La data de 02
decembrie 2014 Curtea a făcut publică hotărârea în cauza Urechean și
Pavlicenco c. Moldovei (cererile 27756/05 și
41219/07).

***

Reclamantul, Serafim URECHEAN, este un
politician, în perioada de referință, era membrul unui partid parlamentar
de opoziție și primarul municipiului Chișinău.

În noiembrie 2004, Președintele Moldovei
a declarat, în cadrul unei emisiuni transmise în direct, la un post de
televiziune privată, că reclamantul „a creat în capitală o corupție puternică
și un sistem mafiot”. Acțiunea în defăimare a reclamantului împotriva lui
Voronin a fost scoasă de pe rol prin hotărârea Judecătoriei Centru din 11
ianuarie 2005, menținută prin decizia Curții de Apel Chișinău din 3 februarie
2005. Instanțele au decis că Voronin avea imunitate și nu putea fi responsabil
de opiniile exprimate în exercitarea mandatului de președinte. Anterior,
instanțele judecătorești au examinat o cauză în care un om de afaceri a
intentat o acțiune de defăimare contra unui lider din opoziția parlamentară, în
contextul unor afirmații publicate într-un ziar. În acea cauză, instanțele au
decis că pârâtul nu putea să beneficieze de imunitatea sa parlamentară,
deoarece afirmațiile publicate în ziar nu au fost efectuate la exercitarea
mandatului său parlamentar.

Reclamantul Vitalia PAVLICENCO, este
politician, în perioada de referință, era membru al opoziției parlamentare.

În 2007, V. Voronin, care era
președinte
în perioada de referință, în cadrul unei emisiuni televizate, a
declarat că reclamanta a venit direct de la KGB. Cererea de defăimare înaintată de reclamantă a fost scoasă
de pe rol de instanțele naționale pe motiv că V. Voronin avea imunitate și că
nu putea fi atras la răspundere pentru opiniile exprimate în exercitarea
mandatului de președinte. Argumentele reclamantei precum, că declarațiile
președintelui se refereau la fapte, și nu la judecăți de valoare, și că V.
Voronin nu-și exercita funcțiile de președinte la acea emisiune, nu au fost
luate în considerație.

În fața Curții, reclamanții au pretins
violarea art. 6 § 1 CEDO pe motiv că nu a avut acces la un tribunal.

Având în vedere obiectul cererilor
reclamanților, Curtea a decis conexarea acestora.

Curtea a constatat, cu patru
voturi la trei, că a avut loc violarea
art.  6.1 CEDO
, notând că nu a fost
disputat de către părți că a avut loc limitarea accesului la un tribunal, în
urma refuzului instanțelor judecătorești de a examina fondul pretențiilor din
acțiunile sale de defăimare. De asemenea, părțile au fost de acord că limitarea
drepturilor a fost prescrisă de lege și a urmărit scopul legitim. Deși
reclamanții au considerat că imunitatea Președintelui trebuie să fie mai
îngustă, Guvernul a statuat contrariul. Curtea nu a putut accepta nici o
poziție, urmând să examineze dacă în circumstanțele speței a fost asigurată o
balanță echitabilă între drepturile litigioase, și anume interesul public de a
proteja libertatea de exprimare a Președintelui în exercitarea funcțiilor sale
și interesul reclamanților de a avea acces la un tribunal și obținerea unui
răspuns motivat pe marginea pretențiilor sale.

Curtea a notat că potrivit
Constituției, Președintele țării se bucură de imunitate. Totuși, în ceea ce
privește opiniile exprimate, imunitatea nu este absolută, ea se extinde doar în
privința opiniilor exprimate în exercițiul mandatului. În această privință,
Curtea a notat că neexaminarea procedurilor de defăimare împotriva
Președintelui constituie o excepție de la regula generală a responsabilității
pentru defăimare, o excepție ce se limitează la conduita acestuia în exercițiul
mandatului.

Curtea a reiterat că,
indiferent de forma de guvernare, șeful statului exercită funcții importante în
structura de stat. Este și cazul Moldovei, cu democrație parlamentară, unde
șeful statului joacă un rol important în domeniile afacerilor externe, apărării
și promulgării legilor. Deși misiunea șefului statului nu este, diferit de
deputat, cel puțin, în cazul Moldovei, participarea la dezbateri, Curtea a
considerat că trebuie să fie acceptabil într-o societate democratică acordarea
imunității funcționale acestora pentru a proteja libertatea de exprimare în
exercițiul mandatului și pentru a asigura separarea puterilor în stat. Totuși,
această imunitate, fiind o excepție de la regula generală a responsabilității
civile trebuie să fie reglementată și interpretată într-o manieră explicită și
restrictivă.

Curtea a notat că prevederile
constituționale privind imunitatea Președintelui nu definesc limitele
imunității împotriva acțiunilor de defăimare. Curtea a considerat că este
imperativ pentru instanțele naționale, care judecă cauzele respective să
stabilească dacă declarațiile contestate sunt făcute în exercițiul mandatului.
Totuși în speță, instanțele naționale au decis să nu răspundă argumentelor
reclamanților, și nici să abordeze chestiunea dacă opiniile exprimate au fost
făcute în exercițiul mandatului.

Curtea a notat că imunitatea
acordată Președintelui este perpetuă și absolută. Astfel, reclamanții nu aveau
acces la un tribunal, chiar și după expirarea mandatului. Mai mult decât atât,
imunitatea respectivă nu putea fi ridicată.

Jurisprudența națională în
materia imunității respective, indică că instanțele naționale consideră că
imunitatea Președintelui este o apărare a șefului statului. De altfel, Guvernul
nu a prezentat o altă jurisprudență, în care instanțele naționale ar fi respins
acțiunile de defăimare împotriva șefului statului, cu referire la prevederile
constituționale.

Aplicarea reglementărilor
imunității în această manieră, fără vreo analiză a existenței intereselor
conflictuale, conferă o imunitatea de blanchetă șefului statului. Curtea a
considerat că inviolabilitatea de blanchetă și imunitatea trebuie evitate.

Lipsa mijloacelor alternative
de redresare este o altă chestiune ce urma a fi analizată de către Curte.
Guvernul a invocat că reclamanții, fiind politicieni, urmau să se adreseze
mass-mediei pentru a-și exprima punctele sale de vedere pe marginea alegațiilor
răspândite în adresa sa de către Președinte. Al doilea reclamant a replicat că
ea a încercat să obțină, fără succes, timp de emisie la canalul de televiziune
unde au fost difuzate alegațiile contestate.

În această privință, Curtea a
considerat relevante constatările sale în cauza
Manole și alții c. Moldovei (nr.
13936/02, §8, ECHR 2009)
, potrivit cărora în perioada de referință existau doar
două canale de televiziune cu acoperire națională, unul refuzând să ofere timp
de emisie, iar al doilea fiind televiziunea publică. Corespunzător, și având în
vedere constatările în Manole și alții privind practica administrativă de
cenzură la televiziunea publică, Curtea nu a fost convinsă să reclamanții au
avut la dispoziție remedii efective de combatere a acuzațiilor contestate, la o
oră de vârf la un canal de televiziune cu acoperire națională, chiar de la
tribuna legislativului.

Pentru motivele enumerate,
Curtea a concluzionat că maniera în care a fost aplicată imunitatea în speță,
constituie o restricționare disproporționată a accesului reclamanților la un
tribunal.

Al doilea reclamant a cerut
5,000 Euro cu titlu de prejudiciu moral și
5,289.60
Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea
a acordat celui de ai doilea reclamant
3,600 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 5,289.60 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

Judecătorii Å ikuta, Pardalos și Grițco
au formulat opinie separată.