În lunile februarie, martie și aprilie 2013 CtEDO a făcut publice
următoarele decizii contra Moldovei: Gospodinov c. Moldovei (17934/08), Usenco
c. Moldovei
(24359/12), Cristea c. Moldovei (30759/08), A.G.
c. Moldovei
(13119/08), Cuprianov c. Moldovei (34115/09) și Gusar
c. Moldovei
și României (37204/02).

***

În cauza Gospodinov c. Moldovei, reclamanții, Mircea și Iurie
Gospodinov, sunt cetățeni ai Republicii Moldova, născuți 1940 și în 1963.

Invocând articolul 5 al Convenției, reclamanții s-a plâns că compensațiile
acordate de instanțele de judecată naționale pentru detenția ilegală au fost
prea mici.

La 26 aprilie și 7 mai 2012, Curtea a primit acordurile de reglementare
amiabilă semnate de către părți, în temeiul cărora reclamanții au acceptat să
renunțe la orice alte pretenții împotriva Republicii Moldova în privința
faptelor care au dat naștere acestor cereri, în schimbul angajamentului
Guvernului de a plăti primului reclamant suma de 2 500 (două mii cinci sute) de
euro și 3 000 (trei mii) de euro celui de-al doilea reclamant.

Curtea a luat act de reglementarea amiabilă la care au ajuns părțile și a
decis scoaterea cererii de pe rol.

Reclamanții au fost reprezentați în fața Curții de dl  V. Iordachi,
avocat în Chișinău.

***

În cauza Usenco c. Moldovei, reclamantul, Roman Ușenco, este cetățean al
Republicii Moldova, născut în 1992. El locuiește în Anenii Noi.

Reclamantul a invocat că a fost maltratat de către poliție în noiembrie
2008 și că autoritățile nu au efectuat o investigație efectivă în privința
acuzațiilor de maltratare, ceea ce a dus la încălcarea articolului 3 al
Convenției.

La 15 și 31 ianuarie 2013, Curtea a primit acordurile de reglementare
amiabilă semnate de către părți, în temeiul cărora reclamantul a acceptat să
renunțe la orice pretenții împotriva Republicii Moldova în privința faptelor
care au dat naștere acestei cereri, în schimbul angajamentului Guvernului de a
plăti reclamantului Curtea a luat act de reglementarea amiabilă la care au
ajuns părțile și a decis scoaterea cererii de pe rol.

Reclamantul a
fost reprezentat în fața Curții de dl A. Bragoi, avocat în Chișinău.

***

În cauza Cristea c. Moldovei, reclamantul, Ghenadie Cristea, este
cetățean al Republicii Moldova, născut în 1972.

Invocând articolul 5 § 1 al Convenției, reclamantul s-a plâns de faptul că
a fost deținut ilegal în perioada 5 decembrie 2007 – 31 ianuarie 2008.

La 26 ianuarie 2012, cererea reclamantului a fost comunicată Guvernului
care a transmis observațiile sale pe marginea admisibilității și temeiniciei
cererii. Observațiile sale au fost transmise reprezentantului reclamantului,
care a fost invitat să le prezinte pe ale sale, însă acesta nu a răspuns.

Printr-o scrisoare recomandată cu aviz de primire din data de 24 septembrie
2010, în conformitate cu articolul 37 § 1 a) al Convenției, Curtea a atras
atenția reprezentantului reclamantului că termenul acordat pentru prezentarea
observațiilor a expirat la 31 iulie 2012 și că el nu a solicitat prelungirea
acestuia. Între altele, ea a precizat că, potrivit dispozițiilor acestui
articol, ea poate radia o cerere dacă, așa cum este cazul în speță,
circumstanțele indică faptul că reclamantul nu dorește să mențină cererea.
Reprezentantul reclamantului a primit scrisoare, însă nu a trimis niciun
răspuns.

În lumina celor de mai sus, Curtea a conchis că reclamantul nu dorește să
mențină cererea sa în sensul articolului 37 § 1 a) al Convenției și a decis
radierea acesteia de pe rol.

Reclamantul este
reprezentat în fața Curții de dl M. Belinschi, avocat în Chișinău.

***

În cauza A.G. c. Moldovei, reclamanta, A.G., este cetățean al
Republicii Moldova, născută în 1988.

Reclamanta este o persoană care suferă de handicap mintal sever. Natura
condiției sale presupune că ea necesită îngrijire permanentă din partea mamei
sale. La data evenimentelor ea avea 17 ani și 9 luni.

La 13 septembrie 2006, reclamanta a ieșit din casă în urma lui G.P., care
avea 16 ani la acel moment. Două vecine i-au văzut și i-au întrebat unde merg.
Potrivit vecinelor, reclamanta a răspuns că se duc undeva să se sărute și să se
giugiulească. Vecinele au decis să îi urmărească pentru a se asigura că nu i se
va întâmpla nimic rău reclamantei. Reclamanta și G.P. au traversat vadul unui
râu mic. Vecinele i-au văzut pe reclamantă și pe G.P. sărutându-se sub un
copac, după care aceștia au dispărut în tufișurile de lângă niște stânci. Se
presupune că mai târziu G.P. ar fi atacat-o pe reclamantă, iar aceasta a țipat,
însă vecinele nu au văzut și nu au auzit nimic. În timp ce ele o urmăreau pe
reclamantă și pe G.P., un bărbat V.D. a traversat râul, mergând pe același
traseu pe care s-au dus G.P. și reclamanta. 
Potrivit uneia dintre vecinele reclamantei, care îl cunoștea pe V.D., el
mergea pe o scurtătură care ducea în satul vecin. Ulterior, el s-a întâlnit cu
primarul satului lor. După ce a traversat râul, V.D. a trecut pe lângă
tufișurile în care erau reclamanta și G.P., însă nu i-a văzut.

Una dintre vecine a fugit să-i anunțe pe părinții reclamantei. Cealaltă
vecină, care nu s-a mișcat din locul în care i-a văzut nu putea vedea ce se
petrece din cauza tufișurilor, dar continua să strige la G.P. să o lase în pace
pe reclamantă.

Puțin mai târziu, la fața locului a ajuns fratele reclamantei, iar G.P. a fugit.
Fratele reclamantei nu a găsit-o pe reclamantă, deoarece nu o căuta în locul în
care trebuia. Reclamanta le-a văzut pe vecine pe celălalt mal al râului și a
venit lângă ele după ce ele au direcționat-o spre vadul râului. Potrivit
vecinelor, ea era speriată și a spus că G.P. a sărutat-o. Ele nu au observat
nicio leziune pe corul ei, iar hainele îi erau ude din cauză că trecuse prin
râu. Una dintre vecine a dus-o acasă; reclamanta i-ar fi spus ei și părinților
săi că G.P. a bătut-o.

Raportul medical din 14 septembrie 2006, care se găsește la dosar,
menționează că reclamanta a fost violată de mai multe persoane. Circumstanțele
în care raportul a fost produs nu sunt clare.

În conformitate cu raportul medical din 15
septembrie 2006, reclamanta avea himenul proaspăt rupt și câteva zgârieturi
minore în jurul organelor genitale. Nu au fost constatate alte leziuni.

La 18 septembrie 2006, mama reclamantei a depus o plângere penală
denunțându-l pe G.P. că a violat-o pe fiicei ei. Tot în aceeași zi, tatăl
vitreg al reclamantei a spus poliției că de fapt reclamanta a fost violată de
două persoane, anume G.P. și V.D.

În declarația din 6 octombrie 2006 dată în fața procurorului, reclamanta a
susținut că G.P. a venit la ea acasă, a bătut-o și a dus-o cu forța într-un loc
retras de pe celălalt mal al râului, unde a violat-o. Ea l-a acuzat doar pe
G.P. Ea a dat o declarație similară și pe 20 octombrie 2006.

În declarația din 20 octombrie 2006, mama reclamantei a susținut că după ce
G.P. a violat-o, reclamanta arată ca și cum ar fi fost bătută, iar hainele îi
erau murdare de sânge și erau rupte. Mama reclamantei l-a acuzat doar pe G.P.

Pe de altă parte, G.P. a negat inițial că a avut un contact sexual cu
reclamanta, însă, ulterior a recunoscut că ei au avut un contact sexual,
declarând, însă, că el nu a forțat-o. De asemenea, el a recunoscut că i-a dat o
palmă peste față după actul sexual, deoarece ea l-a provocat.

În al doilea raport medical din 20 octombrie 2006, medicul a constatat că
ea a suferit o lovitură la cap și că avea zgârieturi în jurul nasului.

La 7 decembrie 2006, procurorul l-a audiat pe V.D., care a confirmat
declarațiile vecinelor reclamantei, potrivit cărora el a traversat râul în
seara de 13 septembrie 2006 mergând pe o scurtătură în satul vecin. El a
susținut că nu i-a văzut pe reclamantă și pe G.P. și că s-a întâlnit cu
primarul.

În raportul obținut de procuror de la instituția școlară în care învăța
G.P. se menționa faptul că acesta are capacități intelectuale limitate.

În urma efectuării anchetei preliminare, procuratura a conchis că G.P. este
singurul autor al violului și a dispus începerea urmăririi penale pe numele
acestuia. Acuzarea a cerut aplicarea față de G.P. a pedepsei de trei ani cu
închisoarea într-o colonie pentru minori.

În cadrul procesului de judecată în fața primei instanței, mama reclamantei
a cerut despăgubiri în sumă de 3000 de lei moldovenești (MDL, aproximativ 200
de euro) de la G.P. Ea nu a prezentat nicio probă din care să reiasă că V.D. ar
fi implicat în săvârșirea infracțiunii și nici nu a cerut condamnarea lui. G.P.
a susținut că el nu a forțat-o pe reclamantă să facă sex cu el și că i-a dat o
palmă peste față pentru că ea l-a provocat. Reclamanta a declarat că ea a ieșit
din casă după G.P., mergând spre un lor retras de pe celălalt mal al râului și
că ea l-a sărutat. După aceea, G.P. i-a spus să se dezbrace, ea a refuzat și
atunci el i-a dat un pumn în nas. După viol, ea l-a auzit pe fratele ei că o
căuta, iar G.P. a fugit. La întrebarea concretă dacă mai era cineva prezent la
locul faptei, ea a răspuns că ei erau singuri. Reclamanta a fost asistată în
instanța de judecată de mama sa, care a depus o declarație formală, potrivit
căreia reclamanta nu a fost intimidată și că face declarații cu propriile sale
cuvinte.

La 2 februarie 2007, Judecătoria Orhei l-a condamnat pe G.P. pentru viol la
trei ani de detenție cu suspendarea pedepsei, cu un termen de încercare de un
an. De asemenea, el a fost obligat la plata despăgubirilor în valoare de 3000
MDL.

Mama reclamantei a atacat hotărârea judecătorească, susținând că procesul
de judecată a fost inechitabil deoarece instanța de judecată a încercat să
mușamalizeze infracțiunea. Ea a susținut că instanța de judecată nu a stabilit
identitatea celei de-a doua persoană care a violat-o pe fiica sa și că pedeapsa
lui G.P. este prea blândă. De asemenea, ea a argumentat că suma despăgubirilor
este prea mică și că procurorul a indus-o în eroare, spunându-i că aceasta este
suma maximă pe care o poate pretinde. Mama reclamantei a formulat noi pretenții
cu titlu de despăgubiri în sumă de 100 000 MDL.

Procuratura a atacat la rândul său hotărârea primei instanțe pe motiv că
pedeapsa este prea blândă.

În fața Curții de Apel, mama reclamantei a solicitat audierea de noi
martori, însă cererea ei a fost respinsă pe motiv că părțile nu pot adăuga
nimic nou sau important la cauză. Unul din martorii oculari nu a putut fi
audiat deoarece acesta imigrase între timp. La 5 iunie 2007, Curtea de Apel
Chișinău a respins ambele apeluri. Instanța de apel a constatat că sancțiunea
aplicată lui G.P. depășește termenul maxim prevăzut de Codul penal pentru
infractorii minori. Prin urmare, ea a redus pedeapsa la doi ani de detenție cu
suspendare, cu un termen de încercare de doi ani.

Mama reclamantei a declarat recurs, susținând că pedeapsa lui G.P. trebuie
să fie proporțională cu gravitatea infracțiunii săvârșite de el și că suma
despăgubirilor este prea mică. La 31 octombrie 2007, Curtea Supremă de Justiție
a respins recursul.

În fața Curții, reclamanta a invocat încălcarea articolelor 6 și 13
ale Convenției pe motiv că procesul penal desfășurat împotriva violatorului ei
a fost inechitabil. În concret, ea s-a plâns de faptul că procuratura nu a
investigat corespunzător cazul în ceea ce privește cea de-a doua persoană care
a violat-o și că instanțele de judecată au refuzat să audieze martorii săi. De
asemenea, ea a susținut că urmărirea penală a fost deficitară și că pedeapsă
aplicată lui G.P. este prea blândă.

 Curtea a considerat adecvat să examineze prezenta cauză în lumina
articolelor 3 și 8 ale Convenției, și nu pe baza celor invocate de reclamantă.

Guvernul nu a fost de acord cu reclamanta, susținând că cauza a fost
anchetată în mod corespunzător și că Statul și-a executat în mod eficient
obligațiile pozitive impuse de articolele 3 și 8 ale Convenției. Astfel, acesta
a argumentat că cererea este neîntemeiată. De asemenea, Guvernul a susținut că
reclamanta nu a menționat niciodată în timpul procesului penal despre existența
unui coautor al violului. În plus, Guvernul a declarat că reprezentații
reclamantei au prezentat informații false Curții, și anume faptul că în
formularul de cerere, reprezentanții reclamantei au sugerat că cei doi martori
oculari (vecinele reclamantei) le-au spus că după ce reclamanta a fost forțată
să treacă de cealaltă parte a râului, ea a fost dusă într-un loc retras, unde
îi aștepta o altă persoană, V.D. Întrucât aceasta este o denaturare a
informațiilor cuprinse în declarațiile martorilor, care au putut să inducă
Curtea în eroare, Guvernul susține că reprezentanții reclamantei au acționat cu
rea-credință. De asemenea, Guvernul a menționat faptul că în formularul de
cerere, reprezentanții reclamantei au susținut că raportul medical din 15
septembrie 2006 a constatat că reclamanta suferise o lovitură la cap și
zgârieturi în jurul nasului, în timp ce aceste leziuni au fost menționate prima
dată în raportul din 20 octombrie 2006. Guvernul a susținut că reprezentanții
reclamantei au obținut o copie a dosarului cauzei înainte de a depune cererea
la Curte și că ei au omis în mod deliberat să atașeze o copie a acestuia la
formularul lor de cerere, prezentând informații eronate. Având în vedere cele
menționate mai sus, Guvernul a considerat că cererea este abuzivă în sensul
articolului 35 § 3 al Convenției și a solicitat Curții să
o declare inadmisibilă pe cale de consecință.

Reclamanta a menținut pretențiile sale
privind inechitatea procesului penal, infectivitatea investigației pe marginea
circumstanțelor violului și caracterul prea blând al pedepsei aplicate lui
G.P. 

Curtea a fost de acord cu Guvernul că
reprezentanții reclamantei au denaturat informația prezentată în formularul de
cerere și că, în consecință, cauza a fost comunicată în baza acelei informații.
Însă, întrucât plângerile reclamantei sunt vădit neîntemeiate, Curtea nu a considerat
necesar să adopte vreo concluzie în privința caracterului abuziv al cererii.

Curtea a notat în primul rând că legislația penală moldovenească conține
dispoziții care pedepsesc în mod efectiv violul. În ceea ce privește
investigația pe marginea acuzațiilor de viol ale reclamantei și ale mamei sale,
Curtea nu a constatat nicio deficiență în modul în care aceasta a fost
efectuată. Din materialele dosarului reiese că atât reclamanta, cât și mama
acesteia, au fost audiate în timpul urmăririi penale și în fața instanței de
judecată; la fel și toți martorii .  De
asemenea, din materialelor dosarului reiese că nici în etapa inițială a urmării
penale și nici în timpul procesului de judecată mama reclamantei nu l-a acuzat
pe V.D. de implicare. În niciuna din declarațiile sale ea a nu a menționat
despre faptul că G.P. avea un complice. În plus, reclamanta l-a acuzat doar pe
G.P. și în timpul urmării penale și în fața instanței de judecată, când a fost
asistată de mama sa. Martorii au declarat că V.D. pur și simplu a trecut pe
lângă locul faptei. Și abia după pronunțarea hotărârii de către prima instanță
de judecată mama reclamantei a devenit nemulțumită de pedeapsa aplicată lui
G.P. și de mărimea compensațiilor adjudecate. Ea a declarat în apel că, în
afară de G.P., există și o a doua persoană implicată în viol, însă ea nu a
reiterat această acuzație în recursul depus la Curtea Supremă de Justiție.

36.  În ceea ce privește caracterul pedepsei aplicate lui G.P.,
Curtea a notat că aceasta se încadrează în limitele prevăzute de Codul penal.
Având în vedere circumstanțele cauzei și vârsta autorului și personalitatea
lui, precum și modul în care a fost efectuată investigația și hotărârile
instanțelor de judecată naționale, Curtea a considerat că Statul pârât și-a
respectat obligațiile impuse de articolele 3 și 8 ale Convenției.

Prin urmare, cererea a fost considerată ca vădit neîntemeiată și inadmisibilă
în sensul articolului 35 § 3 și 4 al Convenției.

Reclamanta a fost reprezentată în fața Curții de către A. Briceac, T.
Cârnaț, S. Urâtu și E. Ciobanu, din partea Comitetului Helsinki pentru
Drepturile Omului din Moldova.

***

În cauza Cuprianov c. Moldovei, reclamantul, Eugeniu Cuprianov, este
cetățean al Republicii Moldova, născut în 1971.

La data evenimentelor reclamantul era angajat al ÎS „Calea Ferată din
Moldova” în calitate de însoțitor de vagoane. La 3 aprilie 2007, unul din
colegii lui, S.H., a fost arestat la serviciu fiind bănuit de trafic de droguri
spre Federația Rusă prin intermediului trenului. La momentul reținerii, el avea
asupra sa o pungă care conținea marijuana în proporții deosebit de mari. În
aceeași zi a fost arestat și reclamantul. Potrivit versiunii evenimentelor
descrise de către poliție, S.H. a confirmat că rolul reclamantului era să
ascundă punga în tren pentru a fi transportată în Federația Rusă.

În ziua reținerii, reclamantul a fost dus la comisariatul de poliție unde a
fost maltratat. El nu a recunoscut infracțiunile imputate, dar a declarat că
ceva timp mai devreme S.H. l-a întrebat dacă ar vrea să transporte droguri
într-o direcție neprecizată și că el a răspuns negativ. De asemenea, el a
declarat că S.H. l-a întrebat dacă ar fi posibil să ascundă droguri în tren. În
timpul audierii, reclamantul a fost asistat de un avocat. La domiciliul
reclamantului s-a efectuat o percheziție în cadrul căreia a fost identificată o
cantitate mică de marijuana. Poliția a depistat și un echipament pentru uscarea
marijuanei și o poză a reclamantului lângă o plantație mare de marijuana.

La 5 aprilie 2007, reclamantul a angajat un avocat care a depus o plângere
la procuratură în privința relelor tratamente aplicate la comisariatul de
poliție. În aceeași lună, reclamantul a fost examinat de un medic legist, care
a constatat contuzii pe față și zgârieturi pe cap și umăr.

La 27 aprilie 2007, procuratura a respins plângerea reclamantului privind
acuzațiile de maltratare, constatând că vătămările corporale au fost cauzate în
timpul opunerii rezistenței la arest. Reclamantul a depus o plângere la
procurorul ierarhic superior, care a respins-o la 26 martie 2008. El nu a
contestat ordonanța respectivă la judecătorul de instrucție.

În timpul urmăririi penale, reclamantul a declarat că a fost maltratat
pentru a obține de la el recunoașterea infracțiunii și că acea cantitate mică
de marijuana depistată de poliție la el acasă a fost plasată chiar de
colaboratori. Co-bănuitul S.H. a declarat că el a fost de acord să-l
incrimineze pe reclamant în schimbul promisiunii din partea poliției de a-l elibera
de judecată. El nu a reclamat că a fost maltratat sau supus vreunei presiuni.
Procurorul a dispus efectuarea unei expertize medicale care a constatat că
reclamantul nu este consumator de marijuana.

La 24 martie 2008, Judecătoria Centru l-a găsit pe reclamant vinovat de
săvârșirea infracțiunii de producerea a substanțelor narcotice cu scopul
comercializării și l-a condamnat la o pedeapsă de 7 ani cu închisoarea.
Totodată, instanța de judecată l-a achitat pe reclamant de acuzația de
tentativă de contrabandă cu substanțe narcotice. Instanța s-a bazat pe declarațiile
lui S.H. date imediat după arest și pe constatările percheziției la domiciliul
reclamantului. Instanța de judecată a respins plângerea reclamantului privind
maltratarea de către poliție pe baza ordonanței procurorului. S.H. a primit
aceeași pedeapsă. Ambii au atacat hotărârea primei instanțe de judecată.

La 11 iunie 2008, Curtea de Apel Chișinău a admis apelul reclamantului și
l-a achitat, constatând existența unor contradicții între declarațiile lui S.H.
în ceea ce-l privește pe reclamantul în etapa urmăririi penale și mărturia lui
în fața instanței de judecată. În plus, instanța de apel a constatat că
versiunea evenimentelor descrisă de acuzare nu este concludentă, deoarece
pașaportul reclamantului nu mai era valabil la momentul respectiv, astfel încât
el nu ar fi putut călători în străinătate în ziua respectivă, așa cum este
descris în rechizitoriu. Curtea de Apel a menținut sentința în ceea ce îl
privește pe S.H. Atât procurorul cât și S.H. au atacat decizia la Curtea
Supremă de Justiție.

La 27 ianuarie 2009, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul
procurorului, a casat decizia Curții de Apel Chișinău și a menținut hotărârea
primei instanțe de judecată. Curtea a respins plângerile reclamantului privind
relele tratamente aplicate de polițiști în timpul urmăririi penale, constatând
că plângerile respective au fost respinse de procuratură. Curtea Supremă a
constatat, de asemenea, că acuzarea a prezentat suficiente probe pentru a
demonstra implicarea reclamantului în producerea substanțelor narcotice în
scopul comercializării.

Reclamantul a invocat încălcarea articolului 3 al Convenției în privința
relelor tratamente aplicate de poliție și articolul 6 al Convenției în privința
inechității urmăririi penale efectuate împotriva lui.

Guvernul a susținut, inter alia, că reclamantul nu a epuizat căile de
recurs interne, deoarece nu a contestat ordonanța din 26 martie 2008 la
judecătorul de instrucție.

Reclamantul s-a bazat pe documentele medicale care au constatat vătămări
corporale imediat după presupusele rele tratamente. El a susținut că decizia
Curții Supreme de Justiție din 27 ianuarie 2009 trebuie să fie considerată ultima
hotărârea judecătorească în privința articolului 3 și nu ordonanța procurorului
din 26 martie 2008. 

Curtea a reiterat că scopul regulii epuizării recursurilor interne este de
a oferi Statelor Contractante posibilitatea să preîntâmpine sau să repare  – de obicei prin intermediul instanțelor de
judecată – încălcările invocate împotriva lor înainte ca acestea să fie depuse
la Curte. În consecință, Statele sunt scutite de răspundere pentru acțiunile
lor în fața unei instanțe internaționale înainte ca ele să fi avut posibilitatea
să repare lucrurile prin intermediul propriului sistem juridic.

Curtea a notat că reclamantul a depus o plângere în privința relelor
tratamente și că aceasta a fost respinsă de procuror la 26 martie 2008. Deși
avea posibilitatea să conteste ordonanța procurorului la judecătorul de
instrucție, el nu a făcut-o.

Este adevărat că reclamantul a invocat chestiunea privind relele tratamente
în apărarea sa în timpul procesului penal, însă, Curtea Supreme de Justiție nu
era competentă conform legislației naționale să examineze asemenea plângeri.

Pe cale de consecință, acest capăt de cerere trebuie respins în
conformitate cu articolul 35 § 1 și 4 al Convenției pentru neepuizarea
căilor de recurs interne.

Reclamantul a susținut că a fost condamnat pe temeiul unor probe obținute
prin încălcarea articolului 3 al Convenției. Și anume, el a susținut că după
arest el a fost interogat în absența unui avocat la alegere și că autodenunțul
obținut în acea etapă a constituit una din probele principale pe care s-au
bazat instanțele de judecată. De asemenea, el a argumentat că nu a dispus de
oportunitatea efectivă de a contesta admisibilitatea acelei probe, pentru a
demonstra că recunoașterea a fost obținut prin utilizarea forței.

Guvernul nu a fost de acord cu reclamantul și a susținut, în primul rând,
că reclamantul a fost audiat în prezența unui avocat la 3 aprilie 2007. În
orice caz, el a avut posibilitatea să conteste modul în care s-a desfășurat
interogatoriul la judecătorul de instrucție, dacă a considerat că acesta a fost
contrar legii, însă el nu a contestat-o. Totodată, chiar dacă el nu ar fi fost
audiat în prezența unui avocat, declarațiile lui nu pot oricum calificate drept
autodenunț, deoarece ele nu conțin nicio recunoaștere a comiterii faptei
imputate.

 Curtea a notat  că reclamantul
a fost achitat de acuzațiile de tentativă de contrabandă de droguri, fiind
condamnat doar pentru infracțiunea de producere de substanțe narcotice în
scopul comercializării. În privința ultimului aspect, instanțele de judecată au
constatat vinovăția reclamantului în cadrul unor proceduri care au respectat
principiul contradictorialității și în care reclamantul a fost reprezentat de
un avocat și bazându-se pe acele probe acumulate în timpul percheziției la
domiciliul reclamantului (și anume, aparatul de uscare a marijuana, o cantitate
mică de marijuana și o fotografie a reclamantului lângă o plantație întinsă de
marijuana). În opinia Curții aceste probe sunt suficiente pentru condamnarea
reclamantului. În asemenea circumstanței, declarațiile reclamantului din 3
aprilie 2007 nu constituie dovada principală pe care se bazează condamnarea
reclamantului.

Prin urmare,
plângerea întemeiată pe articolul 6 § 1 al Convenției este vădit nefondată și
inadmisibilă în sensul articolului 35 § 3 și 4 al Convenției.

Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de dl V. Zama, avocat în
Chișinău.

***

În cauza Gusar c. Moldovei și României, reclamanta, Ludmila
Yakovlevna Gusar, este cetățean al Federației Ruse, născută în 1944.

 Reclamanta este văduva dlui A. Gusar, funcționar militar în
„Republica Moldovenească Nistreană” („RMN”), ucis la 8 mai 1992, în timpul
conflictului militar din RMN.

 La 9 decembrie 1993, „Curtea Supremă a Republicii Moldovenești
Nistrene” a constat că reclamanții în cauza Ilașcu și
alții
(citată mai sus) sunt vinovați, inter
alia,
de uciderea dlui Gusar și a unui alt oficial înalt din RMN,
condamnându-i la pedepse între 12 ani de închisoare și pedeapsa cu moartea, dl
Ilașcu fiind unul dintre condamnații la moarte.

La 5 decembrie 2002, reclamanta a adresat Procuraturii Generale a
Republicii Moldova o solicitare de informații privind evoluțiile urmăririi
penale în privința circumstanțelor morții soțului său.

La 13 ianuarie 2003 reclamanta a fost informată că urmărirea penală a fost
încetată la 9 decembrie 2000 din cauza accesului restricționat pe teritoriul
RMN.

Invocând articolul 2 al Convenției, reclamanta a susținut că soțul ei a
fost ucis cu arme românești și că, prin urmare, România este responsabilă de
moartea acestuia, întrucât ea a furnizat armament „teroriștilor” din
așa-numitul Grup Ilașcu prin intermediul serviciilor secrete moldovenești. În
continuare, ea a susținut că autoritățile moldovenești nu au efectuat o
investigație efectivă în privința circumstanțelor morii soțului său.

Reclamanta a susținut, în cele din urmă, că în rezultatul anchetei
inefective în privința circumstanțelor morții soțului ei, ea nu a dispus de un
recurs civil efectiv în cadrul căruia să poată solicita despăgubiri de la
autorii omorului.  Reclamanta a susținut că atât România, cât și Republica
Moldova sunt responsabile de încălcarea articolului 2 al Convenției. De
asemenea, ea a reclamat încălcarea articolului 13 al Convenției de către
Republica Moldova. Articolul 2 și articolul 13 ale Convenției prevăd
următoarele:

În ceea ce privește plângerea direcționată împotriva României, Curtea  a amintit, în conformitate cu normele general
recunoscute ale dreptului internațional, Convenția se aplică în cazul fiecărei
Părți Contractante doar în raport cu acele fapte care au avut loc ulterior
intrării în vigoare a Convenției în statul respectiv (a se vedea, de exemplu, Kadikis v. Latvia (dec.), nr. 47634/99, 29 iunie 2000; Sholokhov v. Armenia and the Republic
of Moldova
, nr. 40358/05, § 55, 31 iulie
2012
). Curtea notează că România a ratificat Convenția la 20 iunie 1994.
Prin urmare, plângerea direcționată împotriva ei, în privința uciderii soțului
reclamantei în mai 1992, este incompatibilă ratione temporis cu prevederile Convenției și trebuie respinsă în
conformitate cu articolul 35 § 3 al Convenției.

În ceea ce privește plângerile direcționate împotriva Republicii Moldova,
Curtea a amintit că, potrivit jurisprudenței sale pe articolul 2, obligația
procedurală de a efectua o investigație a evoluat într-o sarcină separată și
autonomă care impune obligația respectivă Statului chiar și atunci când moartea
a avut loc înainte de ratificare (a se vedea Å ilih v. Slovenia [GC], nr. 71463/01, § 159, 9 aprilie 2009).
Având în vedere principiul securității juridice, competența temporală în acest
caz nu este nelimitată. Atunci când moartea s-a produs înainte de ratificare,
doar acțiunile procedurale sau inacțiunile ulterioare acestei date cad sub
incidența competenței temporale a Curții.

Curtea a reiterat că scopul termenului de șase
luni este de a promova securitatea juridică și de a asigura faptul că cauzele
care prezintă probleme sub aspectul Convenției sunt examinate într-un termen
rezonabil. De asemenea, el are rostul să protejeze autoritățile și alte
persoane interesate de a se afla într-o poziție de nesiguranță pe parcursul
unei perioade prelungite de timp (a se vedea Bulut
and Yavuz v. Turkey (dec.), nr. 73065/01, 28 mai
2002). Dacă nu există recursuri disponibile sau dacă acestea sunt considerate
ca fiind inefective, termenul de șase luni, în principiu, începe să curgă de la
data la care a avut loc acțiunea reclamată (a se vedea
Hazar and Others v. Turkey (dec.), nr. 62566/00, 10 ianuarie
2002). În cazuri excepționale pot fi aplicate considerații speciale, atunci
când reclamantul însăși invocă un recurs aparent existent și doar ulterior
devine conștient de circumstanțele care-l fac inefectiv: prin urmare, este
necesar să se ia în considerare ca început al perioadei de șase luni data la
care el a cunoscut sau la care trebuia să cunoască aceste circumstanțe (a se
vedea
Paul and Audrey Edwards v. the United Kingdom (dec.), nr. 46477/99, 7 iunie 2001).

Stabilirea faptului dacă reclamatul într-o cauză
dată a respectat criteriile de admisibilitate va depinde de circumstanțele
cauzei și de alți factori, cum ar fi diligența și interesul manifestat de
reclamant, precum și calitatea investigației în cauză (Manukyan v. Georgia (dec.), 53073/07, 9 octombrie 2012). Curtea
reiterează că victima care invocă încălcarea articolului 2 al Convenției
trebuie să ia anumite măsuri pentru a monitoriza evoluția anchetei sau lipsa
acesteia și să depună cererea la Curte cu promptitudine, imediat ce ea a
cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască despre lipsa unei investigații penale
efective (a se vedea, mutatis mutandis, Varnava and Others v. Turkey [GC], nr.
16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și
16073/90, § 158, ECHR 2009‑…; a se vedea, de asemenea,
Baran and Hun, citată mai sus, § 46; Ekrem Baytap
v. Turkey
(dec.), nr. 17579/05, 29 aprilie 2010;
Mađer
v. Croatia
, nr. 56185/07, § 84, 21 iunie 2011; Stanimirović v. Serbia, nr. 26088/06, § 29, 18 octombrie 2011; Nasirkhaeva
v. Russia
(dec.), nr. 1721/07, 31 mai 2011; și Finozhenok
v. Russia
(dec.), 3025/06, 31 mai 2011).

În cazurile în care timpul este
esențial pentru soluționarea problemei invocate în cauză, reclamantul are
sarcina să asigure că plângerile sale sunt formulate cu promptitudinea necesară
atât în fața autorităților naționale relevante cât și în fața Curții, pentru a
asigura soluționarea lor corectă și adecvată (a se vedea,
Bayram and Yıldırım v. Turkey (dec.), nr. 38587/97, ECHR 2002-III,
și Aydin and Others v. Turkey (dec.),
nr. 46231/99, 26 mai 2005). Odată cu trecerea timpului, amintirile
martorilor se șterg, martorii decedează sau nu mai pot fi găsiți, probele se
deteriorează sau dispar, iar perspectivele efectuării unei investigații
efective vor scădea din ce în ce mai mult; chiar și examinarea și judecarea de
către Curte poate deveni nesemnificativă și neefectivă (a se vedea Varnava and Others, citată mai sus, §
161).

Întorcându-ne la faptele speței, în paragraful 5 de mai sus s-a reținut că
Procuratura Generală a Republicii Moldova a încetat urmărirea penală în
privința circumstanțelor decesului dlui Gusar la 9 decembrie 2000 și că de
atunci aceasta nu a mai fost reluată. Reclamanta a depus cererea la Curte la 19
august 2002, însă a solicitat formal informații de la Procuratura Generală
privind progresul urmăririi penale doar la 5 decembrie 2002. Reiese că ea a
devenit interesată de urmărirea penală efectuată de Procuratura Generală a
Moldovei doar după eliberarea dlui Ilașcu din închisoarea de pe teritoriul RMN.
Totodată, detenția dlui Ilașcu în circumstanțele descrise în cauza Ilașcu și alții c. Republicii Moldovei și
Rusiei
nu este un motiv suficient pentru scutirea reclamantei de obligația
de diligență, așa cum s-a menționat în paragraful 15 de mai sus. Reclamanta nu
a invocat faptul că a fost împiedicată să solicite sau să afle mai devreme
despre evoluția urmăririi penale respective sau despre eventuala infectivitate
a acesteia. De altfel, imediat ce a devenit interesată, ea a reușit să angajeze
un avocat și să obțină informația necesară de la Procuratura Generală. Prin
urmare, plângerile întemeiate pe articolul 2 și articolul 13 împotriva
Republicii Moldova au fost depuse după expirarea termenului de șase luni de la
data la care a avut loc pretinsa încălcare și urmează a fi declarate
inadmisibile în temeiul articolului 35 § 1 și 4 al Convenției.

Reclamanta a fost reprezentată în fața Curții de dna T. Bogoliubskaia,
avocat în Moscova.