În cauza Prohorov c. Moldovei,
reclamantul este Vladimir Prohorov, născut în 1963, din Chișinău.

Părinții reclamantului au fost victime a
represiunilor comuniste, proprietatea acestora fiind confiscată de către statul
sovietic.

La 05 decembrie 1997 reclamantul a inițiat
proceduri civile împotriva Consiliului municipal Chișinău privind restituirea
apartamentelor confiscate de la părinții săi.

Prin hotărârea definitivă din 20 iunie 2000 s-a
dispus evacuarea locatarilor din apartamentele respective și restituirea
apartamentelor reclamantului. Hotărârea nu este executată.

În fața Curții, invocând art. 6 CEDO și art. 1
Protocolul nr. 1, reclamantul s-a plâns de neexecutarea deciziilor favorabile
definitive din 20 iunie 2000.

Cererea a fost comunicată Guvernului pârât, în
urma adoptării hotărârii pilot în cauza Olaru și alții c. Moldovei.

La 28 noiembrie 2012 reclamantul a inițiat
proceduri civile, în temeiul Legii nr. 87, cerând executarea hotărârii
definitive, compensarea prejudiciului moral în sumă de 100,000 MDL,
prejudiciului material în sumă de 1,635 MDL și cheltuieli de judecată în sumă
de 350 MDL. Reclamantul nu a cerut compensarea prețului apartamentelor.

La 05 februarie 2013 judecătoria Buiucani a
constatat încălcarea drepturilor reclamantului la un proces echitabil și
respectul proprietății urmare a neexecutării hotărârii din 20 iunie 2000, a
acordat reclamantului suma de 15,000 MDL cu titlu de prejudiciu moral și suma
de 350 MDL cu titlu de  costuri și
cheltuieli. Reclamantul nu a depus apel la hotărârea din 05 februarie 2013.

La 13 ianuarie 2014 executorul judecătoresc a
returnat titlul executoriu, emis în baza hotărârii din 20 iunie 2000, pentru
omisiunea de a plăti taxele de executare, explicând că procedurile de executare
pot fi restabilite, după plata taxelor respective.

Guvernul a invocat că reclamantul a omis să
epuizeze căile de recurs interne, în particular nu a contestat hotărârea
judecătoriei Buiucani din 05 februarie 2013.

Reclamantul nu a fost de acord  cu poziția Guvernului și a invocat că
acțiunea sa în temeiul Legii nr. 87 a urmărit scopul compensării prejudiciului
moral urmare a neexecutării hotărârii definitive, a prejudiciului material în
mărimea impozitelor și cheltuielile de judecare a pricinii. În fața Curții
reclamantul a cerut 5,000 Euro cu titlu de prejudiciu moral, 37,413.62 Euro cu
titlu de prejudiciu material, echivalentul costului apartamentului și 1,196
Euro cu titlu de costuri și cheltuieli. Reclamantul a susținut că nu a pierdut
calitatea de victimă, deoarece pretențiile la nivel național erau diferite
decât cele susținute în fața Curții și că nu era obligat să epuizeze remediul
prevăzut de Legea nr. 87.

Curtea a considerat că nu este necesar să se
pronunțe pe marginea obiecției Guvernului, deoarece cererea este inadmisibilă,
din motivele ce urmează.

Ea a observat că, reclamantul a înaintat o
acțiune în temeiul Legii nr. 87, deși nu era obligat să epuizeze acest remediu
(Olaru și alții, § 61). Instanța națională a admis parțial acțiunea
reclamantului și a dispus acordarea compensației de 938 Euro cu titlu de
prejudiciu moral, constatând expres violarea Convenției.

Sarcina Curții este de a verifica dacă
reclamantul a beneficiat de o redresare pentru prejudiciul cauzat urmare a
violării, pentru a determina dacă acesta a pierdut calitatea de victimă.

Curtea a notat, în primul rând, că hotărârea din
20 iunie 2000 nu a fost executată până în prezent, deoarece reclamantul nu a
achitat taxele de executare. Cu toate acestea, reclamantul este în drept să
depună iarăși titlul executoriu, în interiorul termenului general de
prescripție.

În această privință, Curtea a notat că
judecătoria Buiucani a constatat explicit violarea drepturilor reclamantului.
Totuși, instanța nu a putut adjudeca vreo compensație cu titlu de prejudiciu
material în lipsa pretenției și dovezilor justificative, or altfel ar acționa ultra
petita
. De fapt, aparent potrivit materialelor dosarului reclamantul nu a
cerut compensarea prețului apartamentului, ci doar sumele plătite ca taxă. Mai
mult decât atât, Curtea a notat că în ceea ce privește prejudiciul moral,
pretențiile au fost admise parțial și că reclamantul nu a contestat cu apel
hotărârea instanței de fond. Suplimentar, potrivit legislației naționale,
reclamantul era în drept să ceară compensații pentru neexecutarea hotărârii
definitive favorabile. Având în vedere că procedurile de executare nu sunt
finalizate, reclamantul poate înainta repetat în instanța de judecată o acțiune
de compensare a prejudiciului din contul statului urmare a neexecutării
continui a hotărârii definitive.

Curtea a notat ca ea deja a declarat inadmisibile
cererile, pe marginea cărora instanțele naționale au recunoscut violarea
Convenției și unde reclamanții nu au încercat să obțină compensații la nivel
național (a se vedea, mutatis mutandis, Mătăsaru și Savițchi c.
Moldovei
, nr. 38281/08, § 75-76, 2 noiembrie 2010, și Bisir și
Tulus c. Moldovei
, nr. 42973/05, § 36-37, 17 mai 2011). De asemenea, ea a
notat, anterior, că deciziile instanțelor naționale prin care nu au fost
acordate compensanții în lipsa cerinței sau acordarea unei sume parțiale din
compensația cerută, conform dovezilor prezentate, poate fi acceptată că o
redresare suficientă (a se vedea, de exemplu, Vladimir Kolobov c. Rusiei
(dec.), nr. 26528/03, 28 iunie 2011, Daniel-P S.A. c. Moldovei (dec.),
nr. 32846/07, 20 martie 2012). Curtea nu a găsit nici un motiv pentru a se
departaja de la constatările sale din cauzele nominalizate.

Urmare a celor menționate, Curtea a considerat că
reclamantul a pierdut calitatea de victimă pe marginea prezentei cauze și că
cererea urmează a fi respinsă potrivit art. 35 § 3 (a) și 4 din Convenție.