În luna noiembrie 2012 CtEDO a făcut
publice următoarele decizii contra Moldovei:
COLDIN-DC și Eugeniu COLISNICENCO
c. Moldovei
(cererea nr. 40274/06), Craciuneac c. Moldovei (cererea nr. 77407/11) și Sindrevici c. Moldovei (cererea nr. 23929/04).

***

În cauza COLDIN-DC și Eugeniu COLISNICENCO
c. Moldovei,
primul
reclamant, COLDIN-DC SRL, este o societate cu răspundere limitată înregistrată
în Republica Moldova, care are sediul în Chișinău. Al doilea reclamant, dl
Eugeniu Colisnicenco, este cetățean al Republicii Moldova, născut în 1950 și
care locuiește în Chișinău.

La 3 decembrie 2002, o instanță economică
a obligat primăria localității Dubăsarii-Vechi să elibereze primului reclamant
un certificat în scris privind drepturile acesteia asupra unui teren. Hotărârea
judecătorească nu a fost atacată, astfel ea devenind definitivă și irevocabilă.

Părțile au disputat executarea
corespunzătoare a hotărârii judecătorești.

La 21 aprilie 2011, Parlamentul Republicii
Moldova a adoptat Legea nr. 87 privind repararea de către stat a prejudiciului
cauzat prin încălcarea  dreptului la
judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la  executarea în termen rezonabil a hotărârii
judecătorești. Potrivit articolului 7 al acestei legi, persoanele care au depus
cerere la Curtea în legătură cu o pretinsă încălcare a drepturilor lor
stabilite de prezenta lege și care sunt pendinte, pot adresa în instanță de
judecată, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi,
cereri de chemare în judecată.

În scrisoarea din 18 iunie 2012,
reclamanții au informat Curtea că nu intenționează să utilizeze noul recurs
intern.

La 3 decembrie 2002, procuratura Criuleni
a deschis un dosar penal pe numele celui de-al doilea reclamant pentru
falsificarea documentelor oficiale. La 5 decembrie 2003, Judecătoria Criuleni
l-a achitat pe reclamant, hotărâre care a fost menținută în apel și recurs.

La 6 ianuarie 2005, reclamantul a atacat
în justiție Ministerul Finanțelor și Procuratura Generală în scopul obținerii
despăgubirilor morale pentru prejudiciul cauzat prin urmărirea penală efectuată
împotriva lui. La 15 februarie 2006, Curtea Supremă de Justiție a acordat
reclamantului 5000 de lei moldovenești (în jur de 310 euro) cu titlu de
prejudiciu moral.

Invocând articolele 6 și 13 ale Convenției
și articolul 1 al Protocolului nr.1, primul reclamant s-a plâns de neexecutarea
de către autoritățile naționale a hotărârii judecătorești definitive pronunțate
în favoarea sa. Al doilea reclamant a susținut că judecătorii Curții
Supreme de Justiție nu au fost independenți față de Guvern, contrar articolului
6 § 1 al Convenției, deoarece i-au acordat o sumă mică în calitate de
despăgubiri morale.

Curtea a reamintit că s-a pronunțat
anterior asupra noului remediu introdus de Legea nr. 87 și că a statuat că
acesta este efectiv (a se vedea Balan c. Moldova (dec.),
nr. 44746/08, 24 ianuarie 2012; Manascurta
c. Moldova
(dec.), nr. 31856/07, 14 februarie 2012).

În
lumina constatărilor făcute de Curte în cauzele Balan și Manascurta
citate mai sus, Curtea a notat că primul reclamant trebuie să epuizeze această
nouă cale de recurs intern accesibile în dreptul național, în temeiul
articolului 35 § 1 al Convenției.

Astfel
plângerile primei reclamante generate de neexecutarea într-un termen rezonabil
a hotărârilor judecătorești definitive sunt premature și trebuie respinse
pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în conformitate cu articolul 35
§ 1 și § 4 al Convenției.

Cât privește plângerile formulate de cel
de-al doilea reclamant în temeiul articolului 6 § 1
al
Convenției
, Curtea a notat
că, având în vedere ansamblul materialelor pe care le deține și în măsura în
care ea este competentă să examineze pretențiile formulate, ea nu a constatat
vreo aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de
Convenție. Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat și trebuie
respins în conformitate cu
articolul 35 § 3 și § 4 al
Convenției.

***

În cauza Craciuneac c. Moldovei,
reclamantul, dl Iurie Craciuneac, este cetățean al Republicii Moldova, născut
în 1979. El locuiește în Cahul.

Reclamantul a invocat articolul 3 al
Convenției, susținând că a fost maltratat dă către poliție în aprilie 2009, că
a fost deținut în condiții inumane și degradante, că nu i s-a acordat îngrijire
medicală în timpul detenție și că nu a fost efectuată o investigație efectivă
în privința acuzațiilor sale de maltratare.

La 9 august și 19 septembrie 2012, Curtea
a primit acordurile de reglementare amiabilă semnate de către părți, în temeiul
cărora reclamantul a acceptat să renunțe la orice alte pretenții împotriva
Republicii Moldova în privința faptelor care au dat naștere acestei cereri, în
schimbul angajamentului Guvernului de a-i plăti 15000 euro (cincisprezece mii
de euro) pentru compensarea prejudiciilor materiale și morale, precum și a
costurilor și cheltuielilor.

Curtea a luat notă de reglementarea amiabilă la care au ajuns părțile, fiind
convinsă că reglementarea este bazată pe respectarea drepturilor omului
garantate prin Convenție și Protocoalele sale și nu constată vreun motiv care
ar justifica continuarea examinării cererii și a decis să scoată cererea de pe
rol.

***

În cauza Sindrevici c. Moldovei, reclamantul Victor Sindrevici, este cetățean al Republicii Moldova,
născut în
1946. El locuiește la Chișinău.

Reclamantul a fost angajat în calitate de director
al departamentului științific al unei baze agricole experimentale a
Institutului de Protecție Biologică („IPB”).

La 15 februarie 1992, Președintele Republicii
Moldova a dispus ca, în termen de cinci ani, IPB să dezvolte un sistem integrat
pentru protecția biologică a plantelor agricole.

În decursul anilor care au urmat, consiliul
științific al IPB a adoptat numeroase decizii în care l-a acuzat pe reclamant
de sabotaj. De fiecare dată când afla despre o asemenea decizie el ataca
autorii în justiție, solicitând constatarea acuzațiilor de sabotaj ca fiind
neîntemeiate și acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat onoarei și
demnității sale.

Instanțele de judecată au pronunțat următoarele
hotărâri judecătorești în favoarea reclamantului: 23 aprilie 1996,
20 august 1998 (menținută prin hotărârea din 23 februarie 1999), 26
aprilie 1999 (menținută prin hotărârile din 27 februarie 2002 și 17
octombrie 2002), 3 februarie 2000 și 8 noiembrie 2000 (menținută prin
hotărârea din 17 octombrie 2002). Toate aceste cauze au fost
intentate de reclamant împotriva IPB, aflat în subordinea Academiei de Știință
a Moldovei, cu excepția unei cauze care a fost intentată împotriva unui ziar
care a publicat un interviu cu directorul IPB, I.P. Fiecare hotărâre
judecătorească vizează un document separat al IPB, cum ar fi, de exemplu,
procesul-verbal al ședinței consiliului științific al IPB din 26 iunie 1995,
decizia din 9 octombrie 1997 adoptată de o comisie specială creată de consiliul
științific al IPB, decizia consiliului științific al IPB din 22 aprilie 1998.

În anul 1998, reclamatul a fost destituit din
funcție pe motivul desființării bazei agricole experimentale.

În cadrul unuia dintre procesele de judecată,
directorul IPB, I.P., a prezentat instanței de judecată o copie a unei alte
decizii adoptate de consiliul științific al IPB la 19 februarie 1996, care
demonstra rolul reclamantului în calitate de sabotor. Decizia conținea
următoarele remarci:
„1.  
Din cauza acțiunilor repetate de sabotaj și a discreditării colectivului
științific al IPB de către reclamant, se consideră imposibilă efectuarea
experimentelor pe terenurile experimentale în anul 1996” și „4. Sabotarea
cercetărilor științifice de către reclamant face imposibilă respectarea
decretului prezidențial privind crearea unui sistem integrat pentru protecția
plantelor”.

La 18 ianuarie 2001, reclamantul a atacat
declarațiile respective în justiție, solicitând constatarea neveridicității
acestora și acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat. El a invocat o
hotărâre judecătorească anterioară prin care s-a constatat neveridicitatea unor
declarații similare făcute de IPB.

La 14 aprilie 2003, Judecătoria Botanica a respins
cererea reclamantului ca nefondată. Instanța de judecată a constatat că
martorii V.V., I.P., V.B și V.T au confirmat în fața instanței de judecată că reclamantul
a întrerupt mai multe experimente științifice și a ignorat procesul tehnologic,
ceea ce a fost constatat și de consiliul științific în decizia din 9 octombrie
1996. Instanța de judecată a constatat că informațiile cuprinse în decizia din
19 februarie 1996 nu sunt defăimătoare, ci doar critice la adresa reclamantului
pentru eșecurile în muncă și nu aveau intenția de a-l discredita. Instanța de
judecată a respins argumentul reclamantul cum că s-a aflat într-o stare
constată de frică de a nu fi urmărit penal, odată ce termenul de „sabotaj” nu
este pur juridic și ar putea fi interpretat în sens direct ca întreruperea sau
întârzierea dezvoltării unui proiect sau a procesului de producere. În cele din
urmă, instanța de judecată a constatat că reclamantul nu a respectat în mod
repetat procesul tehnologic cauzând un prejudiciu material IPB.

Reclamantul a declarat apel, în care a reiterat
constatările hotărârii judecătorești anterioare. El a menționat că hotărârea
din 14 aprilie 2003 contrazice constatările de fapt stabilite în hotărârile
judecătorești anterioare, și anume că IPB nu a putut demonstra vinovăția
reclamantului în pretinsele cazuri de sabotaj.

La 1 iulie 2003, Curtea de Apel Chișinău a
menținut hotărârea primei instanțe, constatând că decizia consiliului
științific din 19 februarie 1996 conține informații veridice care au fost
confirmate de martori. Instanța de judecată a constatat că „faptul că
reclamantul nu a fost sancționat nu înseamnă că el și-a executat obligațiile în
modul adecvat”.

La 3 decembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a
menținut decizia Curții de Apel. Instanța supremă a constatat că decizia
consiliului științific din 19 februarie 1996 nu conține informații defăimătoare
și că acestea au fost confirmate de martori.

La o dată nespecificată din 2004, reclamantul a
atacat IPB în justiție, solicitând constatarea faptului că declarațiile notate
în procesul-verbal al ședinței consiliului științific al IPB din 6 septembrie
1995 sunt false și defăimătoare.

La 24 iunie 2004, Judecătoria Botanica a pronunțat
o hotărâre în favoarea lui, constatând neveridicitatea declarațiilor privind
acțiunile de sabotaj ale reclamantului.

La 24 noiembrie 2004, Curtea de Apel Chișinău a
casat hotărârea primei instanțe. Aceasta a constatat că informația cuprinsă în
procesul-verbal din 6 septembrie 1995, care este incorporată în decizia
consiliului științific din 9 octombrie 1997, a fost deja examinată în cadrul
unui alt proces. Prin urmare, instanța a încetat procesul în baza principiului
autorității de lucru judecat.

La 12 ianuarie 2005, Curtea Supremă de Justiție a
menținut decizia instanței de apel în baza aceluiași principiu.

Reclamantul a invocat articolul 6 al Convenției,
susținând că instanțele de judecată au adoptat hotărâri judecătorești eronate,
în absența probelor privind pretinsele acțiuni de sabotaj și au ignorat
principiul autorității de lucru judecat prin ignorarea constatărilor factuale
cuprinse în hotărârile judecătorești anterioare în privința unor declarații
similare cu cele examinate în cadrul procesului judiciar din 2001.

Curtea a notat că argumentul principal al
reclamantului se axează în jurul acuzației că instanța de judecată în cadrul
procesului din 2001 nu a luat în considerare constatările din cadrul unui
proces judiciar anterior. Prin urmare, el a ridicat o problemă ce ține de
securitatea juridică.

În continuare s-a notat faptul că hotărârile
judecătorești adoptate în favoarea reclamantului anterior procesului de
judecată din 2001 a vizat probleme similare, și anume pretinsele acțiuni de
sabotaj a activității de cercetare a IPB din partea reclamantului. De fiecare
dată când reclamantul afla despre un nou document care conține asemenea
declarații, el acționa IPB în justiție pentru a obține constatarea
neveridicității acestora, precum și despăgubiri.

În plus, instanțele de judecată admiteau
argumentele lui și de fiecare dată au adoptat o nouă hotărâre judecătorească,
odată ce fiecare cerere de judecată viza un document separat. Atunci când a
constatat că informațiile contestate fuseseră examinate în cadrul unor alte
procese care vizau alte documente, instanța de judecată a respins acțiunea în
baza principiului res judicata. Instanțele
de judecată au examinat toate cererile reclamantului care vizau informații care
nu mai fuseseră examinate anterior. De asemenea, instanța de judecată a respins
de fiecare dată pretențiile pecuniare ale reclamantului. În același timp, de
fiecare dată, instanța de judecată a examinat probele prezentate de părți fără
să facă trimitere la constatările instanței de judecată în cadrul altor procese
de judecată.

Curtea conchide că instanțele de judecată
naționale au examinat corespunzător acțiunile în justiție ale reclamantului și
de fiecare dată au făcut o apreciere nouă probelor aduse de părți, în ciuda
similarității între toate acțiunile reclamantului împotriva IPB.

În ceea ce privește procesul din 2001, reclamantul
a insistat pe faptul că, în conformitatea cu hotărârile judecătorești
anterioare pronunțate în favoarea lui, informațiile contestate sunt false și că
instanța de judecată nu a trebuit să dea o apreciere nouă probelor prezentate
de părți. Instanța de judecată ar fi trebuit să se bazeze pe constatările
privind informațiile similare examinate în cadrul proceselor de judecată
anterioare.

Curtea nu a putut accepta argumentele
reclamantului, reiterând faptul că efectul articolului 6 § 1 al Convenției
este, inter alia, să acorde unui
„tribunal” atribuția de a efectua o examinare corespunzătoare a
afirmațiilor, motivelor și probelor, fără a prejudicia evaluarea sau relevanța
acestora pentru hotărârea luată, având în vedere că nu este în competența
Curții să examineze dacă motivele sunt întrunite în mod corespunzător (a se
vedea
Perez v. France [GC], nr. 47287/99,
§ 80, ECHR 2004‑I, și Buzescu v.
Romania
, nr. 61302/00, § 63, 24 mai 2005
).

Este clar faptul că decizia din 19 februarie 1996
nu a fost supusă unui control judiciar anterior. Prin urmare, este normal ca
instanța de judecată să o examineze, la fel cum a procedat în privința tuturor
acțiunilor intentate de reclamant și a probelor aduse de părți. Spre deosebire
de celelalte procese, în cadrul procesului de judecată din 2001 instanța a
constatat că probele aduse de IPB sunt suficiente pentru a dovedi veridicitatea
declarațiilor contestate. Curtea nu găsește niciun semn de abuz în hotărârile
judecătorești ale instanței naționale și nici alte erori care ar intra sub
incidența articolului 6 al Convenției.

Curtea a considerat că cererea reclamantului este
vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și a fost
respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenției.