Decizia în cauza
Procon SRL c. Moldovei, cererea nr. 31893/03.

În cauza Procon
SRL, reclamantul este o companie înregistrată în Moldova.  Compania reclamantă închiria o parte din
subsolul unei clădiri ce aparținea statului, teatrul Ginta Latină, în continuare
Teatrul. Locul este echipat pentru a fi utilizat în calitate de bar.

Prin decizia nr.
37 din 30 iunie 1998 Comisia de privatizare, din cadrul Departamentului de
privatizare, a permis privatizarea barului și a stabilit un preț inițial de
423,390 lei. La data de 21 august 1998 comisia a adoptat decizia nr. 40, prin
care a permis companiei reclamante să plătească prețul pentru bar.

La data de 05
octombrie 1998 compania reclamantă a primit a scrisoare de la Departamentul de
privatizare, prin care a fost invitat la sediul acestuia, să primească
informația despre modalitățile de plată, în caz contrar barul urmând a fi
privatizat în cadrul unei licitații.

La 13 noiembrie
1998 Comisia a adoptat decizia nr. 42, confirmând permisiunea de privatizare a
barului și stabilind un preț final de 348,676 lei.

La data de 24
decembrie 1998 compania reclamantă a încheiat un contract cu Departamentul de
achiziționare a barului. Compania reclamantă a plătit prețul integral indicat
în contract de 348,676 lei.

Primul set de
proceduri

La data de 15
ianuarie 1999 Teatrul a inițiat proceduri judiciare împotriva Departamentului,
cerând anularea deciziei din 1998 și suspendarea activității barului. Acesta a
invocat că proprietatea înstrăinată a constituit patrimoniu cultural național
și potrivit legislației nu putea fi privatizată.

Compania
reclamantă a fost introdusă în proces formulând cerințe proprii față de
obiectul litigiului.

La data de 04
mai 2000 judecătoria comercială a respins cerințele Teatrului; hotărârea nu a
fost atacată și peste 15 zile a întrat în vigoare.

La data de 28
noiembrie 2001 Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 04 mai 2000 și
a decis rejudecarea cauzei, urmare a adresării Procuraturii Generale.

La data de 29
octombrie 2002 Teatrul a suplimentat cerințele sale inițiale față de compania
reclamantă, cerând și declararea nulității contractului din 24 decembrie 1998.
Departamentul de privatizare, de asemenea, a înaintat o acțiune împotriva
companiei reclamante, cerând anularea contractului, pe motiv că bunul respectiv
nu putea fi privatizat în mod legal.

Între timp, la
data de 06 septembrie 2001 Comisia a adoptat decizia nr. 89, prin care a anulat
în parte decizia din 1998, fără nici o motivare, prin care se autoriza
privatizarea barului.

La data de 11
octombrie 2002 compania reclamantă a inițiat proceduri judiciare, cerând
anularea deciziei Comisiei din 06 septembrie 2001, invocând că partea
respectivă a deciziei din 1998 prin care se permitea privatizarea barului a
fost obiectul procedurilor judiciare finalizate prin hotărârea 11 octombrie
2000, care a devenit definitivă.

Judecătoria
economică a decis conexarea procedurilor judiciare inițiate de compania
reclamantă împotriva Comisiei și cele inițiate de Teatru și Departament
împotriva companiei reclamante.

La dta de 18
noiembrie 2002 judecătoria economică a admis acțiunea companiei reclamante și a
respins acțiunea Teatrului și Departamentului, a anulat decizia din 2001 ca
ilegală. Instanța a notat că prin hotărârea judecătoriei economice din 11 octombrie
2000 a fost anulată decizia din 1999 și această hotărâre a confirmat
legalitatea deciziei de a permite legalizarea barului. Instanța a examinat
fondul cauzei și a constatat că privatizarea nu contravine legislației în
vigoare.

Departamentul și
Teatrul au declarat apel. Compania reclamantă a invocat că este cumpărător de
bună credință, și a accentuat că inițiativa de a privatiza barul a aparținut
Departamentului și că reclamantul a fost atenționat că dacă nu îl
achiziționează, acesta va fi vândut la licitație.

La 12 februarie
2003 Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 18 noiembrie 2002, a
examinat fondul cauzei și a constatat că instanțele inferioare au interpretat
incorect prevederile legislației și a concluzionat că potrivit legislației subsolul
teatrului era situat într-o clădire care era patrimoniul statului ce nu putea
fi privatizată. Corespunzător s-a dispus declararea nulității contractului de
înstrăinare a barului și restituirea la poziția inițială, urmând ca compania
reclamantă să primească banii plătiți la privatizare.

Potrivit
Guvernului, companiei reclamante i-a fost permisă să închirieze în continuare
localul respectiv.

Al doilea set de
proceduri

Între timp, pe
durata examinării primului set de proceduri, compania reclamată s-a adresat la
OCT pentru înregistrarea titlului asupra barului, invocând decizia din 1998 și
contractul cu Departamentul. OCT a respins această cerere, invocând decizia
Guvernului nr. 39 din 22 ianuarie 1999, potrivit căreia întreaga clădire a fost
transmisă cu titlu gratuit Parlamentului. La data de 17 martie 1999 compania
reclamantă a înaintat o acțiune împotriva Departamentului și împotriva OCT,
cerând înregistrarea dreptului de proprietate.

La data de 30
iunie 1999 judecătoria economică a obligat OCT să înregistreze titlul de
proprietate a companiei reclamante, cu eliberarea confirmării corespunzătoare,
iar Departamentul urmând să transfere dreptul de proprietate. Instanța a notat
că potrivit deciziei din 1998 și contractului dintre Departament și compania reclamantă,
ultima a achiziționat proprietatea respectivă și că Departamentul nu a obiectat
cerinței companiei. Hotărârea nu a fost contestată și a întrat în vigoare.

Procuratura
generală a cerut Curții Supreme, fără succes redeschiderea procedurilor, invocând
existența unei alte proceduri privind legalitatea privatizării, primul set de
proceduri. Curtea Supremă a notat că dacă procedurile se vor finaliza cu
anularea contractului, hotărârea din 30 iunie 1999 poate fi revăzută potrivit
legislației în vigoare.

Al treilea set
de proceduri

Pe durata
primului set de proceduri, la 10 septembrie 1999 Comisia a adoptat decizia nr.
59, prin care a anulat în parte decizia din 1998 privind permisiunea de a
privatiza barul, fără nici o motivare.

La data de 21
ianuarie 2000 Departamentul a informat reclamantul despre această decizie,
specificând că Comisia a considerat decizia Guvernului nr. 39 din 22 ianuarie
1999.

La data de 12
iulie 2000 compania reclamantă a inițiat proceduri judiciare solicitând
anularea deciziei din 1999. La 11 octombrie 2000 judecătoria Economică a anulat
decizia Comisiei din 1999 ca ilegală, constatând că decizia Guvernului nr. 39 a
fost anulată între timp prin decizia Guvernului nr. 435 din 10 mai 2000;
Teatrul nu a fost parte în aceste proceduri.

La data de 21
noiembrie 2001 Curtea de Apel a respins apelul Departamentului ca tardiv;
hotărârea din 11 octombrie 2000 a devenit definitivă.

În fața Curții
reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului la un proces echitabil, Articolul
6 din Convenție, invocând că procedurile nu au fost echitabile, deoarece
instanțele naționale au adoptat hotărâri judecătorești divergente pe aceeași
chestiune; de anularea hotărârii definitive din 04 mai 2000; și de durata
excesivă a procedurilor; că Curtea Supremă de Justiție nu a fost un „tribunal
independent și imparțial”. În final s-a plâns, în temeiul articolului 6 și 13
din Convenție, de lipsa unor remedii eficiente în privința duratei excesive a
procedurilor.

În ceea ce
privește capătul din cerere prin hotărâri judecătorești divergente, Curtea a
notat, în primul rând că părțile niciodată nu au cerut expres, în cadrul celei
de a doua și a treia procedură, că instanțele să stabileasă legalitatea
privatizării. Este evident că al doilea set de proceduri, viza refuzul OCT de a
înregistra titlul companiei în baza deciziei din 1998 și a contractului, din
cauza deciziei Guvernului din 1999 de a transfera întreaga clădire Parlamentului,
de asemenea și omisiunea de facto a Departamentului de a transfera proprietatea
privatizată. Este adevărat că instanța s-a bazat pe decizia 1998 și contractul
de achiziționare a abarului. Totuși nici una din părți nu a disputat legalitatea
privatizării.

Al treilea set
de proceduri a vizat decizia Comisiei din 1999, care a avut la bază decizia
Guvernului din 1999. Iarăși, în aceste proceduri instanțele nu urmau să
examineze validitatea deciziei inițiale de privatizare în 1998, din perspectiva
interdicției de a vinde proprietatea statului, dar dacă decizia Comisiei din
1999 putea în mod legal să anuleze în parte decizia inițială din 1998.

Corespunzător,
aparent nu doar părțile nu au cerut instanțelor să examineze legalitatea
privatizării ca atare, dar și al doilea și al treilea set de proceduri au avut
obiecte diferite de cel din primul set de proceduri. De altfel, ultimul set
viza legalitatea privatizării din perspectiva interdicției legale de a privatiza
proprietatea statului, o prevedere anterioră deciziei din 1998 și contractului.

Poziția companiei
reclamante poate de asemenea fi înțeleasă în sensul că la adoptarea hotărârilor
din 30 iunie 1999 și 21 noiembrie 2001 instanțele trebuiau în mod implicit să
abordeze chestiunea legalității privatizării, mai mult s-au referit la decizia
din 1998 și contractul dintre companie și Departament și hotărârea instanței
prin care s-a constatat că decizia din 11 octombrie 2000 a confirmat
legalitatea privatizării. În această privință, Curtea a notat că deși aceste
hotărâri au fost adoptate înaite de vreo hotărâre în primul set de proceduri,
ultima a fost inițiată de Teatrul înainte de înaintare a celorlalte acțiuni. Corespunzător
cauza a fost a Teatrului și Departamentului împotriva companiei reclamantei și
obiectul principal din start a fost legalitatea privatizării și a contractului
din perspectiva interdicției legale de a înstrăina proprietatea statului.

Potrivit legislației
relevante din perioada de referință instanțele nu puteau accepta spre examinare
o acțiune ce avea aceleași obiect, temei și dintre aceleași părți, dacă o altă
acțiune identică deja era acceptată spre examinare. Corespunzător, dacă al
doilea și al treilea set de proceduri viza aceeași chestiune a legalității
privatizării și a contractului ca și primul set de proceduri, acțiunile
ulterioare erau să fie scoase de pe rol. Aplicarea legii procedurale confirmă,
în opinia Curții, faptul că fiecare set de proceduri în speță, avea propriul
său obiect distinct. Valabil și prin decizia Curții Supreme prin respingerea
cererii Procuraturii Generale de redeschidere a procedurilor, al doilea set,
constatând că în cazul în care contractul de înstrăinare a barului va fi anulat
printr-o hotărâre judecătorească, hotărârea din 30 iunie 1999 poate fi
revăzută.

Corespunzător
nici constatarea că Curții Supreme de Justiție că privatizarea a avut loc
contrar legislației, și nici anularea contractului nu au periclitat principiul
securității raporturilor juridice.

Corespunzător în
această parte cerere este vădit nefondată și urmează a fi respinsă în temeiul
Articolului 35 § 3(a) și 4 din Convenție.

În ceea ce
privește casarea unei hotărâri definitive, Curtea a notat că evenimentele au
avut loc la 28 noiembrie 2001, termenul de 6 luni a început să curgă din
această zi, pe când cererea a fost introdusă la 07 iulie 2003, cu depășirea
termenului.

Corespunzător cererea
a fost introdusă în afara termenului limită stability de Articolul 35 § 1 din
Convenție și urmează a fi respinsă ca inadmisibilă potrivit Articolului 35 § 4
din Convenție.

În ceea ce privește
restul capetelor din cererea companiei reclamantului, Curtea a concluzionat că nu
există aparențe de violarea drepturilor și libertăților fundamentale stabilite
în Convenție. Curtea a notat în particular că compania reclamantă nu s-a plâns
de încălcarae articolului 1 din Protocolul nr. 1 și nu a cerut instanțelor
naționale compensații pentru prejudiciile cauzate în rezultatul anulării
contractului în urma erorii autorității statului în transmiterea ilegală a proprietății.
În această privință speța diferă de
Dacia
S.R.L. v. Moldova
(nr. 3052/04, § 51-66, 18 martie 2008).

În fața Curții compania
reclamantă a fost reprezentată de Fadei Nagacevschi, avocat din Chișinău.