În luna octombrie 2012 CtEDO a făcut
publice următoarele decizii contra Moldovei: Tabacaru c. Moldovei și Rusiei și
Guțu c. Moldovei
(cererile nr.
29626/09 și
42574/09
); Ciorap
c. Moldovei
(cererea nr.
10910/06); Stepuleac c. Moldovei (cererea nr. 12437/08); Carpala
c. Moldovei
(cererea nr.
23258/06) și Bagrin c. Moldovei (cererea nr. 61635/08).

***

În cauza Tabacaru c. Moldovei, reclamanții
sunt dl Sergiu Tăbăcaru și dl Boris Guțu, sunt cetățeni ai Republicii Moldova,
născuți în 1971 și 1969.

Primul reclamant, dl Tăbăcaru, este o
persoană deplasată intern din Transnistria. El a reclamat neexecutarea de către
autoritățile locale a deciziei judecătorești pronunțate de Curtea Supremă de
Justiție la 4 februarie 2009, prin care acestea au fost obligate să-i acorde o
locuință socială. Cel de-al doilea reclamant, dl Guțu, este fost angajat al
Ministerului Afacerilor Interne. El a reclamat neexecutarea de către
autoritățile locale ai mun. Chișinău a deciziei judecătorești pronunțate de
Curtea Supremă de Justiție la 13 mai 2009, prin care au fost obligate să-i
acorde reclamantului și familiei sale o locuință socială.

Reclamanții au invocat încălcarea
drepturilor lor garantate de articolul 6 § 1 al Convenției și de articolul 1 al
Protocolului nr.1 la Convenție pe motivul neexecutării de către autoritățile
locale a hotărârilor judecătorești irevocabile pronunțate de instanțele
judecătorești naționale în favoarea lor.  În cauza
Tăbăcaru, reclamantul s-a plâns în fond de lipsa unui
recurs intern efectiv, în sensul articolului 13 al Convenției, care să-i
permită să conteste neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive
pronunțate în favoarea lui. Pretențiile sale sunt în aceeași măsură îndreptate
împotriva Federației Ruse, pe care reclamantul o consideră parte responsabilă
de situația reclamantă.

Ținând cont de
similitudinea cererilor în ceea ce privește faptele și problemele de fond pe
care le prezintă în temeiul articolelor 6 și 13 ale Convenției și a articolului
1 al Protocolului nr.1, Curtea a considerat necesar să le conexeze și decide să
le examineze împreună, într-o singură hotărâre, în conformitate cu articolul
42 § 1 al Regulamentului Curții.

Curtea a notat că cererea Tăbăcaru (nr. 29626/09) este îndreptată
și împotriva Federației Ruse. Potrivit reclamantului, el a fost constrâns să-și
abandoneze locuința din Transnistria din cauza autorităților ruse, care au
contribuit prin acțiunilor lor militare, economice și politice, la crearea
situației în care se găsește astăzi. Din această cauză, reclamantul consideră
că Federația Rusă trebuie să participe la executarea hotărârilor judecătorești
definitive pronunțate de instanțele judecătorești moldovenești împotriva
autorităților locale a mun. Chișinău.

Curtea a observat că obiectul principal al
cererii în cauză vizează neexecutarea de către autoritățile moldovenești a
hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele judecătorești
moldovenești, prin care Consiliul municipal a fost obligat să acorde
reclamantului o locuință. Reiese că cererea este incompatibilă ratione personae în partea ce vizează
Federația Rusă cu dispozițiile Convenției și trebuie să fie respinsă în
conformitate cu articolul 35 § 3
și 4 al Convenției.

În ceea ce privește plângerile
reclamanților îndreptate împotriva Republicii Moldova pe motivul încălcării
drepturilor lor garantate de articolele 6 și 13 ale Convenției, precum și de
articolul 1 al Protocolului nr.1, Curtea nu a considerat în măsură să se
pronunțe la etapa actuală a dosarelor asupra
admisibilității lor și decide că este necesar să le comunice Guvernului
Republicii Moldova, în conformitate cu articolul 54 § 2 b) al
Regulamentului Curții.

***

În cauza Ciorap
c. Moldovei
, reclamantul, dl Tudor Ciorap, este cetățean al Republicii
Moldova, născut în 1965.

La 29 decembrie
1999, Judecătoria Centru l-a condamnat pe reclamant pentru fraudă și abuz de
putere (articolele 122(2) și 207 al Codului Penal („C.P.”) în vigoare la acea
dată) la o pedeapsă cu închisoarea de 7 ani. Instanța de judecată l-a absolvit
de pedeapsă în baza amnistiei aplicabile combatanților în conflictul militar
din regiunea transnistreană din anul 1992.

La 20 iulie 2000,
procurorul a solicitat instanței de judecată să caseze decizia din 29 iulie
1999, deoarece amnistia nu este aplicabilă reclamantului. Procurorul a explicat
că a descoperit cu puțin timp în urmă că dosarul nu conține copia documentului
depusă la dosar de către reclamant în 1999 care atestă că a participat în
conflictul din 1992. În același timp, reclamantul nu figura pe lista niciunei
organizații care ar fi putut elibera un asemenea document și care au competența
de a păstra lista celor cărora li s-au eliberat asemenea documente. Procurorul
a menționat că acestea sunt circumstanțe noi care nu au fost cunoscute
instanței de judecată la momentul adoptării hotărârii judecătorești.

La 23 martie
2001, Judecătoria Centru a reexaminat cauza și l-a condamnat pe reclamant la 7
ani de închisoare în baza articolelor 122(2) și 207 C.P.

La 29 mai 2001,
Tribunalul Chișinău a casat în parte sentința primei instanțe și a redus
pedeapsa la 5 ani de închisoare. La 11 octombrie 2001, Curtea de Apel Chișinău
a menținut ultima hotărâre judecătorească.

În februarie
2004, în urma colectării probelor, Comisia de Stat de specialitate a confirmat
participarea reclamantului în conflictul din 1992. Procuratura a solicitat
casarea sentinței din 23 martie 2001 și a hotărârilor judecătorești ulterioare.

La 7 iulie 2004,
Judecătoria Centru a constatat vinovăția reclamantului în baza articolelor
122(2) și 207 C.P. și a aplicat legea privind amnistia, absolvindu-l de
executarea pedepsei. 

În conformitate
cu documentele prezentate de Guvern, reclamantul a fost eliberat imediat după
pronunțarea hotărârii judecătorești din 29 decembrie 1999 și a fost rearestat
la 23 octombrie 2000 sub bănuiala de a fi comis la 22 octombrie 2000 o altă
infracțiune (extorcare).

La 23 octombrie
2000, reclamantul a fost reținut sub bănuiala de a fi extorcat bani de la o
persoană privată la 22 octombrie 2000. El a fost acuzat și de fraudarea mai
multor persoane în perioada martie-iunie 2000.

Judecătoria
Hîncești a eliberat la 25 octombrie 2000 un mandat de arestare preventivă care
a fost reînnoit permanent până la 22 decembrie 2004 când a fost eliberat pentru
a urma un tratament medical într-un spital civil. Deoarece s-a sustras ulterior
de la urmărirea penală, el a fost reținut din nou la 22 aprilie 2005. La 8
august 2005 Judecătoria Botanica l-a condamnat pentru fraudă.

La 29 aprilie
2005, Curtea de Apel Chișinău a menținut în parte sentința de condamnare. La 29
martie 2006, Curtea Supremă de Justiție l-a condamnat la 11 ani de închisoare.

La 3 mai 2005,
reclamantul a înaintat o cerere de acordare a compensațiilor pentru
„condamnarea repetată” în anul 2001. La 1 iulie 2005, Judecătoria Rîșcani a
pronunțat o hotărâre în favoarea lui, acordându-i 5000 MDL (330 EUR) cu titlu
de prejudiciu moral pentru judecarea repetată în 2001 și pentru cinci luni de
detenție ilegală (mai-octombrie 2000).

La 3 noiembrie
2005, Curtea de Apel Chișinău a casat hotărârea primei instanței și a pronunțat
o nouă hotărâre prin care a respins toate pretențiile reclamantului.

La 14 martie
2006, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia Curții de Apel pe motivul
nerespectării procedurii și a dispus reexaminarea cauzei.

La 29 iunie 2006,
Curtea de Apel Chișinău a menținut hotărârea judecătorească din 1 iulie 2005.

 La 7
noiembrie 2006, Curtea Supremă de Justiție a menținut această hotărâre.
Instanța de judecată a constatat că reclamantul a fost victima unei erori
judiciare și că libertatea personală este una dintre cele mai importante valori
sociale. Instanța inferioară a acordat reclamantului o sumă adecvată cu titlu
de despăgubiri, având în vedere faptul că compensația nu trebuie să subaprecieze
prejudiciul, dar nici să constituie o îmbogățire fără justă cauză.

Reclamantul a
invocat articolul 1 al Convenției, susținând că statul nu i-a protejat
drepturile. De asemenea, el a reclamat „condamnarea repetată” în 2001, ceea ce
a constituit o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției, și privarea ilegală
de libertate contrară articolului 5 al Convenției.  Reclamantul a invocat
articolul 6 § 3 (b), (c) și (d) al Convenției, susținând că el a fost informat
despre ședința de judecată care urma să aibă loc la Curtea de Apel la 3
noiembrie 2005 abia la 1 noiembrie 2005 și nu a avut suficient timp și condiții
pentru a se pregăti de ședință.  De asemenea, el a invocat articolele
8, 13, 14 și 17 ale Convenției, precum și articolul 3 al Protocolului nr.7 și
articolul 4 al Protocolului nr.7 la Convenție.

Curtea a notat
că, potrivit probelor prezentate de Guvern și declarațiilor reclamantului, el a
fost eliberat din detenție imediat după pronunțarea hotărârii din 29 decembrie
1999 și că s-a aflat în libertate (cu excepția a două rețineri de scurtă durată
în mai și iunie 2000) până la reținerea din data de 23 octombrie 2000 sub
bănuiala de comitere la 22 octombrie 2000 a infracțiunilor de fraudă și
extorcare. Aceste infracțiuni sunt distincte de cea pentru care a fost
condamnat în 1999, deoarece au fost comise după adoptarea hotărârii
judecătorești din 29 decembrie 1999. Începând cu 23 octombrie 2000 și până la
condamnarea lui finală la 29 octombrie 2006 (cu o întrerupere în timpul căreia
a fost eliberat din închisoare) reclamantul s-a aflat în arest în baza
mandatelor de arestare preventivă eliberate de instanțele de judecată care au
examinat noile acuzații de comitere a infracțiunilor în anul 2000. În plus,
chiar după ce hotărârea judecătorească din 7 iulie 2004, prin care reclamantul
a fost amnistiat, a devenit definitivă la 22 iulie 2004, el a continuat să se
afle în arest preventiv în cauza care viza acuzațiile de comitere a
infracțiunilor din anul 2000. Reiese că plângerea reclamantului că a fost reținut
după rejudecarea cauzei la 23 martie 2001 este contrazisă de probele aflate la
dosar.

Curtea a conchis
că rejudecarea cauzei la 23 martie 2001 nu a avut drept rezultat detenția
ilegală, deoarece reclamantul deja se afla în arest preventiv în acea perioadă
în contextul unei alte cauze.

Prin urmare,
acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al
Convenției și trebuie respins în conformitate cu articolul 35 § 4 al
Convenției.

În continuare,
Curtea a notat că al doilea paragraf al articolului 4 al Protocolului nr.7
prevede expres că reexaminarea unei cauze penale este posibilă doar în anumite
circumstanțe excepționale, în strictă conformitate cu legislația internă. Odată
ce instanțele de judecată naționale însele au constatat că reexaminarea cauzei
a fost neîntemeiată, este clar că legislația națională nu a fost respectată.

Mai rămâne o
singură întrebare: dacă reclamantul poate pretinde că este victima unei
încălcări a drepturilor sale având în vedere hotărârile judecătorești pronunțate
de instanțele interne și compensația acordată reclamantului, precum și
circumstanțele cauzei în ansamblu. Curtea a luat act de condamnarea inechivocă
de către instanțele naționale a rejudecării cauzei, pe care au apreciat-o ca
fiind o „eroare judiciară”.

Instanțele de
judecată naționale au acordat compensații reclamantului. Deși suma acestora
este mică, ele trebuie apreciate în raport cu prejudiciul cauzat reclamantului.
Curtea a constatat deja că detenția reclamantului nu a rezultat din rejudecarea
cauzei penale. În plus, instanțele de judecată au rejudecat doar chestiunea
care viza aplicabilitatea legii de amnistiere în raport cu reclamantul. Prin
urmare, rejudecarea nu a vizat vinovăția sau nevinovăția lui, care a fost constatată
prin hotărârea judecătorească din 29 decembrie1999 și confirmată prin
hotărârile judecătorești subsecvente. Prejudiciul cauzat reclamantului prin
rejudecarea cauzei a fost minim deoarece în realitate el nu ar fi trebuie să
execute pedeapsa într-o perioadă separată de detenție.

În lumina celor
de mai sus, s-a constatat că reclamantul a pierdut statutul de victimă în
raport cu prezenta plângere. Așadar, Curtea a conchis că acest capăt de cerere
trebuie respins în conformitate cu articolul 35 § 3 (a) și 4 al Convenției.

În ceea ce
privește celelalte plângeri formulate de reclamant, Curtea a considerat că
acestea sunt neîntemeiate și a notat că nu existe probe la dosar care ar sugera
încălcarea prevederilor invocate de reclamant. Prin urmare, acest capăt de
cerere este vădit neîntemeiat în sensul articolului 35
§ 3 al Convenției și trebuie respins în conformitate cu articolul 35 § 4 al
Convenției.

***

În cauza Stepuleac
c. Moldovei,
reclamantul, dl Anatol Stepuleac, este cetățean al
Republicii Moldova, născut în 1971.

La 11 ianuarie
2006, fratele reclamantului, dl Gheorghe Stepuleac, a fost reținut de către
poliție cu scopul de a-l convinge să transfere proprietatea asupra unei
companii care prestează servicii de securitate șefului Ministerului Afacerilor
Interne.

Câteva echipe de
colaboratori ai poliției, sub conducerea colonelului P., au percheziționat la 7
februarie 2006 apartamentul fratelui reclamantului și au confiscat, inter alia, trei telefoane mobile și o
cameră video. Fiul fratelui reclamantului a filmat percheziția cu camera video.
La 17 februarie 2006, Judecătoria Centru a constatat că polițiștii nu au avut
niciun temei legal pentru confiscarea telefoanelor și a camerei video și a
dispus restituirea lor.

În timpul
percheziției din 7 februarie 2006, soția fratelui reclamantului l-a sunat pe
reclamant și i-a cerut ajutorul. Reclamantul a sosit la apartament însoțit de
un avocat. Potrivit reclamantului, el a solicitat să i se aducă la cunoștință
motivele percheziției, după care a fost împins în cameră de către colonelul P.,
care l-a lovit pe reclamant în regiunea capului și l-a rănit la mână.
Reclamantul a fugit, iar mai târziu s-a dus la spital pentru îngrijiri
medicale, refuzând, însă, internarea.

Pe 8 februarie
2006 el s-a simțit mai rău, fiind transportat de o ambulanță la spital, unde a
fost operat și supus unui tratament în staționar. În seara aceleiași zile, mai
mulți angajați ai Direcției Generale de Combatere a Crimei Organizate a
Ministerului Afacerilor Interne („DGUP MAI”) au venit să-l aresteze, dar
medicii au interzis transferul lui din cauza stării proaste de sănătate. Tot în
aceeași zi, neurologul l-a diagnosticat cu traumă craniană.

La 9 februarie
2006, angajații DGUP MAI l-au reținut pe reclamant, transportându-l la
izolatorul din cadrul DGUP MAI. Se pare că inițial doctorii s-au opus
transferului, însă acesta a fost încuviințat după ce un oficial de rang înalt
din cadrul Ministerului Afacerilor Interne a sunat la spital. După aceea,
starea de sănătate a reclamantului a fost apreciată ca „satisfăcătoare”.

Două ore mai
târziu reclamantul și-a pierdut cunoștința în celula de la DGUP MAI. A fost
chemată o ambulanță. Medicii au notat că reclamantul suferise o traumă la cap
și că a fost găsit inconștient, precum și faptul că „poliția a refuzat
internarea”.

La 10 februarie
2006, șeful izolatorului din cadrul DGUP MAI a raportat conducerii DGUP MAI că
reclamantul s-a plâns că se simte rău încă de când a ajuns acolo și că a fost
nevoie să cheme de mai multe ori ambulanța, însă doctorii nu au constatat nicio
problemă gravă care ar necesita internarea.

În aceeași zi, un
judecător de instrucție a eliberat un mandat de arest pentru 10 zile pe numele
reclamantului. Judecătorul a dispus transferul reclamantului la Penitenciarul
nr.13 din Chișinău, unde ar putea primi un tratament medical. Însă, reclamantul
nu a fost transferat, ci a continuat să fie reținut în izolatorul DGUP MAI. La
14 februarie 2006, el a solicitat administrației DGUP MAI să fie transferat la
Penitenciarul nr.13. La 22 februarie 2006, el a fost informat de către
administrația DGUP MAI că cererea lui a fost transmisă în aceeași zi
procurorului care se ocupă de cazul lui „ca să-și dea acordul pentru transferul
reclamantului la Penitenciarul nr.13”.

La 7 martie 2006,
judecătorul de instrucție a examinat plângerea reclamantului privind modul în
care a fost tratat de poliție. Judecătorul a constatat că reclamantul nu a
contestat vreun anume comportament sau acțiune a poliției sau a procurorului și
că el poate depune plângerea sa la procuror.

La 8 martie 2006,
procurorul a emis ordonanța de neîncepere a urmăririi penale pe marginea
plângerii reclamantului privind maltratarea sa în timpul percheziției
apartamentului fratelui său și ulterior. Procurorul a notat, inter alia, că din cauza amestecului
reclamantului în procesul de percheziționare, polițiștii „au aplicat măsurile
necesare pentru a opri amestecul său în acțiunile legale ale poliției”.
Reclamantul a contestat această ordonanță.

La 24 octombrie
2006, judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Centru a anulat
ordonanța din 8 martie 2006 pe motiv că aceasta nu a fost motivată integral.

Reclamantul și
avocatul său au depus la 7 februarie 2006 o nouă plângere privind maltratarea
sa și lipsa asistenței medicale.

Procurorul a emis
ordonanțe de neîncepere a urmării penale la 21 noiembrie 2006, 28 iunie și 30
octombrie 2007, precum și pe 9 ianuarie 2008. Toate aceste ordonanțe au fost
anulate de judecătorul de instrucție, care a constatat că aceasta sunt
superficiale și premature. Procurorul care a examinat cazul său și alți doi
funcționari au fost mustrați pentru că nu și-au îndeplinit corespunzător
împuternicirile.

La 25 martie
2008, procurorul a pornit urmărirea penală pe faptul maltratării reclamantului.
La 31 martie 2011, acesta a emis o ordonanță de încetare a urmăririi penale pe
motiv că fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii.
Reclamantul a contestat ordonanța la judecătorul de instrucție.

La 21 iulie 2011,
Judecătoria Rîșcani a respins contestația reclamantului ca neîntemeiată.
Judecătorul s-a bazat pe rezultatele raportului medical care nu exclude
posibilitatea ca reclamantul să se fi tăiat la mână în timp ce se lupta să nu
dea camera video poliției. Judecătorul a statuat că, odată ce poliția avea
împuternicirea de a-l împiedica pe reclamant să utilizeze orice echipament în
timpul percheziției, iar el  nu s-a
conformat cererii lor, utilizarea forței împotriva reclamantului a fost
întemeiată. În plus, avocatul reclamantului care a participat la percheziție nu
a formulat nicio obiecție în procesul-verbal al percheziției.

Potrivit
reclamantului, el a depus o plângere separată în privința transferului forțat de
la spital la DGUP MAI și a îngrijirii medicale proaste care i s-a acordat la
sediul DGUP MAI. Aceasta se afla încă în curs de examinare.

Reclamantul a
invocat articolul 3 al Convenției, susținând că a fost maltratat de poliție în
timpul percheziției care a avut loc la 7 februarie 2006, dar și ulterior
reținerii sale, și că nu a primit îngrijirea medicală necesară. El a fost
intimidat pe parcursul detenției pentru ca să se răzgândească să-l reprezinte
legal pe fratele său. Reclamantul a invocat articolul 13 al Convenției,
susținând că nu a avut niciun recurs efectiv în privința plângerii sale
întemeiate pe articolul 3 al Convenției.  În cele din urmă, el a
invocat articolul 18 al Convenției, susținând că a fost reținut sub bănuiala de
a fi comis o infracțiune, însă scopul real al reținerii a fost de a-l determina
să nu-l apere pe fratele său și de a pune presiune asupra familiei sale, ca în
final aceasta să renunțe la proprietatea asupra companiei private prestatoare
de servicii de securitate.

În urma eșuării
încercărilor de a reglementa amiabil cauza, Guvernul a trimis la 16 martie 2012
o scrisoare prin care a informat Curtea că propune să facă o declarație
unilaterală în vederea reglementării chestiunii formulate în cerere.

Declarația
prevede următoarele:

„Guvernul
recunoaște că în prezenta cauză nu a fost efectuată o investigație efectivă în
privința acuzațiilor de maltratare a reclamantului și, prin urmare, Guvernul nu
poate oferi o explicație plauzibilă a leziunilor reclamantului și nici nu poate
explica dacă există vreun temei la baza acuzațiilor de maltratare.  În lumina materialelor pe care le deține,
Guvernul nu poate să ofere o explicație plauzibilă la întrebarea dacă
reclamantului i s-a acordat sau nu îngrijirea medicală necesară stării sale de
sănătate. În consecință, Guvernul recunoaște că a avut loc încălcarea
drepturilor reclamantului garantate de articolele 3 și 13 ale Convenției luate
separat și coroborate.

Guvernul solicită
Curții să examineze prezenta declarație unilaterală. … făcând propria evaluare
a circumstanțelor prezentei cauze în lumina jurisprudenței citate mai sus,
Guvernul propune sumă globală de 14,000 de euro (paisprezece mii) pentru
compensarea prejudiciului moral, precum și cu titlu de costuri și cheltuieli.

Reclamantul a
menționat în scrisoarea sa că nu este mulțumit de prevederile declarației
unilaterale. Deși nu a disputat suma propusă de Guvern, el consideră că
utilizarea sistematică a relelor tratamente de către poliția moldovenească și
felul în care procuratura și instanțele de judecată protejează acțiunile de
tortură de răspundere pot fi stopate numai cu adoptarea de către Curte a
hotărârilor care să condamne aceste practici prin constatarea încălcării
Convenției.

Curtea a reamintit
că articolul 37 al Convenției prevede că ea poate, în orice stadiu al
procedurii, să decidă scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când
circumstanțele duc la una din concluziile precizate în paragraful 1 (a), (b)
sau (c) al acelui articol.

De asemenea,
Curtea a reamintit că în anumite circumstanțe ea poate scoate o cerere de pe
rol, în temeiul articolului 37 § 1(c), în baza unei declarații unilaterale a
Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește continuarea examinării cauzei.

Curtea a stabilit
într-un număr de cauze, inclusiv în cele depuse împotriva Republicii Moldova,
jurisprudența sa referitoare la plângerile privind încălcarea dreptului de a nu
fi supus torturii în timpul detenției (a se vedea, de exemplu,
Sarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 75-91, 4 octombrie 2005; Corsacov v. Moldova, nr. 18944/02, § 49-76, 4 aprilie 2006; Boicenco v. Moldova, nr. 41088/05, §
83-127, 11 iulie 2006; Pruneanu
v. Moldova
, nr. 6888/03, § 43-64, 16 ianuarie 2007; Oprea v. Moldova, nr. 38055/06, §§ 38-42,
21 decembrie 2010; și
Taraburca v.
Moldova
, nr. 18919/10, § 34-59, 6 decembrie 2011), precum și în
privința inexistenței unui recurs efectiv pentru plângerile întemeiate pe
articolul 3
 (a se vedea, de
exemplu, Corsacov, citată mai sus, § 82, Pruneanu, citată mai sus, § 70,
Breabin
v. Moldova
, nr. 12544/08, § 59, 7 aprilie 2009; Gurgurov v. Moldova,
nr. 7045/08, § 73, 16 iunie 2009;
și
Parnov v. Moldova, nr. 35208/06, § 38, 13 iulie 2010
).

Având în vedere
caracterul recunoașterii din declarația unilaterală a Guvernului, precum și
suma compensației propuse – care este comparabilă sumelor acordate în alte
cauze – Curtea a considerat că nu se justifică continuarea examinării aceste
părți a cererii (articolul 37 § 1(c)).

În ceea ce
privește pretinsa violare a articolului 18 CEDO,
Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a
drepturilor și libertăților garantate de Convenției și Protocoalele sale și
prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat în sensul
articolului
35 § 3 al Convenției și trebuie respins în conformitate
cu articolul 35 § 4 al Convenției.

***

În cauza Carpala c. Moldovei, reclamantul,
dl. Vladimir Carpala, este cetățean al Republicii Moldova, născut în 1951.

Reclamantul a invocat articolul 5 al
Convenției, susținând că a fost deținut ilegal și că suma despăgubirilor
acordată pentru aceasta a fost prea mică. După ce nu s-a prezentat la două
ședințe de judecată în cadrul unui proces civil, Judecătoria Ciadâr-Lunga a
statuat la 14 noiembrie 1997 că a sfidat instanța de judecată și a dispus
reținerea lui administrativă pentru 15 zile. La 25 februarie 2002, Curtea de
Apel a casat această hotărâre judecătorească. Reclamantul a înaintat o acțiune
în despăgubire împotriva statului pentru compensarea prejudiciului cauzat prin
detenția neîntemeiată. Instanța de judecată i-a acordat 190 de euro cu titlu de
compensații.

La 3 și 25 iulie 2012, Curtea a primit
acordurile de reglementare amiabilă semnate de către părți, în temeiul cărora
reclamantul a acceptat să renunțe la orice alte pretenții împotriva Republicii
Moldova în privința faptelor care au dat naștere acestei cereri, în schimbul
angajamentului Guvernului de a-i plăti 4300 euro (patru mii trei sute de euro)
pentru compensarea prejudiciilor materiale și morale, precum și a costurilor și
cheltuielilor.

Curtea a luat notă de reglementarea amiabilă la care au ajuns părțile, fiind
convinsă că reglementarea este bazată pe respectarea drepturilor omului
garantate prin Convenție și Protocoalele sale și nu constată vreun motiv care
ar justifica continuarea examinării cererii și a decis  să scoată cererea de pe rol.

***

În cauza Bagrin c. Moldovei, reclamantul,
dl Vasile Bagrin, este cetățean al Republicii Moldova, născut în 1962.

În anul 1996, reclamantul a fost reținut
de către poliție timp de două săptămâni sub bănuiala de a fi comis un furt.
Ulterior, poliția a descoperit adevărații hoți, iar reclamantul a fost eliberat
din arest. Deși urmărirea penală împotriva sa a fost încetată, el nu a fost
scos formal de sub urmărirea penală sau achitat, iar dosarul lui a fost distrus
câțiva ani mai târziu. Făptașii furtului au fost condamnați.

La o dată nespecificată, reclamantul a încercat
să obțină cazierul judiciar de la Ministerul Afacerilor Interne pentru a-și
perfecta pașaportul. El nu a reușit din cauza înscrierii în baza de date a
Ministerului Afacerilor Interne potrivit căreia el se afla încă sub urmărire
penală. Reclamantul a contestat refuzul Ministerului în instanța de judecată,
obținând o hotărâre judecătorească în favoarea sa. I s-a eliberat cazierul
judiciar în care era menționat că el nu a fost condamnat pentru infracțiuni și
că nu se afla în căutare de către poliție.

După ce a obținut cazierul judiciar
reclamantul a depus actele pentru perfectarea pașaportului. Însă, cererea lui a
fost respinsă pe motiv că persoanele care sunt urmărite penal nu au dreptul să
părăsească țara. Reclamantul a solicitat fără succes Ministerului Afacerilor
Interne să șteargă înscrierea respectivă. Ulterior, reclamantul a depus o nouă
acțiune în instanța de judecată împotriva Ministerului Afacerilor Interne,
solicitând ștergerea înscrierii respective din baza de date a Ministerului
pentru ca să poată obține pașaportul și despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

La 20 martie 2008, Curtea de Apel Chișinău
a admis cererea reclamantului și a obligat Ministerul Afacerilor Interne să
plătească reclamantului 5000 de lei moldovenești (MDL) cu titlu de prejudiciu
moral. Instanța de judecată a respins argumentul Ministerului, potrivit căruia
înscrierea nu putea fi ștearsă din baza de date în absența unei ordonanțe de
scoatere a reclamantului de sub urmărirea penală sau a unei decizii de
achitare. Instanța de judecată a constatat că o asemenea ordonanță sau hotărâre
judecătorească  nu există și că dosarul a
fost distrus. Pe de altă parte, reclamantul deținea un cazier judiciar eliberat
de același Minister care nu conținea nicio mențiune despre urmărirea penală.
Ministerul Afacerilor Interne a contestat hotărârea primei instanțe.

La 5 iunie 2008, Curtea Supremă de
Justiție a admis parțial recursul Ministerului Afacerilor Interne și a respins
acțiunea reclamantului. Ea a redus suma despăgubirilor la 500 MDL. Curtea
Supremă de Justiție a statuat că, potrivit unei instrucțiuni adoptate de
Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției la 4 mai 2007, informația
privind condamnările penale pentru infracțiunile de tipul celei de care a fost
bănuit reclamantul în anul 1996 trebuie să fie înregistrată și păstrată pe o
perioadă nedeterminată. Ministerul Afacerilor Interne este îndreptățit să
păstreze înscrierea respectivă, deoarece dosarul reclamantului a fost distrus,
iar temeiul în baza căruia reclamantul a fost scos de sub urmărirea penală nu
poate fi aflat.

Reclamantul a invocat articolele 5 și 6
ale Convenției susținând că a fost deținut neîntemeiat și că procesul care s-a
finalizat cu decizia Curții Supreme de Justiție din 5 iunie 2008 a fost
inechitabil. De asemenea, el a invocat articolul 2 al Protocolului nr.4
susținând că libertatea lui de mișcare a fost încălcată și că nu poate obține
un loc de muncă din cauză că Ministerul Afacerilor Interne nu a șters mențiunea
despre urmărirea penală efectuată împotriva sa în anul 1996. De asemenea, el a
menționat că datorită însemnării respective s-a întâmplat să fie reținut altă
dată sub bănuiala că a săvârșit un furt și că există riscul să fie și mai
departe discriminat în baza respectivei însemnări.

În urma eșuării încercărilor de a
reglementa amiabil cauza, Guvernul a trimis la 13 ianuarie 2012 o scrisoare
prin care a informat Curtea că propune să facă o declarație unilaterală în
vederea reglementării chestiunii formulate în cerere. Declarația prevedea
următoarele: “… Guvernul este de acord că a avut loc încălcarea drepturilor
reclamantului prevăzute de articolul 8 al Convenției […] Astfel, analizând
jurisprudența Curții, Guvernul face următoarea declarație unilaterală: Guvernul
recunoaște că a avut loc o încălcare a dreptului reclamantului garantat de
articolul 6 § 1 al Convenției, deoarece instanțele judecătorești naționale nu
l-au citat în timp potrivit pentru a participa la ședința de judecată. Guvernul
[…] propune următoarele sume cu titlu de satisfacție echitabilă: 2500 EUR cu
titlu de prejudiciu moral și 600 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

Prin scrisoarea din 3 iulie 2012, reclamantul
a solicitat Curții să nu accepte declarația unilaterală a Guvernului, deoarece
el a fost ținut în arest 14 zile în timpul urmăririi penale și deoarece
Ministerul Afacerilor Interne a păstrat înscrierea despre urmărirea sa penală
timp de 11 ani.

Având în vedere caracterul recunoașterii
din declarația unilaterală a Guvernului din 13 ianuarie 2012, precum și suma
compensației propuse – care corespunde sumelor acordate în cauze similare,
Curtea a considerat că nu se justifică continuarea examinării acestui capăt de cerere.

În lumina considerentelor de mai sus,
Curtea nu s-a îndoit că reglementarea este bazată pe respectarea drepturilor
omului garantate prin Convenție și Protocoalele sale și nu constată vreun motiv
care ar justifica continuarea examinării acestui capăt de cerere (articolul 37
§ 1 in fine). Prin urmare, acesta
trebuie scos de pe rol.

În ceea ce privește plângerea reclamantului
întemeiată pe articolul 5 al Convenției, Curtea a notat că aceasta a fost
depusă după expirarea termenului de 6 luni de la data la care presupusa
încălcare a avut loc. Prin urmare, ea trebuie declarată inadmisibilă în temeiul
articolului 35 § 1 și 4 al Convenției. Cât despre
plângerea în privința echității procesului civil, Curtea a considerat că
plângerea este neîntemeiată și notează că nu există probe la dosar care ar
sugera încălcarea prevederii invocate. Prin urmare, acest capăt de cerere este
vădit neîntemeiat în sensul articolului
35 § 3 al Convenției și trebuie
respins în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenției.

Curtea a luat notă de termenii declarației
Guvernului pârât privind articolul 8 al Convenției și de modalitățile de
asigurare a executării angajamentelor menționate în aceasta; și a decis să scoată cererea de pe rol, în
conformitate cu articolul 37 § 1 (c) al Convenției, în ceea ce privește
plângerea întemeiată pe articolul 8 al Convenție; și a declarat celelalte
capete de cerere inadmisibile.