În lunile noiembrie 2013 CtEDO a făcut publice următoarele decizii contra
Moldovei: Chiriacov și Furculiță c. Moldovei (cererea nr.
30683/08 și 10111/09), Trifautan
c. Moldovei
(
51427/09) și Drujco c. Moldovei (15974/07).

***

În cauza Chiriacov și
Furculiță
, reclamant în prima cerere este Ion Chiriacov, din 1961,
iar reclamanții în a doua cerere sunt Boris Furculiță și Larisa Furculiță.

În fața Curții reclamanții se plâng de neexecutarea hotărârilor
judecătorești definitive privind acordarea spațiului locativ. Curtea a decis
conexarea ambelor cereri pentru a fi examinate într-o singură procedură.

Printr-o scrisoare din data de 23 noiembrie 2012, Guvernul a informat
Curtea despre declarația sa unilaterală pe marginea cererilor reclamanților.
Potrivit declarației Guvernul a recunoscut existența încălcărilor invocate de
reclamanți, s-a obligat să achite reclamanților prejudiciul moral (în primul
caz – 4,500 de EURO și în al doilea caz – 3,600 de EURO). În ceea ce privește încasarea
prejudiciului material Guvernul a solicitat respingerea acestuia.

Scrisoarea Guvernului a fost trimisă reclamanților, care au fost invitați
să-și prezinte observațiile. Scrisoarea Grefei a rămas fără răspuns.

Curtea a luat notă de declarația Guvernului și a decis radierea cererii de
pe rolul său.

***

În cauza Trifautan
reclamantul este V. Trifautan, născut în 1949, din Chișinău.

La 12 octombrie
2007 judecătoria Rîșcani a admis cererea reclamantului privind uzucapiunea unui
teren, hotărârea respectivă nu a fost contestată și a devenit definitivă.

La 25 februarie
2009 Consiliul municipal Chișinău a înaintat o cerere de revizuire la hotărârea
din 12 octombrie 2007. Judecătoria Rîșcani a admis cererea de revizuire și a
dispus rejudecarea cauzei.

La 09 februarie
2011 Curtea Supremă de Justiție a recunoscut încălcarea securității
raporturilor juridice,  a casat
hotărârile instanțelor inferioare și a menținut în vigoare hotărârea din 12
octombrie 2007.

Invocând art. 6
CEDO și art. 1 Protocolul Adițional, reclamantul s-a plâns de casarea hotărârii
definitive.

La 12 octombrie
2011, Guvernul a informat Curtea despre adoptarea deciziei Curții Supreme de
Justiție din 09 februarie 2011, considerând că situația reclamantului a fost
redresată la nivel național și acesta a pierdut calitatea de victimă. De
asemenea, Guvernul a invocat neepuizarea căilor interne de recurs, pe motiv că
reclamantul putea cere Curții Supreme de Justiție, prin aplicarea directă a
prevederilor Convenției, compensarea prejudiciilor suferite.

Curtea a
observat că părțile nu au disputat faptul că instanțele naționale au constatat
încălcarea drepturilor reclamantului, prin recunoașterea încălcării
principiului securității raporturilor juridice.

În ceea ce
privește compensarea prejudiciilor, Curtea a notat că reclamantul este în drept
să solicite, în fața instanțelor naționale, repararea prejudiciului în
interiorul termenului de prescripție.

Curtea a
concluzionat că cererea reclamantului este vădit inadmisibilă și a decis
radierea acesteia de pe rol.

***

În cauza Drujco
reclamantul este Pavel Drujco, născut în 1951, din Chișinău.

Reclamantul este
un fost polițist, care împreună cu familia s-a refugiat din Transnistria, după
războiul din 1992. Statutul acestuia îi acorda dreptul la locuință, potrivit prevederilor
legislative, în vigoare în perioada de referință.

La 02 septembrie
2004 municipalitatea a contractat o companie privată A. pentru a construi
spațiu locativ refugiaților, urmând ca 
autoritatea să plătească costurile.

La 18 octombrie
2004 reclamantul a încheiat un contract cu A. pentru procurarea unui
apartament. Potrivit acestui contract municipalitatea a fost de acord să
plătească prima tranșă de 400,000 MDL, ceea ce reprezenta 78.56% din costul
total, iar reclamantul urma să plătească restul sumei în termen de 10 ani de la
instalare în apartament. Acordarea apartamentului a fost preconizată pentru
septembrie 2006, titlul de proprietate urma să fie eliberat după plata
integrală a prețului apartamentului.

La 28 decembrie
2004 reclamantul a primit confirmarea faptului plății de către municipalitate a
primei tranșe pentru costul apartamentului.

La o dată
necunoscută, reclamantul a inițiat proceduri judiciare, cerând recunoașterea
dreptului la spațiu locativ și compensarea prejudiciului moral.

Prin decizia
Curții Supreme de Justiție din 25 mai 2005 a fost admisă acțiunea reclamantului,
fiind obligat Ministerul Finanțelor, împreună cu Ministerul Economiei, să-i
acorde spațiu locativ, restul pretențiilor fiind respinse.

În martie,
aprilie și august 2006 reclamantul a cerut Ministerului Finanțelor și
municipalității să-i acorde adițional suma de 200,000 MDL pentru a plăti
restanța la apartament și costurile pentru lucrările de finisare. Autoritățile
au răspuns că prin semnarea contractului cu A., reclamantul a căzut de acord să
plătească o parte din costul apartamentului, pe când suma de 400,000 MDL
plătită de municipalitate a constituit executarea hotărârii judecătorești în
favoarea reclamantului.

La 02 aprilie
2007 reclamantul a semnat un act ce confirmă primirea apartamentului.

Invocând art. 6
CEDO și art. 1 Protocolul Adițional, reclamantul s-a plâns de omisiunea
statului de a asigura executarea hotărârii definitive.

Guvernul a
invocat că prin contribuția de 400,000 MDL statul și-a onorat obligația de a
asigura reclamantul cu apartament, ceea ce a reprezentant executarea hotărârii
favorabile reclamantului. De asemenea, prin semnarea contractului cu A.,
reclamantul a fost de acord să plătească diferența costului apartamentului. De
asemenea, Guvernul a invocat că reclamantul a prezentat informație eronată și a
pretins neexecutarea hotărârii definitive deși i-a fost oferit spațiu locativ,
pledând pentru aprecierea cererii reclamantului ca constituind un abuz.

Curtea a căzut
de acord cu Guvernul că reclamantul a prezentat informație incompletă și că
cererea a fost comunicată în baza informației respective. Cu toate acestea,
având în vedere că pretențiile reclamantului în orice caz sunt vădit
inadmisibile, Curtea nu a considerat necesar să se pronunțe asupra chestiunii
dacă cererea constituie un abuz.

Curtea a notat
că hotărârea din 25 mai 2005, prin care reclamantului i-a fost acordat spațiu
locativ, a rămas neexecutată până la 02 aprilie 2007, adică 1 an și 10 luni. În
ceea ce privește alegația reclamantului că condițiile în care a fost acordată
locuința era inconsistentă hotărârii, Curtea a notat că la 18 octombrie 2004
reclamantul a încheiat un contract pentru procurarea apartamentului respectiv,
acceptând contribuția municipalității în mărime de 78.5% din preț și
asumându-și angajamentul să plătească diferența. Aparent urmare a acestui municipalitatea
a plătit contribuția sa și la 02 aprilie 2007 reclamantul a confirmat
recepționarea apartamentului de la compania de construcție. Nu există nici un
indiciu că reclamantul s-ar fi plâns instanțelor naționale că ar fi semnat
contractul din 18 octombrie 2004 sub presiune sau că municipalitatea era
obligată să plătească contribuția acestuia și costurile lucrărilor de finisare.
În acest circumstanțe, Curtea a acceptat poziția Guvernului că hotărârea din 25
mai 2005 a fost executată la 02 aprilie 2007, când reclamantul a primit
apartamentul.

Ministerul
Finanțelor și municipalitatea nu dispuneau de orice alte spații locative și
acesta a fost motivul pentru care s-a decis contractarea companiei respective.
Evenimentele au avut loc înainte și după hotărârea din 25 mai 2005, în
particular încheierea contractului din 18 octombrie 2004, fiind stabilit un
termen limită pentru acordarea apartamentului în septembrie 2006, plata primei
tranșe la 28 decembrie 2004 și recepționarea apartamentului la 02 aprilie 2007,
nu putea fi neglijat de către Curte la aprecierea faptului dacă Guvernul și-a
onorat obligațiile sale de a lua măsuri suficiente pentru executarea obligației
de a asigura reclamantul cu apartament.

Curtea a
concluzionat că, în speță, Statul a întreprins pași rezonabili pentru a executa
hotărârea din 25 mai 2005 și că întârzierea de 1 an și 10 luni aparent nu a
afectat esența dreptului reclamantului de acces la justiție sau nu a
reprezentat o ingerință disproporționată în dreptul de proprietate a
reclamantului și a considerat cererea ca vădit inadmisibilă, în sensul art.
35 § 3 și 4 din Convenție.