În luna martie 2012 CtEDO a făcut publice următoarele decizii contra
Moldovei: Cicala c. Moldovei (cererea nr. 45778/05), Demcenco c. Moldovei
(cererea nr. 21274/05), Gamurari și alții c. Moldovei (lista
cu numărul cererilor în anexă), Munteanu
c. Moldovei
(cererea nr. 30735/07), Sirbu c. Moldovei
(cererea nr. 44200/06), Daniel-P S.A. c. Moldovei (cererea
nr. 32846/07), Dorneanu c. Moldovei (cererea nr. 22256/08), Interdnestrcom
c. Moldovei
(cererea nr. 48814/06), Plate c. Moldovei (cererea
nr. 56608/08).

***

În cauza Cicala c. Moldovei, reclamantul Ion Cicala s-a plâns în fața
Curții în baza art. 3, 5, 6 și 8 CEDO de încălcarea dreptului său de a nu fi
supus torturii, dreptul la libertate, dreptul al un proces echitabil și dreptul
la respectul domiciliului său.

La 19 ianuarie 2012 și 2 martie 2012 Curtea a primit declarațiile de
reglementare amiabilă semnate de părți prin care reclamantul a fost de acord să
primească din partea Guvernului Moldovei suma de 10,000 EUR cu titlu de orice
prejudiciu.

Curtea a luat act de acordul de reglementare amiabilă la care au ajuns
părțile și a decis să scoată cererea de pe rolul său.

În fața Curții reclamantul a fost reprezentat de către E. Breahnă, avocat
din Chișinău.

***

În cauza Demcenco c. Moldovei, reclamanta Maria Demcenco invocând în
fața Curții art. 6 § 1 CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, s-a plâns de
neexecutarea unei hotărâri ai judecătoriei Bălți din 31 ianuarie  2002 prin care s-a dispus evacuarea unor
locatari din imobilul său. La 28 august 2009, hotărârea a fost executată.

La 30 noiembrie 2011 Curtea a primit o declarație din partea Guvernului
prin care acesta s-a obligat să achite reclamantei suma de 4,800 EUR cu titlu
de orice prejudiciu. La 17 noiembrie 2011, Geta Ciubotaru a informat Curtea că
mama sa, reclamanta, a decedat. Fiica reclamantei a prezentat Curții
certificatul de deces și ai mamei sale și și-a exprimat dorința de a continua
examinarea cererii. Dânsa a acceptat propunerea de reglementare amiabilă a
Guvernului Moldovei și renunțat la toate pretențiile.

Curtea a luat act de acordul de reglementare amiabilă la care au ajuns
părțile și a decis să scoată cererea de pe rolul său.

***

În cauza Gamurari și alții c. Moldovei, numele tuturor reclamanților
sunt indicate în anexă. Cererile
sale au fost introduse în fața Curții în perioada 30 decembrie 2002 și 19
octombrie 2009.

Toți reclamanții dețin hotărâri definitive în favoarea lor care nu au fost
executate sau executate tardiv (conform tabelului din anexă). Debitorii sunt
fie autorități de stat, fie persoane fizice și/sau juridice.

La 21 aprilie 2011, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 87 privind
repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la
judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen
rezonabil a hotărârii judecătorești. Potrivit art. 7 din prezenta Lege
persoanele care au depus cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură
cu o pretinsă încălcare a drepturilor lor stabilite de prezenta lege și
garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale și în a cărei privință Curtea nu a decis asupra
admisibilității și fondului cauzei pot adresa în instanță de judecată, în
termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cerere de
chemare în judecată, în modul stabilit de prezenta lege și de legislația procesuală
civilă.

La 1 iulie 2011, această lege a intrat în vigoare. La date diferite
reclamanții au expediat Curții diferite scrisori prin care au informat-o că
noul remediu intern este inefectiv.

În fața Curții, invocând diferite articole din Convenție și Protocoalele
sale adiționale, reclamanții s-au plâns de neexecutarea  sau executarea tardivă a hotărârilor
judecătorești în favoarea lor.

Curtea a reamintit deja că noul remediu intern introdus prin Legea nr. 87 a fost introdus pentru a
rezolva problemele de executare întârziată a hotărârilor judecătorești și care
nu este inefectiv (a se vedea Balan c. Moldovei, nr. 44746/08 din 24 ianuarie
2012; Manascurta c. Moldovei, nr. 31856/07 din 14 februarie 2012).

Având în vedere constatările pe cauzele Balan și Manascurta, Curtea a notat
că în baza art. 37 § 1 CEDO, reclamanții urmează să epuizeze noul remediu
intern impus de legea nr. 87. Cu toate acestea, reclamanții au declarat că nu
intenționează să facă uz de noul remediu.

Curtea a decis să declare cererile inadmisibile pentru neepuizarea noului
remediu intern.

***

În cauza Munteanu c. Moldovei, reclamantul Petru Munteanu, invocând art.
6 § 1 și 14 CEDO, art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, s-a plâns de neexecutarea
unei decizii a Curții de Apel Chișinău din 29 noiembrie 2005, în baza căreia
Ministerul Justiției a fost obligat să achite reclamantului, care este un fost
judecător, indemnizația unică de concediere.

Printr-o scrisoare din 9 noiembrie 2011, reclamantul a informat Curtea că
nu mai dorește să-și mențină cererea în fața Curții motivând că la 5 octombrie
2011, Ministerul Justiției a achitat suma de 82,400 lei cu titlu de
indemnizație unică de concediere. Reclamantul a declarat că nu mai are
pretenții contra Moldovei și a solicitat să fie scoasă cererea sa de pe rolul
Curții.

Curtea a radiat cererea de pe rolul său în baza art. 37 § 1 CEDO.

***

În cauza Sirbu c. Moldovei, reclamantul Victor Sirbu a fost condamnat în
anul 1998 la 24 ani de închisoare. În perioada 1998 până la înaintarea cererii
în fața Curții reclamantul a fost deținut în Penitenciarele nr. 3, 5, 6, 9, 12,
13, 16, 15 și 17. Aparent, la moment reclamantul nu se mai află în detenție.
Potrivit reclamantului condițiile de detenție în toate penitenciarele erau
inumane și degradante, în particular, hrana neadecvată, lipsa condițiilor de
igienă, prezența paraziților, lipsa asistenței medicale etc.

În fața Curții reclamantul s-a plâns în baza art. 6 CEDO de refuzul
procurorului de a iniția urmărirea penală împotriva ofițerilor de poliție care
presupus l-au maltratat. De asemenea, el s-a plâns în baza art. 8 CEDO
coroborat cu art. 13 CEDO de refuzul la cererea sa de a fi examinat de un
psihiatru și despre violarea dreptului său de a fi vizitat de familia sa. În
continuare el s-a plâns în baza art. 10 CEDO despre lipsa ziarelor în
penitenciar, iar în baza art. 14 CEDO că procurorii îl numeau criminal. În
final, el s-a plâns în baza art. 3 CEDO de condițiile proaste de detenție.

La 28 septembrie 2011 Guvernul Moldovei a propus să facă o declarație
unilaterală prin care a recunoscut că a existat o violare a art. 3 CEDO din
cauza condițiilor inumane și degradante în care reclamantul era deținut.
Astfel, Guvernul a acordat reclamantului suma de 3,000 EURO cu titlu de orice
prejudiciu.

Reclamantul a informat Curtea că nu este de acord cu suma propusă de
Guvern, care, în opinia sa  ar fi trebuit
să-i achite suma de 65,000 EURO cu titlu de orice prejudiciu.

Curtea a considerat că suma propusă de Guvern este adecvată și a decis
radierea cererii pe acest capăt.

Restul pretențiilor reclamantului au fost declarate inadmisibile ca
nefondate.

***

În cauza Daniel-P S.A. c. Moldovei, compania reclamantă Daniel-P S.A.
este înregistrată în Cahul.

La data de 8 octombrie 2004 Departamentul de privatizare al Republicii
Moldova a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu compania reclamantă,
prin care ultimei i-au fost vândute la prețul de 2, 500, 000 MDL (aproximativ
171,500 EUR) acțiuni ai companiei Zidarul-Cahul S.A.(Z). Prevederile contractuale
stabileau că compania reclamantă se obligă să dezvolte în continuare profilul
de producție al companiei Z., să mențină locul de muncă a 40 de muncitori și să
mai angajeze alți 210. Potrivit companiei reclamante, toate obligațiile impuse
au fost respectate.

Conform certificatului de privatizare eliberat de Departamentul de
Privatizare la 21 ianuarie 2005, proprietatea companiei Z. cumpărată de
compania reclamantă includea, printre altele, alte 13 clădiri cu acces propriu
la rețeaua de cale ferată.

La o dată nespecificată în anul 2005 Agenția pentru Construcție și
Dezvoltare a Teritoriului, care era autoritatea centrală responsabilă de
managementul companiei Z. înainte de privatizare, a înaintat o acțiune în
instanța de judecată împotriva companiei reclamante și a Departamentului de
Privatizare solicitând anularea privatizării acțiunilor companiei Z. cu
întoarcerea părților în poziție inițială.

La 11 mai 2006 Curtea de Apel Economică a admis cererea Agenției și a
anulat contractul de vânzare-cumpărare. Instanța a reținut că licitația nu s-a
petrecut legal. Decizia instanței a fost menținută la 25 ianuarie 2007 de
Curtea Supremă de Justiție. Decizia din 11 mai 2006 a fost parțial
executată la 30 iulie 2007, fiind transferată pe contul companiei reclamante
suma de 2,500,000 lei.

La 24 septembrie 2009 Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de
revizuire a companiei reclamante, reținând că anterior ultima a mai înaintat
cereri similare, dar de această dată compania a mai indicat că i-au fost
violate drepturile sale garantate de Convenție. Instanța a anulat decizia din
25 ianuarie 2007 și a decis să reexamineze cauza.

La 15 octombrie 2009 Curtea Supremă de Justiție a examinat recursul depus
de compania reclamantă împotriva deciziei din 11 mai 2006 și a anulat această
decizie. Instanța a obligat părțile să revină la poziția inițială de până la
executarea hotărârii din 11 mai 2006.

În fața Curții compania reclamantă s-a plâns în baza art. 1 din Protocolul
nr. 1 CtEDO că a fost nejustificat privată de proprietate, în pofida faptului
că s-a conformat tuturor condițiilor de privatizare impuse de autorități.

Guvernul Moldovei a obiectat acestei pretenții, deoarece în consecința
deciziei din 11 mai 2006, compania reclamantă nu mai este victima unor violări
ai Convenției.

Compania reclamantă s-a plâns să a suferit un prejudiciu în rezultatul
acțiunilor întreprinse de autoritățile statului în ceea ce privește executarea
deciziei din 11 mai 2006.

Curtea a constatat că compania reclamantă nu a solicitat compensarea
prejudiciului la nivel național. Astfel, compania reclamantă are dreptul să se
adreseze la nivel național pentru a cere compensarea prejudiciului.

Având în vedere faptul că compania reclamantă și-a pierdut statutul de
victimă în sensul Convenției, Curtea a declarat cererea inadmisibilă.

În fața Curții, compania reclamantă a fost reprezentată de către S. Cozma,
avocat din Cahul.

***

În cauza Dorneanu c. Moldovei, reclamantul Sergiu Dorneanu, invocând
art. 6 § 1 CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, s-a plâns de neexecutarea
unei hotărâri judecătorești definitive în favoarea sa.

La 10 noiembrie 2009, pretențiile reclamantului au fost comunicate
Guvernului care a transmis la rândul său o declarație de reglementare amiabilă.
Reclamantul urma să comenteze această declarație a Guvernului.

Printr-o scrisoare recomandată din 16 noiembrie 2011 Curtea a atras atenția
reclamantului asupra faptului că termenul de prezentare a comentariilor sale a
expirat, iar acesta nu a solicitat prelungirea. Reclamantul nu a dat nici un
răspuns.

Curtea a concluzionat că reclamantul nu mai dorește să-și mențină cererea
și în baza art. 37 § 1 a)
CEDO a radiat cererea reclamantului de pe rol.

***

În cauza Interdnestrcom c. Moldovei, compania reclamantă activează în
ramura telecomunicațiilor din regiunea transnistreană.

La 12 iunie 2003 Guvernul Moldovei a adoptat o decizie Nr. 712, prin care
oamenii de afaceri din Transnistria 
puteau obține înregistrarea temporară la Camera Înregistrării de Stat
pentru a facilita operațiunile de export utilizând ștampilele vamale
moldovenești.

La 8 iulie 2004 Guvernul Moldovei a adoptat o decizie Nr. 782-37, făcând
posibil pentru compania reclamantă de a obține licență în domeniul
telecomunicațiilor, după ce obținea înregistrarea temporară.

La 13 iulie 2004 compania reclamantă a obținut înregistrarea temporară și i
s-a eliberat număr de înregistrare de stat și un certificat de la Camera Înregistrării de
Stat.

La 15 iulie 2004 compania reclamantă a obținut, în conformitate cu decizia
nr. 782-37 două licențe din partea Agenției Naționale pentru Reglementarea în
Telecomunicații (ANRCETI), de a acorda servicii de telefonie fixă și mobilă
pentru care a achitat 1 milion de dolari SUA Ministerului de Finanțe.

La 21 iulie 2004 Consiliul Suprem de Securitate al statului s-a pronunțat
împotriva permisiunii companiei de a fi prezentă pe piața moldovenească de
telecomunicații, și la 27 iulie 2004 Președintele Moldovei a atacat la Curtea Constituțională
decizia nr. 782-37, motivând că prețul achitat de compania reclamantă este
foarte mic.

La 30 iulie 2004 ANRCETI a suspendat licențele companiei reclamante.

La 31 iulie 2004 Guvernul a suspendat decizia nr. 712.

La 2 septembrie 2004 decizia Guvernului nr. 782-37 a fost declarată
neconstituțională.

La 29 octombrie 2004 ANRCETI a informat compania reclamantă că la 21
octombrie 2004 licențele sale au fost retrase deoarece înregistrarea sa ca și
persoană juridică pe teritoriul Moldovei a expirat, și datorită deciziei Curții
Constituționale din 2 septembrie 2004.

Compania reclamantă a solicitat Guvernului de nenumărate ori restituirea
banilor achitați pentru licență. Având în vedere faptul că Guvernul refuza să
întoarcă suma de 1 milion de dolari SUA, compania reclamantă s-a adresat în
judecată.

Pe parcursul procedurilor Curtea de Apel Economică a solicitat Camerei Înregistrării
de Stat să prezinte informații despre compania reclamantă. CÎS a prezentat un
răspuns precum că așa companie nu este înregistrată în Republica Moldova.

La 13 aprilie 2006 Curtea de Apel Economică a radiat cererea de pe rol pe
motiv că o așa persoană juridică nu este înregistrată în Republica Moldova sau
în altă țară. Totuși, instanța a obligat Ministerul Finanțelor să restituie
companiei reclamante taxa de stat pentru acțiunea depusă. Taxa de stat a fost
restituită companiei reclamante de către Ministrul Finanțelor.

La 15 iunie 2006 Curtea Supremă de Justiție a respins recursul companiei
reclamante și a menținut soluția instanței inferioare.

În fața Curții compania reclamantă a invocat violarea art. 6 § 1 CEDO
pentru lipsa accesului la o instanță, precum și violarea art. 1 din Protocolul
nr. 1 CEDO, deoarece nu i s-au restituit banii.

Curtea a notat că compania reclamantă nu a avut intenția de a continua
activitatea sa în domeniul telecomunicațiilor și nu a contestat retragerea
licențelor, cum a fost de exemplu în cauza Megadat.com
SRL c. Moldovei
. Intenția companiei reclamante era doar să-și întoarcă
banii achitați pentru licențe și unica sa plângere în fața instanțelor
naționale urmau să aibă acest efect.

În acest context Curtea notează că potrivit art. 21 (5) al Legii cu privire
la licențierea unor genuri de activitate, banii achitați pentru licențe sunt
nerambursabili. Compania reclamantă nu a contestat că aceste prevederi nu se
aplică cauzei sale, calitatea legii, etc.

Curtea a considerat că compania reclamantă nu a avut o bază legală conform
legislației în vigoare să-și obțină banii înapoi. Mai mult, instanțele
naționale nu a recunoscut niciodată existența acestui drept pentru compania
reclamantă. În aceste circumstanțe, Curtea a constatat că în prezenta cauză
art. 6 § 1 CEDO nu este aplicabil.

Curtea a mai notat că compania a introdus cererea sa la 1 decembrie 2006,
iar licențele i-au fost retrase la 29 octombrie 2004, depășind termenul de 6
luni. În consecință, plângerea în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO a fost
depusă cu depășirea termenului de adresare la Curte.

Curtea a declarat cererea companiei reclamante inadmisibilă.

În fața Curții, compania reclamantă a fost reprezentată de către V. Grițco.

***

În cauza Plate c. Moldovei, reclamanta Viorica PLATE, a pretins că a
fost reținută la 21 mai 2007 de către 3 ofițeri de poliție, în urma plângerii
fostului său soț, fiind suspectată de comiterea unui furt. Reclamanta susține
că polițiștii au dus-o în biroul nr. 7 al Comisariatului de Poliție Botanica,
unde au maltratat-o timp de circa 4 ore, aplicându-i inclusiv falaka.
Reclamanta și-a pierdut cunoștința, iar după ce și-a revenit, a văzut un cuțit
pe masa polițiștilor și și-a tăiat venele, provocându-și o hemoragie intensă. A
fost chemată o ambulanță. Potrivit reclamantei, inițial polițiștii s-au opus
spitalizării, însă ea a fost luată de medicii de la urgență și a suportat o
intervenție chirurgicală. Medicii care au tratat-o pe reclamantă au sesizat Comisariatul
General de Poliție. Reclamanta a susținut că polițiștii care au venit la spital
au refuzat să ancheteze plângerea privind maltratarea sa.

La 22 mai 2007 și 15 iunie 2007, au fost întocmite 2 expertize
medico-legale, care au concluzionat că reclamanta avea leziuni corporale
ușoare.

La 22 mai 2007, reclamanta a depus plângere privind maltratarea sa.
Polițiștii nu au fost suspendați din funcțiile lor și au continuat să o
amenințe. La 1 noiembrie 2007, Judecătoria Botanica a condamnat 2 dintre cei 3
polițiști la 6 ani privațiune de libertate în penitenciar de tip închis, iar pe
unul dintre ei la 5 ani de privațiune de libertate cu suspendarea executării
pedepsei. Acțiunile polițiștilor au fost calificate ca tortură săvârșită de mai
multe persoane care aveau calitatea specială de agenți publici. Acțiunea civilă
a reclamantei, de asemenea, a fost admisă, primii doi polițiști fiind obligați
să achite reclamantei MDL 3,744 (EUR 226) cu titlu de prejudiciu material și
MDL 50,000 (EUR 3,019) cu titlu de prejudiciu moral. Potrivit reclamantei, polițiștii
condamnați la privațiune de libertate nu au fost arestați până la acest moment
și continuă să activeze în cadrul Ministerului de Interne. Cererile reclamantei
în acest sens au rămas fără rezultat. Hotărârea privind acordarea despăgubirilor
în favoarea reclamantei, de asemenea, nu a fost executată.

La 22 noiembrie 2011 și 17 ianuarie 2012 Curtea a primit declarații de
reglementare amiabilă semnate de părți. Potrivit acestora Guvernul s-a angajat
să achite reclamantei suma de 10,700 EURO cu titlu de orice prejudiciu.

Curtea a luat act de acordul amiabil la care au ajuns părțile și a scos
cererea de pe rolul său.

În fața Curții reclamanta a fost reprezentată de R. Zadoinov, avocat din
Chișinău.