În luna iulie 2012 CtEDO a făcut publice următoarele
decizii contra Moldovei: Perhulov c. Moldovei (cererea nr. 27768/05), Levința c. Moldovei (cererea nr. 5116/08), Vieru c. Moldovei (cererea nr. 18506/05), Universul SA c. Moldovei (cererea
nr. 2883/05) și Calancea c. Moldovei (cererea
nr. 50425/11).

***

În cauza Perhulov, reclamanta este Lidia
Perhulov, cetățean al Republicii Moldova, născută în 1946; și locuiește la
Chișinău.

La 2 decembrie 2002, reclamanta a
fost concediată din funcția ocupată de aceasta în cadrul societății private N.

La 10 februarie 2003, reclamanta
l-a chemat pe fostul său angajator în judecată pe motiv că nu a respectat
procedura legală de concediere.

La 30 iunie 2003, Judecătoria
Ciocana a admis acțiunea reclamantei, a dispus restabilirea ei în funcție și a
obligat angajatorul să-i plătească reclamantei salariul pentru toată perioada
cât a absentat forțat de la serviciu. Această hotărâre judecătorească a fost
menținută de Curtea de Apel Chișinău la 24 octombrie 2006 și de către Curtea
Supremă de Justiție la 14 februarie 2007. Astfel, aceasta a devenit definitivă.

La 12 iulie 2007, Curtea Supremă
de Justiție a admis cererea de revizuire depusă de societatea N- și a trimis
cauza la Judecătoria sectorului Ciocana pentru rejudecare, motivând că
societatea N. a aflat circumstanțe noi la care nu a avut anterior acces și că
acestea sunt importante pentru soluționarea cauzei. Este vorba despre
organigrama societății N. la data de 1 octombrie 2003, despre două decizii
adoptate la 1 iulie 2002 și 27 ianuarie 2003 și despre o altă organigramă din
data de 1 februarie 2003.

Prin hotărârea judecătorească din
5 octombrie 2007, Judecătoria sectorului Ciocana a respins acțiunea depusă de
reclamantă. La 2 aprilie 2008 și la 23 octombrie 2008, Curtea de Apel Chișinău,
respectiv Curtea Supremă de Justiție, au menținut această hotărâre
judecătorească.

La 10 martie 2009, Procurorul
General al Republicii Moldova a depus o cerere de revizuire a deciziei Curții
Supreme de Justiție din 23 octombrie 2008. El și-a întemeiat cererea, între
altele, pe dispozițiile articolului 449 g) al Codului de procedură civilă, care
prevede reexaminarea unei pricini în cazul unei cereri pendinte în fața Curții.

Prin decizia din 18 mai 2009,
Curtea Supremă de Justiției a admis cererea Procurorului General.

Drept urmare, Curtea Supremă de
Justiție a casat decizia din 12 iulie 2007, precum și hotărârile judecătorești
ulterioare. Instanța de judecată a confirmat propria sa decizia din 14
februarie 2007 și, implicit, hotărârea judecătorească din 30 iunie 2003
pronunțată de Judecătoria sectorului Ciocana prin care a fost admisă acțiunea
reclamantei. Aplicând direct articolul 41 al Convenției, Curtea Supremă de
Justiție a obligat statul să-i plătească reclamantei 47 250 de lei
moldovenești (MDL) (3 098,60 de euro 
(EUR) la acea dată) cu titlu de salariu neîncasat în perioada 14
februarie 2007 – 18 mai 2009; 35 000 MDL (2 295,96 EUR) cu
titlu de prejudiciu moral cauzat prin admiterea cererii de revizuire depuse de
societatea N.; și 3 000 MDL (196,73 EUR) cu titlu de cheltuieli de
judecată.

La 9 iunie 2009, statul a
transferat suma adjudecată prin decizia Curții Supreme de Justiție din 18 mai
2009.

În ceea ce privește hotărârea
Judecătoriei sectorului Ciocana din 30 iunie 2003, reclamanta a susținut că
până în prezent aceasta nu a fost executată integral.

La 3 noiembrie 2011, reclamanta a
depus o acțiune în despăgubire împotriva statului pentru neexecutarea hotărârii
judecătorești în cauză. Ea a invocat dispozițiile Legii nr. 87 din 1 iulie 2011
privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea
dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la  executarea în termen rezonabil a hotărârii
judecătorești.

În ceea ce privește noul recurs intern instituit prin Legea nr. 87 din 1
iulie 2011, dispozițiile pertinente au fost rezumate în cauza Manascurta c. République
de Moldova
((déc.), nr. 31856/07, § 11-12, 14 februarie 2012).

Invocând articolul 6 § 1 al
Convenției, reclamanta a reclamat durata excesivă a procesului civil inițiat de
ea.

În temeiul aceluiași articol, ea
a susținut că casarea de către Curtea Supremă de Justiție la 12 iulie 2007 a
hotărârii judecătorești pronunțate de Judecătoria sectorului Ciocana la 30
iunie 2003 a adus atingere principiului securității raporturilor juridice.

În baza aceluiași articol 6 § 1
al Convenției, reclamanta s-a plâns de faptul că judecătorii au fost
părtinitori și de modul în care instanțele judecătorești civile au apreciat
probele în cadrul procesului care a precedat adoptarea deciziei Curții Supreme
de Justiție din 18 mai 2009.

Invocând articolele 6 și 13 ale
Convenției, ea a susținut că hotărârea judecătorească din 30 iunie 2003 nu a
fost executată corespunzător.

Reclamanta s-a plâns în temeiul
articolului 6 § 1 al Convenției că prin casarea hotărârii judecătorești din 30
iunie 2003, Curtea Supremă de Justiție a făcut abuz de procedura de revizuire.

Guvernul a susținut că, ținând
cont de decizia Curții Supreme de Justiție din 18 mai 2009, reclamanta a
pierdut calitatea de victimă. Acesta a notat că statul a recunoscut că în speță
a avut loc încălcarea principiului securității raporturilor juridică și că
reclamanta a obținut redresarea adecvată în raport cu această încălcare.

Reclamanta a răspuns că suma
despăgubirilor acordate de către Curtea Supremă de Justiție prin decizia din 18
mai 2009 nu este în măsură să acopere toate prejudiciile suferite.

În
speță, Curtea a notat că reclamantei i s-au acordat aproximativ 3 300 EUR cu
titlu de prejudiciu material. Curtea Supremă de Justiție a acordat reclamantei
și salariul neîncasat în perioada în care hotărârea judecătorească din 30 iunie
2003 a fost nevalidă, precum și suma acordată cu titlu de cheltuieli de
judecată. Ținând cont de circumstanțele cauzei, Curtea consideră că reparația
acordată de Curtea Supremă de Justiție cu acest titlu este în general
corespunzătoare 
(a se vedea, cu titlu de exemplu,
Cojocaru c. République
de Moldova
, nr. 35251/04, § 43,
15 noiembrie 2011).

În ceea ce privește despăgubirile
morale în sumă de 2 296 EUR, Curtea notează că acestea sunt similare
cu cele acordate de Curtea în cauze de același gen (a se
vedea, cu titlu de exemplu,
Roșca c.
République de Moldova
, nr. 6267/02, §
41, 22 martie 2005;
Melnic
c. République de Moldova
, nr. 6923/03, § 53,
14 noiembrie 2006
).

Amintind faptul că Curtea poate accepta că sumele
acordate de stat, chiar și în cazul în care acestea sunt inferioare celor stabilite
de ea, nu sunt nerezonabile
(Dubjakova
c. Slovaquie
(déc.), nr. 67299/01, 19 octombrie 2004),
Curtea consideră că despăgubirile acordate în speță de către Curtea Supremă de
Justiție pot fi apreciate ca fiind în măsură să repare încălcarea admisă.

În cele din urmă, Curtea constată că, în prezenta cauză,
plata sumelor acordate a avut loc în mai puțin de o lună de la adoptarea
deciziei judecătorești prin care au fost adjudecate.

În aceste condiții, Curtea a considerat că redresarea
acordată de către Curtea Supremă de Justiție în speță este suficientă și
corespunzătoare.

Reiese că reclamanta nu poate să pretindă în continuare
că este victima, în sensul articolului 34 al Convenției, a încălcării
articolului  6 § 1 al Convenției pe motivul anulării hotărârii judecătorești
definitive pronunțate în favoarea sa. Această parte a cererii este, prin
urmare, vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu articolul
35 § 3 și § 4 al
Convenției.

 Reclamanta
s-a plâns, în temeiul articolelor 6 § 1 și 13 ale Convenției, de faptul că
hotărârea judecătorească din 30 iunie 2003 nu a fost executată integral. Ea a
susținut că fostul său angajator, societatea N., nu a restabilit-o în funcție.

Curtea
a luat act de intenția reclamantei de a epuiza noua cale de recurs introdusă
prin Legea nr. 87 din 1 iulie 2011 privind
repararea de către stat a prejudiciului
cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau
a dreptului la  executarea în termen
rezonabil a hotărârii judecătorești.

Reiese
că plângerea reclamantei privind neexecutarea hotărârii judecătorești din 30
iunie 2003 este prematură și trebuie respinsă în conformitate cu articolul
35 § 1 și  § 4 al Convenției.

Invocând articolul 6 al
Convenției, reclamanta s-a plâns de faptul că instanțele judecătorești interne
au tergiversat pricina civilă intentată de către ea.

Curtea a notat că reclamanta nu a
formulat această plângere în cadrul procedurii privind noua cale de recurs
internă introdusă prin Legea nr. 87 din 1 iulie 2011. Prin urmare, plângerea
privind durata nerezonabilă a procesului civil trebuie respinsă pentru
neepuizarea căilor de recurs interne, în conformitate cu
articolul
35 § 1 și  § 4 al Convenției.

În fine, reclamanta a pretins, în
temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, că judecătorii naționali, în cadrul
procedurii care a precedat adoptarea deciziei favorabile a Curții Supreme de
Justiție din 18 mai 2009, nu au fost imparțiali și au apreciat eronat probele
din dosar.

Curtea a notat că reclamanta nu a
menținut în observațiile sale recente aceste pretenții. Prin urmare, acestea nu
sunt suficient întemeiate. Ținând cont de ansamblul materialelor pe care le
deține, și în măsura în care chestiunile reclamante se află în competența sa,
Curtea a constatat că ele nu relevă nicio aparență a vreunei încălcări a
drepturilor și libertăților fixate în Convenție și le-a declarat ca
inadmisibile.

***

În cauza Levința, reclamantul
Aurel Levinta, invocând articolul 3 al Convenției, s-a plâns de faptul că a
fost supus maltratării din partea poliției.

La 10 mai 2012 și la 11 iunie 2012, Curtea a primit
acordurile de reglementare amiabilă semnate de părți. Prin aceste declarații,
Guvernul s-a angajat să plătească succesoarei reclamantei suma de 15 000  de euro, iar reclamantul a renunțat la toate
pretențiile împotriva Republicii Moldova în privința faptelor car au stat la
baza cererii. Această sumă care va acoperi toate prejudiciile materiale și
morale, precum și costurile și cheltuielile va fi convertită în lei
moldovenești conform ratei aplicabile la data plății și va fi scutită de orice
taxe care pot fi percepute.

Curtea a luat notă de reglementarea amiabilă la care au ajuns părțile, considerând
că reglementarea este bazată pe respectarea drepturilor omului garantate prin
Convenție și Protocoalele sale și nu constată vreun motiv care ar justifica
continuarea examinării cererii (articolul 37 § 1 in fine al Convenției) și a decis să scoată cererea de pe rol.

***

În cauza Vieru, reclamanții sunt dna
Alexandra Vieru, dl Timofei Vieru, dna Natalia Vieru și dl Valeriu Vieru sunt
cetățeni ai Republicii Moldova, născuți în 1950, 1976, 1971 și în 1971.

Invocând articolul 6 § 1 al Convenției și articolul 1 al
Protocolului nr. 1, reclamanții s-au plâns de neexecutarea unei hotărâri
judecătorești definitive pronunțate în favoarea lor.

La 1 iulie 2011 a intrat în vigoare o nouă lege (Legea nr. 87) care a
instituit un recurs în vederea obținerii reparării prejudiciului cauzat prin
neexecutarea într-un termen rezonabil a
hotărârilor judecătorești definitive naționale sau prin
durata excesivă a procedurilor.

La 29 septembrie
2011, Curtea a informat reclamanții printr-o scrisoare recomandată cu aviz de
primire despre noua cale de recurs, întrebându-i dacă intenționează să o
utilizeze în decursul termenului de prescripție de șase luni stabilit de Legea
nr. 87. Curtea a atenționat reclamanții că, potrivit articolului 35 § 1 al
Convenției, ea poate examina o chestiune doar dacă au fost epuizate căile de
recurs naționale, iar nerespectarea acestei reguli poate constitui temei pentru
declararea inadmisibilității cererii. Între altele, Curtea a atenționat
reclamanți că, în baza articolului
37 § 1 al Convenției, absența unui răspuns din partea lor ar putea
determina Curtea să considere că ei nu doresc să mențină cererile lor și că,
prin urmare, le poate scoate de pe rol.

Scrisoarea a fost recepționată
de către reclamanți, însă aceștia nu au răspuns la solicitarea Curții.

Curtea a constatat, în continuare, că reclamanții nu au
răspuns la scrisoarea din 29 septembrie 2011. Având în vedere conținutul
acesteia, ea conchide că reclamanții nu doresc să mențină cererea lor, în
sensul articolului
37 § 1 a) al Convenției (a se vedea Șișcanu
c. Moldova
(déc.),
 nr. 17988/09, 14 februarie
2012).

Prin urmare, în
conformitate cu articolul 37 § 1 in fine, Curtea a considerat că nu
există circumstanțe speciale care să aducă atingere drepturilor garantate de
Convenție sau Protocoalele sale și care să impună continuarea examinării cererii
și
a decis să scoată cererea de pe rol.

***

În cauza Universul SA, reclamantul
este o societate cu răspundere limitată din Republica Moldova, cu sediul la Orhei.

Hotărârea judecătorească
pronunțată în favoarea societății reclamante de către prima instanță a fost
casată de către Curtea Supremă de Justiție în urma admiterii recursului tardiv
al părții adverse.

Partea reclamantă a pretins că
admiterea recursului tardiv declarat de partea adversă a adus atingere
principiului securității raporturilor juridice.

În urma eșecului părților de a
ajunge la un acord de reglementare amiabilă a cauzei, Guvernul a informat
Curtea, prin scrisoarea din 21 decembrie 2011, că propune să facă o declarație
unilaterală în vederea reglementării chestiunii formulate în cerere. În plus,
Guvernul a solicitat Curții să scoată cererea de pe rolul său în conformitate
cu articolul 37 al Convenției.

Declarația prevedea că Guvernul a
recunoscut că în rezultatul admiterii recursului tardiv a avut loc încălcarea
drepturilor societății reclamante garantate de articolul 6 § 1 al Convenției.
(…) Guvernul, în baza propriei aprecieri a faptelor în cauză și ținând cont
de jurisprudența Curții, oferă cu titlu de satisfacție echitabilă suma totală
de  2 300 euro (EUR) (…)

Societatea reclamantă nu a
prezentat niciun comentariu pe marginea declarației Guvernului.

Având în vedere
caracterul recunoașterii din declarația unilaterală a Guvernului, precum și
suma compensației propuse – care este comparabilă sumelor acordate în alte
cauze (a se vedea, de exemplu,
, Cojocaru c. République de Moldova [comité], nr. 35251/04,
§ 40-50, 15 noiembrie 2011)
-, Curtea a considerat că nu se justifică continuarea
examinării aceste părți a cererii (articolul 37 § 1(c)) și a decis să scoată
cererea de pe rol.

***

În cauza Calancea, reclamantul
este dl Radu Calancea, cetățean al Republicii Moldova, născut în 1991. El
locuiește la Chișinău.

Invocând articolul 3 al
Convenției, reclamantul s-a plâns de maltratare din partea poliției.

La 29 mai 2012 și 15 iunie 2012,
Curtea a primit declarațiile de reglementare amiabilă semnate de către părți,
potrivit cărora, reclamantul a acceptat să renunțe la orice pretenții împotriva
Republicii Moldova în privința faptelor care au stat la baza acestei cereri,
iar Guvernul s-a angajat să plătească acestuia 14 548 de euro pentru acoperirea
prejudiciului material și moral, precum și a costurilor și cheltuielilor.

Curtea a luat notă de
reglementarea amiabilă la care au
ajuns părțile, considerând că reglementarea este bazată pe respectarea
drepturilor omului garantate prin Convenție și Protocoalele sale și nu constată
vreun motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (articolul 37 § 1 in fine al Convenției) și a decis să
scoată cererea de pe rol.