La 15 ianuarie 2013 CtEDO a pronunțat hotărârea Mitrofan c. Moldovei
(cererea nr. 50054/07).
În această cauză, reclamantul este Valeriu Mitrofan.
Detenția reclamantului și procedurile penale
împotriva sa.
În perioada de referință, reclamantul era directorul unei școli private
(V.) și director executiv al Colegiului Industrial și de Construcție din
Chișinău (C.). În anul 2004 a
fost pornită o procedură penală împotriva reclamantului pentru fraudă și abuz
de putere. El a fost acuzat că ar fi
acceptat bani de la doi studenți drept taxa pentru studii la V. și nu a informat
contabilitatea despre aceasta.
La 24 septembrie 2004 reclamantul a fost reținut și plasat în detenție în
baza unui mandat de arest emis de Judecătoria Centru în aceeași zi. La 30
septembrie 2004 Curtea de Apel Chișinău a casat decizia instanței inferioare,
notând că nu au existat motive de a crede că reclamantul se va ascunde sau va
interfera cu procedura penală, că are un domiciliu stabilit, o familie și un
copil minor, și că s-a prezentat la organul de urmărire penală ori de câte ori
a fost citat. Dânsul a fost eliberat în aceeași zi.
La 20 noiembrie 2006 Judecătoria Grigoriopol a condamnat reclamantul la 3
ani închisoare pentru fraudă. Pe celelalte capete de acuzare dânsul a fost
achitat în lipsa probelor ce ar demonstra că el ar fi acceptat sume de bani de
la studenți. În aceeași zi, el a fost arestat și plasat în Penitenciarul nr. 13
Chișinău.
La 8 februarie 2007 Curtea de Apel Chișinău a casat parțial sentința primei
instanțe. Instanța a constatat că reclamantul a fost neglijent atunci când a
admis doi noi studenți la V.
și a acceptat taxe pentru studii de la ei, chiar dacă prin ordinul din 25
decembrie 2003, Ministerul Educației a suspendat licența școlii V. și
reclamantul era obligat să transfere toți elevii în alte instituții
educaționale. Astfel, reclamantul a fost condamnat în baza art. 329 (1) Cod
penal, iar sentința sa de condamnare a fost redusă la 8 luni.
În recursul său, reclamantul a invocat că nu poate fi condamnat de comiterea
infracțiunii prevăzute art. 329 (1) CP deoarece fapta incriminată nu conține
două elemente constitutive ale infracțiunii, în particular că nu a fost comisă
de o „persoană cu funcție de răspundere” și că nu au fost cauzate „daune în
proporții mari”.
La 28 iunie 2007 Curtea Supremă de Justiție a casat parțial decizia
instanței de apel, menționând că argumentele reclamantului că dânsul urmează să
fie achitat în baza art. 329 (1) Cod penal sunt neîntemeiate și în contradicție
cu materialele cauzei. Totuși, instanța a mai constatat că instanțele
inferioare nu au luat în considerație circumstanțele atenuante ale
reclamantului, cum ar fi lipsa antecedentelor penale și poziția socială. În
lipsa unor circumstanțe agravante, instanțele inferioare au hotărât incorect de
a-l plasa în detenție. Prin urmare, instanța a obligat reclamantul să achite o
amendă în locul pedepsei cu închisoarea. În aceeași zi el a fost eliberat, după
aproximativ 7 luni de detenție în Penitenciarul nr. 13. Având în vedere faptul
că reclamantul deja a fost plasat în
detenție, el a fost exonerat de la plata amenzii.
Condițiile de detenție ale reclamantului
Reclamantul a descris condițiile de detenție din Penitenciarul nr. 3, unde
s-a aflat 7 luni. Penitenciarul era situat într-o clădire cu o vechime de 165
ani. Dânsul era deținut într-o celulă ce măsura 26 m.p., în care se mai aflau
de la 11 până la 14 alți deținuți. Celula nu era ventilată, aerul curat venind
doar din fereastra ușii dinspre hol. În celulă era foarte frig iarna și foarte
cald vara, pereții și tavanul erau umezi, iar veceul nu era separat de restul
celulei. Pe durara primelor 5 luni de detenție nu a dispus de careva
așternuturi și a fost nevoit să doarmă pe o saltea goală. După ce i-au fost
acordate careva așternuturi,acestea nu erau schimbate. Celula nu a fost
niciodată curățată; salteaua sa era plină de insecte parazite, din care cauză
nu putea să doarmă. Lumina era foarte slabă pentru a putea citi. Dușul era
permis o dată pe săptămână. Hrana era inadecvată și de proastă calitate; porțiile
de mâncare nu corespundeau standardelor, în particular în ceea ce privește
carnea, peștele, ouăle și alte produse necesare.
Reclamantul a depus mai mult de 44 de plângeri diverselor autorități
descriind condițiile de detenție. El a solicitat, inter alia, ca numărul
persoanelor din celula nr. 75 (unde a fost deținut) să fie redus până la
maximum 8 persoane în locul a 14 care erau la momentul expedierii plângerii.
Reclamantul a formulat 6 plângeri în perioada 19 martie și 15 mai 2007 invocând
lipsa ventilației și accesul aerului curat, ceea ce a agravat supraaglomerarea.
La 25 martie el a solicitat să fie transferat într-o celulă pentru nefumători,
deoarece a fost supus fumatului pasiv, care după cum a menționat el „era o
pedeapsă mult mai serioasă pentru dânsul
decât opt luni de închisoare la care a fost condamnat”. La 3 mai 2007, el s-a
plâns de lipsa unei hrane adecvate
prevăzute de standardele de stat, în particular, de lipsa zahărului și a
pâinii. De 4 ori în perioada 30 martie și 28 mai 2007 reclamantul s-a plâns de
prezența paraziților și a solicitat așternuturi curate, precum și acordarea
posibilității de a face baie zilnic pentru a evita contaminarea. La 12 mai
2007, reclamantul a solicitat să-i fie acordate careva materiale de reparație a
celulei, deoarece era întuneric, iar vopseaua se exfolia de pe pereți.
În total reclamantul a primit 5 răspunsuri la plângeri, prin care a fost
informat că va fi transferat în alt penitenciar numai după finalizarea cauzei.
Alte plângeri au fost lăsate fără examinare. Reclamantul a statuat că la 17 mai
2007, după o plângere repetată în ceea ce privește neventilarea celulei, a fost
deschisă o ușă din coridorul celulei de vizavi. La 7 iunie 2007, după ce s-a
plâns de lipsa accesului la biblioteca penitenciarului, administrația l-a
informat că nu dispune de așa facilitate.
La 19 februarie ți 26 martie 2007, reclamantul s-a plâns că a fost deținut
într-o închisoare de tip închis, deși a fost condamnat la detenție în penitenciar
de tip semi-deschis.
La 2 iulie 2007 medicul din penitenciar a examinat reclamantul și l-a
informat că este supus riscului că a fost contaminat de tuberculoză. Medicul
i-a recomandat reclamantului să consulte și un oftalmolog.
În fața Curții reclamantul s-a plâns de violarea articolului 3 CEDO,
deoarece a fost deținut în condiții inumane. De asemenea, reclamantul s-a plâns
de violarea articolului 6 CEDO, deoarece instanțele naționale au eșuat să i-a
în considerație argumentele acestuia și l-au condamnat în baza unor prevederi
din Codul penal, inaplicabile speței. În final, reclamantul s-a plâns de
violarea articolului 13 CEDO, deoarece nu a avut un remediu efectiv pe marginea
plângerii privind violarea articolul 3 CEDO.
Curtea a constatat violarea articolului 3 CEDO, concluzionând că
reclamantul a fost deținut în condiții de supraaglomerare. Ea a notat că reclamantul
a formulat alegații specifice privind mărimea celulei nr. 75 în Penitenciarul
nr. 13 și numărul co-deținuților în celula respectivă. În pofida faptului că
Guvernul a dispus de informația respectivă, s-a limitat la declarații generale
privind suprafața celulei și numărul deținuților în celulă și nu a prezentat
nici o probă documentară care ar contrazice alegațiile reclamantului în acest
sens. Mai mult ca atât, în plângerile către autorități reclamantul a menționat
același număr de deținuți în celulă și Guvernul nu a contrazis alegația
reclamantului că nu a primit un răspuns la plângerile respective.
Astfel reclamantul a fost deținut într-un spațiu de 1.85×2.36 metri, care
erau substanțial sub limita minimă de 4 metri. Mai mult ca atât, el petrecea
până la 23 de ore pe zi în celulă și nu i-a fost permis timp suplimentar pentru
exerciții sau pentru utilizarea bibliotecii. Curtea a concluzionat că
reclamantul a fost deținut în condiții extreme de supraaglomerare.
De asemenea, Curtea a acceptat ca fiind veridice alegațiile reclamantului
că a fost nevoit să doarmă pe o saltea infectată cu paraziți; că lenjeria de
pat fiind schimbată foarte rar; că alimentația a fost necalitativă; etc.
Curtea a constatat violarea articolului 6 CEDO, notând că reclamantul a
formulat două argumente specifice în fața instanțelor naționale: că prin
admiterea studenților el nu a putut exercita obligațiile în calitate de
funcționar public și că, în orice caz, pretinsul prejudiciu cauzat a fost de o
mărime mult mai mică decât minimul cerut pentru aplicabilitatea Articolului
329. Curtea a subliniat că nu este sarcina acesteia să examineze dacă aceste
două argumente sunt întemeiate. Limitele fiind de a considera dacă în cazul
reclamantului aceste argumente sunt relevante: din moment ce instanțele
naționale ar decide că aceste argumente sunt întemeiate, ele erau obligate să
achite reclamantul având în vedere că nu erau întrunite elementele stabilite de
Articolul 329.
Guvernul s-a referit la existența unei practici judiciare constante pe
marginea ambelor argumente invocate de reclamant, care scutesc instanțele
naționale de la necesitatea de a prezenta un răspuns specific în cazul din
speță. Totuși, Guvernul nu a citat nici un exemplu de o astfel de practică. În
lipsa probelor a unei atare practici judiciare sau a unei alte prevederi legale
ce ar contrazice poziția reclamantului, inclusiv comentariul Codului penal
prezentat de reclamant, nu se poate spune că instanțele puteau să nu se
pronunțe în răspuns la argumentele acestuia, deoarece ele au fost soluționate
anterior.
În opinia Guvernului, scopul reclamantului era să obțină interpretarea
Curții a prevederilor relevante a legislației naționale. Curtea nu a avut
intenția să interpreteze legislația națională sau să verifice corectitudinea
interpretării date de instanțele naționale. Cu toate acestea, ea a concluzionat
că în speță nu a existat vreo interpretare a instanțelor naționale, exceptând
declarația că argumentele reclamantului sunt neîntemeiate și contravin
materialelor cauzei. Această declarație este atât de generală, încât nu poate
fi inserată în vreo hotărâre, fără a prezenta detalii suplimentare sau motive
specifice. În speță, instanțele nu au analizat cum reclamantul, fiind acuzat de
înscrierea elevilor în școală privată, a acționat în vreo capacitate oficială
sau de ce prejudiciul cauzat a fost suficient pentru a antrena aplicarea Articolului
329, aplicabil unui prejudiciu de cel puțin 10,000 MDL.
Omisiunea instanțelor naționale de a furniza un răspuns la argumentele
reclamantului, de asemenea, aparent sunt în conflict cu obligația de a examina
fiecare argument invocat într-un apel, după cum este prevăzut expres în Codul
de procedură penală. Mai mult ca atât, omisiunea Curții de apel de a furniza
vreo motivație în ceea ce privește aplicabilitatea Articolului 329 l-a prevenit
pe reclamant de oportunitatea de a înainta un recurs în mod efectiv împotriva
condamnării acestuia.
În final Curtea a constatat violarea articolului 13 CEDO, pe motivul
absenței unor remedii efective în ceea ce privește condițiile de detenție în Republica
Moldova.
Reclamantul a solicitat EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu și EUR 4,000 cu
titlu de costuri și cheltuieli.
Curtea a acordat reclamantului suma de EUR 5,000 cu titlu de prejudiciu și
EUR 1,500 cu titlu de costuri și cheltuieli.
În fața Curții reclamantul au fost reprezentați de către A. Bivol avocat
din Chișinău.
Judecătorul LÓPEZ GUERRA a formulat o opinie parțial disidentă la
hotărârea în cauză, în ceea ce privește violarea articolului 6 CEDO,
considerând că instanțele naționale au examinat în mod corespunzător
argumentele reclamantului.
