În luna ianuarie 2012 CtEDO a făcut publice următoarele decizii: Avicola Shaver SRL c. Moldovei (cererea nr. 60175/09), Bigea c. Moldovei (cererea nr. 21867/09), Ciubuc și alții c. Moldovei (cererea nr. 32816/07), Gavriliță c. Moldovei (cererea nr. 22741/06), Badea c. Moldovei (cererea nr. 29749/07), Blându c. Moldovei (cererea nr. 6376/05), Djaparidze c. Moldovei (cererea nr. 32530/07), Pădureț c. Moldovei (cererea nr. 23003/05) și Balan c. Moldovei (cererea nr. 44746/08).


***


În cauza Avicola Shaver SRL c. Moldovei, compania reclamantă este o societate cu sediul în Chișinău.


Invocând în fața Curții violarea art. 6 § 1 CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, compania s-a plâns de anularea abuzivă a unei hotărâri definitive emise la 22 iunie 1998 în favoarea sa de judecătoria Strășeni.


La 13 ianuarie 2011, Curtea a decis să comunice Guvernului Moldovei plângerea companiei reclamante.


Printr-o scrisoare din 23 noiembrie 2011, reprezentantul companiei reclamante a informat Curtea că nu mai dorește să-și mențină cererea pe rolul Curții motivând că la 11 noiembrie 2010 Curtea Supremă de Justiție a adoptat o decizie care a anulat efectele sus-menționate.


În lumina celor expuse mai sus, Curtea a concluzionat că compania reclamantă nu mai dorește să-și mențină cererea în sensul art. 37 § 1 a) CEDO și a scos-o de pe rolul său.


În fața Curții compania reclamantă a fost reprezentată de către F. Nagacevschi, avocat din Chișinău.


***


În cauza Bigea c. Moldovei, reclamantul Ionel Bigea este un cetățean român care locuiește în Bârlad, România. El este preot în cadrul Mitropoliei Basarabiei și a fost desemnat să slujească la biserica din satul Vadul lui Isac, în sudul Moldovei, pentru ultimii șaisprezece ani.


În anul 2007, Vladimir Voronin, pe atunci președinte al Republicii Moldova, a declarat că el nu recunoaște Mitropolia Basarabiei. Ulterior, autoritățile naționale au încercat, fără succes, să expulzeze reclamantul din Republica Moldova și au creat numeroase obstacole în activitatea sa de preot. În anul 2008, în urma unei proceduri judiciare, reclamantul a obținut un permis de ședere și un permis de muncă valabil până în august 2009.


La 9 aprilie 2009, autoritățile Republicii Moldova au introdus regimul de vize cu România. La 11 aprilie 2009, reclamantul a încercat să traverseze frontiera România – Republica Moldova cu permisul său de ședere, însă a fost interzisă intrarea sa pe teritoriul Republicii Moldova, pe motiv că nu avea viză.


Reclamantul a contestat refuzul la Curtea de Apel Chișinău, și la 24 aprilie 2009, a obținut o hotărâre definitivă privind obligarea Serviciului de grăniceri de a permite reclamantului să intre pe teritoriul Republicii Moldova în baza permisului său de ședere.


În aceeași zi, reclamantul a mai făcut o încercare, fără succes, de a intra în Republica Moldova în baza permisului său de ședere și a hotărârii judecătorești. Poliția de frontieră a refuzat să se conformeze hotărârii și a insistat că reclamantul are nevoie de viză.


Reclamantul a repetat încercarea la 25 aprilie 2009, dar din nou fără succes.


Din cauza refuzului autorităților de a permite reclamantului intrarea în Republica Moldova, el a fost în imposibilitatea de a se afla de Paște cu congregația sa, un eveniment religios foarte important în Republica Moldova.


În fața Curții, reclamantul s-a plâns că refuzul autorităților de a se conforma cu hotărârea Curții de Apel din 24 aprilie 2009 a constituit o încălcare a drepturilor sale garantate de articolele 6, 8, 9 și 2 din Protocolul nr. 4 CEDO.


La 29 noiembrie 2011 Curtea a primit o declarație din partea Guvernului Moldovei prin care Guvernul s-a oferit să plătească reclamantului suma de 2, 500 EURO cu titlu de compensarea prejudiciilor.


La 15 noiembrie 2011 Curtea a primit o declarație din partea reprezentantului reclamantului prin care a notificat Curtea că acceptă propunerea Guvernului.


Curtea a luat act de reglementarea amiabilă dintre părți și a decis să scoată cererea de pe rolul său.


În fața Curții reclamantul a fost reprezentat de către A. Postică, avocat din Chișinău.


***


În cauza Ciubuc și alții c. Moldovei, reclamanții sunt Gheorghe Ciubuc, Petru Ciubuc și Victor Lipovoi.


În anul 1942 A.Lipovoi, mama unui dintre reclamanți a procurat parte dintr-o casă din Chișinău, împreună cu terenul aferent (2.5 ha). La 19 iunie 1950 a fost naționalizată aproape tot terenul, lăsându-i 17.02 acri a terenului adiacent casei pentru folosință. Reclamanții au devenit coproprietari ai casei, care până în prezent este înregistrat sub numele lor.


La 19 martie 1973 Guvernul a decis să creeze rezervația naturală „Dendrarium” și în acest scop au fost acordate 69 ha de teren în Chișinău. Terenul includea, inter alia, teritoriul ocupat de 21 case private și terenurile aferente acestora. Potrivit deciziei Guvernului, locatarilor acelor case urma să li se acorde alte spații locative, iar casele urmau să fie demolate. Cu toate acestea decizia nu a fost executată, iar reclamanții au continuat să locuiască în casa lor. Valorificatorul parcului a fost, de asemenea obligat, să plătească familiilor ce locuiau în acele 21 de case compensații pentru livezile acestora și pentru lucrările desfășurate pe lotul de tern expropriat.


Printr-o decizie din 14 noiembrie 1978 Guvernul a decis că parcul Dendrarium va constitui o instituție separată gestionată de către autoritatea locală Chișinău. Guvernul a obligat, de asemenea, autoritățile locale din Chișinău să ofere locuitorilor acestor case locuințe alternative, iar casele lor situate pe teritoriul rezervat să fie demolate în perioada 1979-1980. Guvernul de asemenea a interzis efectuarea oricăror lucrări de construcții private în limitele parcului și a asigurat intrarea strictă. Totuși, reclamanților și altor familii nu le-a fost acordat spațiu locativ alternativ și dânșii au rămas să locuiască în casele lor.


La 23 mai 1990 autoritatea locală Chișinău a decis să aloce Parcului de Stat de Cultură Națională 74.4 ha de teren, în care se include și terenul pe care se află casa reclamantului. S-a decis, de asemenea, ca locuitorii acestor case să primească locuințe alternative, iar casele să fie demolate.


La 14 iulie 2000 Statul a fost înregistrat în calitate de proprietar al teritoriului parcului Dendrarium, ce includea terenul pe care se afla parcul, precum și terenul adiacent pe care se aflau casa reclamanților. La 8 iulie 2005 Autoritatea publică locală din Chișinău și-a înregistrat dreptul de proprietate asupra acestui teren. Potrivit datelor din registrul cadastral, dreptul de proprietate asupra terenului adiacent casei reclamanților este înregistrat pe numele reclamanților. Potrivit unui extras din Registrul cadastral din 11 aprilie 2005, casa din speță este amplasată pe un teren cu suprafața de 17.02. acri, proprietarii terenului fiind reclamanții.


La 31 octombrie 2005 reclamanții au solicitat Consiliului municipal Chișinău să privatizeze terenul adiacent casei de locuit. La 18 ianuarie 2006 Consiliul municipal a respins cererea reclamanților.


La o dată nespecificată reclamanții au depus o acțiune în judecată prin care au solicitat dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului adiacent casei sale, în conformitate cu art. 11 al Codului Funciar. Ei au notat, inter alia, că nu există nu există nici o decizie de expropriere a terenului pe care familia lor l-a posedat din anul 1942. Reclamanții au solicitat instanței să oblige Consiliul municipal Chișinău să înregistreze terenul adiacent casei lor pe numele său și să le acorde o compensație cu titlu de prejudiciu moral.


În referința sa, Administrația parcului Dendrarium a notat că reclamanții nu au acces direct la casa sa și pentru a ajunge la locuința sa ei sunt nevoiți să treacă prin proprietatea parcului.


La 23 octombrie 2006 Curtea de Apel Chișinău a admis acțiunea reclamanților. Instanța a constatat, inter alia, că reclamanții au folosit și posedat terenul în litigiu din anul 1942 și că reclamanții au devenit proprietari ai acestui teren înainte de crearea parcului Dendrarium și că nu exista vreo decizie de privare a reclamanților de dreptului lor de proprietate asupra terenului.


La 24 ianuarie 2007 Curtea Supremă de Justiție a casat decizia instanței inferioare cu pronunțarea uneia noi prin care acțiunea reclamanților a fost respinsă.


La 6 iunie 2007 Curtea Supremă de Justiție a respins cererea de revizuire a reclamanților, în care se invoca faptul că vecinii care se aflau în aceiași situație similară, au obținut dreptul de proprietate asupra terenului adiacent casei de locuit. Instanța a constatat, inter alia, că actul prezentat de reclamant nu era numerotat, datat și în consecință nu reprezintă un document valabil.


În fața Curții reclamanții s-au plâns în baza art. 6 § 1 CEDO că Curtea supremă de Justiție nu și-a motivat suficient decizia și că această decizia este contrară principiului certitudinii juridice. În continuare ei s-au plâns în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO de o ingerință disproporționată în dreptul lor de proprietate în rezultatul incertitudinii continui în privința momentul executării unei decizie de expropriere cu o vechime de 34 de ani.


În final reclamanții s-au plâns de violarea art. 14 CEDO, deoarece alte persoane au fost lăsate să privatizeze terenul adiacent casei de locuit.


Curtea a notat că prezenta cauză se referă numai la statutul legal al terenului adiacent casei de locuit al reclamanților și ca atare nu la dreptul de acces la aceasta, în privința căruia reclamanții nu au intentat careva proceduri. Mai mult, aceasta nu se referă la nici o provocare a legalității deciziei din anul 1973, sau la vreo încercare a reclamanților să obțină executarea integrală a acelei deicizii prin solicitarea de a li se aloca locuință alternativă.


Examinând plângerile reclamanților, Curtea a menționat că deși a existat o incertitudine cu privire la statutul juridic al terenurilor, aceasta a dispărut la 16 iulie 1998, dată la care a intrat în vigoare Legea privind fondul ariilor naturale protejate de stat. Legea expres prevedea interzicerea proprietății private asupra ariilor naturale protejate. Din anul 1973 terenul aferent casei reclamanților constituie o parte din aria naturală protejată de stat. În consecință, Curtea a statuat că după intrarea în vigoare a noii Legi din 1998 reclamanții nu pot invoca faptul că statutul juridic al terenului era incert, cu toate că ei îl puteau utiliza de facto. Curtea Europeană a reiterat că în perioada anilor 1973 și 2001 Guvernul a adoptat trei decizii și două acte legislative prin care s-a stabilit statutul terenului aferent în cauză, acesta fiind rezervat pentru proprietatea exclusivă a statului ca parte a ariilor naturale protejate. Astfel, în lipsa oricăror remedii efective la nivel național, pretinsele încălcări ale drepturilor reclamanților au avut loc începând cu 4 septembrie 2001 cel târziu, când a intrat în vigoare Codul Funciar. Acesta a constituit un singur eveniment, neavând o situație continuă.


Prin urmare, Curtea Europeană a constatat că termenul-limită de șase luni pentru depunerea cererii în fața Curții a început să curgă la acea dată. Cu toate acestea reclamanții au depus cererile sale la 19 iulie 2007, aproximativ șase ani mai târziu. De asemenea, Curtea a constatat că plângerea reclamanților referitoare la încălcarea principiului securității raporturilor juridice a fost depusă în afara termenului-limită de șase luni, deoarece statutul juridic al terenului aferent a devenit clar cel puțin începând cu 16 iulie 1998. Curtea a declarat restul plângerilor reclamanților nefondate.


Prin urmare, Curtea a declarat întreaga cerere inadmisibilă.


În fața Curții reclamanții au fost reprezentați de către F. Nagacevshi, avocat din Chișinău


***


În cauza Badea c. Moldovei, reclamantul Viorel Badea, la 20 octombrie 2005 a fost arestat de către poliție fiind suspectat de furt. Dânsul pretinde că a fost subiectul unei presiuni psihologice pentru a depune mărturii în urma cărora și-ar fi recunoscut vina. Reclamantul și-a recunoscut vina și a solicitat instanțelor să-i reducă sentința în legătură cu starea materială proastă a familiei sale. El a susținut că era nevoit să fure pentru a-și întreține familia. De asemenea, el s-a plâns că nu l-a văzut niciodată pe avocatul care i-a fost acordat de către stat și care a semnat toate actele procesuale în cadrul urmăririi penale.


La 21 noiembrie 2005 reclamantul a fost condamnat de către judecătoria Ciocana. Sentința a fost menținută de către Curtea de Apel Chișinău. Reclamantul nu a informat Curtea despre alte decizii interne legate de această cauză.


După arestarea sa, reclamantul a fost deținut la Comisariatul de Poliție Ciocana pentru 3 zile într-o celulă care măsura 1 m.p. împreună cu alți 4 sau 5 deținuți. Era imposibil să dormi sau să te așezi. Nu exista fereastră sau altă sursă de ventilare.


Ulterior reclamantul a fost transferat la Comisariatul General de Poliție (CGP). Totuși, dânsul era re-adus la Comisariatul de Poliție Ciocana de mai multe ori pentru diferite motive și de fiecare dată el era deținut într-o celulă cară măsura 1 m.p. La CGP reclamantul, împreună cu alți 12 deținuți era plasat în celula nr. 11, care măsura 2.5 x 3 m. Celula nu era ventilată, era murdară și umedă. Plimbarea zilnică în aer liber era interzisă. Fereastra de mărimea 50 cm x 50 cm era acoperită de o plasă groasă de metal care nu permitea să pătrundă lumina și aerul pentru a fi aerisită celula. Celula avea veceu amplasat lângă masă. Apa era accesibilă dintr-un robinet instalat deasupra veceului. Deținuții dormeau pe rând. Celula era infectată de insecte parazite. Nu exista lenjerie de pat. Nici un medic nu vizita celula. Procurorul responsabil să verifice condițiile de detenție susținea în totalitate poliția și nu reacționa nici într-un fel la careva plângeri.


Câteva săptămâni mai târziu reclamantul a fost transferat în Penitenciarul nr. 13 din Chișinău și a fost plasat în celula nr. 126. Celula se afla în subsol, nu avea ferestre și nu era încălzită; era foarte frig și umed. Erau mai mulți deținuți decât paturi în acea celulă.


La 15 martie 2006 reclamantul a fost transferat în Penitenciarul nr. 15 din Cricova.


În fața Curții reclamantul s-a plâns de violarea art. 3 și 13 CEDO în ceea ce privește condițiile inumane și degradante în care era deținut, precum și de lipsa remediilor efective în ceea ce privește plângerile sale. De asemenea, el s-a mai plâns în sensul art. 6 CEDO că nu i s-a acordat asistență juridică în instanțele naționale. Mai departe el s-a plâns în sensul art. 7 CEDO că instanțele naționale au refuzat să-i micșoreze sentința. În sensul art. 10 CEDO reclamantul a invocat că nu i s-a acordat actele legislative necesare pentru a se apăra, că nu i s-au prezentat traducerile în limba rusă a hotărârilor judecătorești în privința sa contrar art. 14 CEDO. Reclamantul a mai pretins violarea art. 17 CEDO motivând corupția din cadrul organelor de drept și a autorităților judecătorești din Republica Moldova. În final, dânsul a citat art. 53 CEDO, fără a da detalii.


Curtea a notat că în cererea sa reclamantul, și în ulterioara corespondență nu a informat despre transferul său la 15 martie 2006 în Penitenciarul nr. 15 din Cricova. Reclamantul nu a formulat nici o plângere în legătură cu condițiile de detenție în penitenciarul respectiv. Curtea în consecință a examinat plângerea reclamantului legată de condițiile de detenție anterioare datei de 15 martie 2006.


Curtea a considerat că, având în vedere faptul că după data de 15 martie 2006 reclamantul nu a mai formulat nici o pretenție în legătură cu condițiile sale de detenție, după cum au fost descrise în cerere, termenul de 6 luni a început respectiv să curgă de la acea dată. Însă, reclamantul a înaintat cererea sa la 17 iunie 2007, mai mult de 6 luni.


Curtea a decis că plângerea în baza art. 3 și 13 CEDO urmează a fi respinse, fiind depășit termenul, conform art. 35 § 1 și 4 CEDO.


Curtea a examinat celelalte plângeri ale reclamantului, însă le-a declarat nefondate conform art. 35 § 3 și 4 CEDO. Astfel, cererea reclamantului a fost declarată inadmisibilă.


***


În cauza Blându c. Moldovei și alte două cereri, Poleacov c. Moldovei (cererea nr. 35217/06) și ARIN-BERD S.R.L. c. Moldovei (cererea nr. 54292/08) reclamanți sunt Victor Blându, Alexandru Poleacov și ARIN-BERD S.R.L.


Toți trei reclamanți, invocând în fața Curții violarea art. 6 §1 CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, s-au plâns de anularea abuzivă a unor hotărâri definitive în favoarea lor.


La 26 aprilie 2010, cererile sale au fost comunicate Guvernului Moldovei pentru observații, iar acestea urmau să fie prezentate reclamanților pentru a le formula pe ale sale. Scrisorile Grefei CtEDO au rămas fără răspuns.


Prin scrisorile cu aviz de recepție din 24 august 2011, în baza art. 37 § 1 a) CEDO, Curtea a atras atenția reclamanților asupra faptului că timpul acordat pentru prezentarea observațiilor a expirat, iar părțile nu au solicitat o prelungire. și aceste scrisori au rămas fără răspuns.


În lumina celor expuse, Curtea a concluzionat că reclamanții nu mai doresc să-și mențină cererile sale (art. 37 § 1 a) CEDO) și a decis să le radieze de pe rolul său.


În fața Curții, primul reclamant a fost reprezentat de către B. Lichii, un avocat din Bălți, iar al doilea de către I. Manole, avocat din Chișinău.


***


În cauza Pădureț c. Moldovei, reclamantul Aurel Pădureț, la 31 martie 2000 a fost maltratat de către doi polițiști A.R. și A.P. în biroul nr. 508 al CPS Centru (a se vedea Pădureț c. Moldovei, nr. 33134/03, 5 ianuarie 2010).


Pe parcursul urmăririi penale împotriva lui A.R. și A.P., la 26 septembrie 2001 a fost numită o ședință de judecată. După ședință, reclamantul a fost invitat de către un ofițer de polițe să-l însoțească la CPS Centru.


La Comisariat reclamantul și avocatul său au petrecut aproximativ o oră în biroul nr. 507, care se afla lângă biroul nr. 508, în interiorul căruia la 31 martie 2000 reclamantul a fost torturat.


La ora 15.55 reclamantul a fost invitat să intre în biroul nr. 402 pentru a fi interogat; avocatului său nu i s-a permis să participe. Treizeci de minute mai târziu reclamantul i-a comunicat avocatului său că a fost interogat în calitate de martor pe o infracțiune de jaf și că a semnat pe procesul-verbal de interogare.


La ora 16.45 a fost angajat un avocat de către Comitetul Helsinki din Republica Moldova pentru a-l reprezenta pe reclamant. Reclamantului i s-au citit drepturile sale în calitate de învinuit pe aceeași cauză penală unde dânsul a dat declarații în calitate de martor.


Pe parcursul interogării sale în biroul nr. 402, A.R. și A.P. des intrau în acest birou. Interogarea reclamantului s-a finisat la ora 21.20. Anchetatorul a decis să-l aresteze pe reclamant pentru 72 ore.


La 27 septembrie 2001 CHDOM au elaborat un raport în legătură cu evenimentele din ziua precedentă, în particular potențialele conflicte de interese a trei ofițeri de poliție implicați și prezența la A.R. și A.P.


La 29 septembrie 2001 procurorul a solicitat instanței de judecată să plaseze reclamantul în detenție preventivă. Cererea a fost respinsă.


Reclamantul a depus un recurs și a notat că instanța nu a examinat plângerea sa precum că detenția sa era ilegală. Numai după ce dânsul a făcut declarații în calitate de martor, a fost informat că de fapt el avea calitatea de bănuit. În consecință el a făcut declarații nefiind în cunoștință de cauză, ceea ce a fost folosit împotriva sa. Reclamantul a pretins că motivul real pentru arestarea sa a fost să-i amintească despre teroarea pe care a îndurat-o în acel comisariat de poliție și să-l determine să renunțe la cauza intentată împotriva lui A.R. și A.P.


La 29 octombrie 2001 reclamantul a fost supus unui control medical la Centrul pentru Reabilitare a Victimelor Torturii „Memoria”. Examenul psihologic, a identificat la reclamant un stres post-traumatic, sindrom organic cerebral post-traumatic, disfuncție vegetativă somatoformă și sindromul Da Costa. Reclamantul era deprimat din cauza amintirilor despre tortura sa la poliție. Îi era frică că va fi arestat din nou în absența cărorva martori, avea emoții puternice când vedea un simplu polițist pe drum.


La 30 octombrie 2001 instanța de judecată a menținut decizia din 29 septembrie 2001.


La 7 noiembrie 2001 Procuratura Generală a informat avocatul reclamantului că nu au găsit probe precum că reclamantul a comis o infracțiune. Urmărirea penală împotriva sa a încetat.


Printr-o scrisoare din 14 decembrie 2001 Ministerul Afacerilor Interne a informat reclamantul că Comisariatul de poliție Centru a fost atenționat să acorde atenție ameliorării profesionalismului ofițerilor de poliție.


La 25 octombrie 2002 reclamantul a depus o acțiune civilă solicitând compensarea prejudiciului cauzat pentru detenția și arestarea sa ilegală. În cererea sa, dânsul a invocat toate faptele descrise mai sus și s-a bazat pe art. 3 și art. 5 CEDO.


La 3 martie 2003, judecătoria Centru a admis cererea reclamantului și i-a acordat 20,050 lei, motivând că „reclamantul a fost deținut pentru numai 3 zile și nu a suferit careva consecințe serioase”.


La 4 iunie 2003 Curtea de Apel Chișinău a casat parțial hotărârea primei instanțe și i-a acordat un prejudiciu de 5,050 lei. Reclamantul a depus recurs. La 15 iunie 2003 Curtea Supremă de Justiție a informat reclamantul că acesta nu a achitat taxa de stat. Avocatul reclamantului a susținut că legea prevede exonerarea de la plata taxei de stat pentru astfel de cauze. La 8 octombrie 2003 Curtea supremă de Justiție a lăsat fără examinare recursul reclamantului pe motivul neachitării taxei de stat.


În fața Curții reclamantul s-a plâns în sensul art. 3 CEDO că arestarea și detenția sa l-a făcut să-și reamintească experiențele sale traumatice de un an mai devreme atunci când a fost maltratat în același comisariat de poliție.


De asemenea, dânsul s-a plâns în sensul art. 5 § 1 CEDO că a fost arestat în absența unei suspiciuni rezonabile că ar fi comis o infracțiune. Mai mult, el a fost deținut pentru două ore fără o bază legală, înainte ca statutul său de martor să fi fost schimbat în bănuit.


În continuare el s-a plâns în sensul art. 5 § 2 CEDO că nu a fost informat promt despre motivele arestării sale și că a fost obligat să depună mărturii împotriva sa până a fi declarat bănuit.


Reclamantul s-a plâns în sensul art. 5 § 3 CEDO că detenția sa nu a fost bazată pe motive relevante și suficiente.


De asemenea, el s-a plâns în sensul art. 5 § 5 CEDO că instanțele naționale nu i-au acordat o compensație suficientă.


În continuare reclamantul s-a plâns de violarea art. 6 § 1 CEDO , deoarece nu a avut acces la o instanță în rezultatul refuzului Curții Supreme de Justiție de a-i examina recursul său.


În final, reclamantul s-a plâns în baza art. 8 CEDO că a suferit o traumă psihologică în rezultatul retrăirii experienței de tortură la sectorul de poliție.


La 18 iulie 2011 Curtea a primit o declarație de la Guvernul Moldovei prin care s-a oferit să acorde reclamantului 16,000 EURO cu titlu de orice prejudiciu.


Reclamantul a acceptat propunerea Guvernului Moldovei.


Curtea a luat act de reglementarea amiabilă la care au ajuns părțile și a decis să scoată cererea de pe rolul său.


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către A. Briceac, avocat din Chișinău.


***


În cauza Djaparidze c. Moldovei, reclamantul Malhaz Djaparidze era un apatrid născut în anul 1964.


La 30 aprilie 2008 Grefa a fost informată despre moartea reclamantului. La 23 noiembrie 2009 fiul reclamantului, Gheorghii Djaparidze a informat Grefa Curții că dorește să mențină plângerea.


Detenția reclamantului în anul 2007 și ulterioara sa dispariție


În timpul detenției reclamantul a fost acuzat de consumarea drogurilor. La 12 iulie 2007 judecătoria Buiucani a încetat urmărirea penală împotriva sa și a dispus eliberarea sa imediată.

După ce ieșit din clădirea judecătoriei, reclamantul a fost iarăși arestat de către poliție. Motivul a fost faptul că dânsul a fost prins plimbându-se în stradă fără acte, nu avea viză de reședință și surse de existență. Atunci reclamantul i-a prezentat ofițerului de poliție datele sale personale, inclusiv adresa sa permanentă în Chișinău. El a indicat că nu deține careva acte de identitate deoarece ele se păstrează încă la administrația penitenciarului.


Reclamantul a fost plasat în centul persoanelor fără adăpost. Avocații săi s-au plâns că reclamantul este deținut ilegal.


La 17 iulie 2007 avocații reclamantului au depus o plângere despre detenția ilegală a reclamantului la judecătoria Rîșcani. Instanța a amânat de două ori ședința la cererea avocaților reclamantului, deoarece actele legate de motivele arestării sale se aflau la procuror.


La 18 iulie 2007 a devenit clar că reclamantul nu se mai afla la Centru. A fost pornită o urmărire penală împotriva a doi ofițeri, care au fost acuzați că l-au scos pe reclamant în afara Centrului în noaptea din 17-18 iulie 2007 și l-au dus la periferia Chișinăului, de unde el a fugit. Reclamantul a fost dat în căutare.


La 1 august 2007, judecătoria Râșcani a constatat că detenția reclamantului era ilegală, invocând expres art. 5 și 13 CEDO.


Evenimentele de după re-arestarea reclamantului în anul 2008


La 13 februarie 2008 reclamantul a fost expulzat din Ucraina la hotar cu Moldova, în pofida faptului că extrădarea în Moldova a fost interzisă de către Curtea de Apel din Odessa la 24 martie 2008. La 25 martie 2008 el a fost arestat când trecea hotarul cu Moldova.


El a fost deținut la Departamentul Servicii Operative. Avocații au solicitat transferul reclamantului la Penitenciarul nr. 13 pentru a putea beneficia de asistență medicală, unde a fost transferat la 10 aprilie 2008. Aparent administrația penitenciarului l-au transferat pe reclamant într-o cameră de detenție solitară. La 25 aprilie 2008, reclamantul a fost transferat într-o celulă obișnuită, iar la 26 aprilie 2008, codeținuții din aceeași cameră au anunțat administrația că reclamantul nu dădea semne de viață.


Între 29 aprilie și 15 iulie 2008, un expert medical a examinat corpul primului reclamant și a constatat că cauza decesului a fost deficiența cardio-pulmonară, care a fost cauzată de cardiopatie ischemică și tuberculoză fibrocavitală pulmonară. Înainte de a transmite corpul reclamantului rudelor acestuia, el a fost îmbălsămat, ceea ce a făcut imposibilă o altă examinare în Ucraina.


La 25 iulie 2008 Procuratura mun. Chișinău a decis de a nu iniția o urmărire penală privind decesul reclamantului, considerând că nu există probe că ar fi fost comisă vreo infracțiune. Avocații reclamantului au solicitat anularea ordonanței din 25 iulie 2008, dar procuratura a refuzat. La 7 noiembrie 2008, Judecătoria Centru a respins recursul avocaților reclamantului. Această hotărâre a devenit definitivă. Fiul reclamantului la 23 noiembrie 2009 și-a exprimat intenția de a continua examinarea cererii depusă la CtEDO de tatăl său la 31 iulie 2007.


În fața Curții, reclamantul a invocat în esență violarea art. 2 CEDO, pe motiv că moartea tatălui său nu a fost investigată adecvat. Reclamantul a pretins violarea art. 5 CEDO, deoarece a fost deținut ilegal după ce instanța de judecată a dispus eliberarea sa la 12 iulie 2007; violarea art. 6 CEDO, pe motiv că plângerea sa depusă în instanța de judecată la 17 iulie 2007 nu a fost examinată; precum și violarea art. 13 CEDO, pe motiv că nu a avut un remediu efectiv în privința plângerilor sale prin prisma art. 5 și 6 CEDO.


Plângerea în baza art. 2 CEDO


Curtea notează că reclamantul a decedat la 26 aprilie 2008. La 23 noiembrie 2009 fiul său a depus o nouă plângere invocând violarea art. 2 CEDO care din motive evidente nu era o parte component a cererii originale depuse de reclamant.


Curtea a observat că fiul reclamantului a depus o plângere în baza art. 2 CEDO la 23 noiembrie 2009, cu un an mai târziu după ce judecătoria Centru a respins printr-o decizie finală la 7 noiembrie 2008 recursul avocaților la refuzul procurorilor de a porni urmărirea penală.


Deci, cererea sa a fost introdusă cu depășirea termenului și urmează a fi respinsă în baza art. 35 § 1 și 4 CEDO.


Plângerea în baza art. 5 § 1 CEDO


Reclamantul s-a plâns în baza art. 5 CEDO că a fost deținut ilegal după ce instanța a dispus eliberarea sa la 12 iulie 2007 și că plângerea sa în acest sens, depusă la 17 iulie 2007 nu a fost niciodată examinată. De asemenea, el a invocat că plângerea sa din 17 iulie 2007 nu avea bază legală și a avut drept scop numai obținerea accesului la materialele dosarului intentat împotriva sa, la care nu avea acces partea apărării. Instanța și-a depășit atribuțiile când a adoptat decizia sa la 1 august 2007. El a considerat că acea decizie a fost adoptată pentru a preveni orice plângere în fața curții în baza art. 5 CEDO.


Curtea nu a fost convinsă de argumentul reclamantului că judecătoria Rîșcani și-a depășit atribuțiile când a adoptat decizia din 1 august 2007. Chiar să fi presupus că cererea reclamantului nu avea bază legală, este de notat că instanța națională s-a bazat expres pe art. 5 CEDO. În baza art. 4 a Constituției Republicii Moldova, tratatele internaționale au prioritate dacă sunt neconcordanțe cu legislația națională. Rezultă că instanța avea dreptul să declare detenția reclamantului ilegală, indiferent ce ar reglementa legislația națională. În consecință, reclamantul a putut să solicite compensarea oricărui prejudiciu la nivel naționale, ceea ce nu a fost făcut.


În lumina celor constatate mai sus, Curtea a considerat că reclamantul nu a epuizat căile interne de recurs, deoarece nu s-a adresat instanțelor civile naționale pentru a solicita oricare compensații și că această plângere urmează a fi respinsă în baza art. 35 § 1 și 4 CEDO.


Plângerile în baza art. 6 CEDO


Reclamantul s-a plâns de violarea art. 6 CEDO deoarece plângerea sa depusă la 17 iulie 2007 nu a fost niciodată examinată. De asemenea, el s-a plâns în baza aceluiași articol, că instanța a examinat cererea sa din 17 iulie 2007 într-un termen foarte lung. Avocații săi au fost nevoiți să amâne ședințele deoarece procurorul nu prezenta informația legată de motivele detenției clientului său.


Curtea a considerat că aceste plângeri urmează a fi examinate în baza art. 5 § 4 CEDO, deoarece acestea se referă mai degrabă la detenția provizorie decât la procedurile penale principale.


Având în vedere constatările instanțelor naționale că detenția reclamantului a fost ilegală, Curtea a considerat că alte plângeri, invocate esențial în baza art. 5 § 4 CEDO, nu ridică chestiuni separate de cele deja examinate în baza art. 5 § 1 CEDO.


Rezultă că aceste plângeri sunt nefondate și urmează a fi respinse în conformitate cu art. 35 § 3 (a) și 4 CEDO.


Plângerea în baza art. 13 coroborată cu art. 5 CEDO


Curtea a notat că plângerile în baza diferitor aspecte ale art. 5 CEDO au fost declarate inadmisibile. În lumina celor constatate Curtea a considerat că reclamantul nu avea o plângere discutabilă în baza art. 13 CEDO coroborat cu art. 5 CEDO.


Rezultă că această plângere este nefondată și urmează a fi respinsă în baza art. 35 § 3 (a) și 4 CEDO. Din aceste considerente Curtea a declarat cererea reclamantului inadmisibilă.


În fața Curții reclamantul a fost reprezentat de către V. Èšurcan și A. Beruceașvili, avocați din Chișinău.


***


În cauza Gavriliță c. Moldovei, reclamanții sunt Vasile și Victor Gavriliță, în prezent deținuți în Chișinău.


Plângerile de maltratare ale primului reclamant


La 22 octombrie 2001 judecătoria Rîșcani a emis un mandat de arest pe numele primului reclamant, suspectat de comiterea unui viol.


La 8 aprilie 2004, la ora 13.30 primul reclamant a fost arestat de către ofițerii de poliție. El a opus rezistență rănind doi polițiști cu un cuțit. Poliția a aplicat forța lovindu-l cu picioarele pe reclamant.


Potrivit reclamantului, el a fost plasat în arest la batalionul de forțe speciale din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, unde a fost supus relelor tratamente. În particular, el a fost suspendat de o bară de fier, cu mâinile și picioarele legate, în poziția de rândunică. Apoi, el a fost electrocutat. Reclamantul a pretins că în timpul maltratării el a fost filmat de către un ofițer de poliție.


Potrivit unei scrisori ai Centrului Național de Medicină de Urgență din 5 noiembrie 2008, primul reclamant a fost internat la 8 aprilie 2003 ora 19.10 cu diagnosticul plagă primară cauzată de o armă de foc la piciorul stâng. Primul reclamant a fost operat și glonțul i-a fost extras. După intervenția chirurgicală primul reclamant a fost transferat la un spital pentru deținuți.


La 9 aprilie 2003 procurorul responsabil de cauză a întocmit un proces-verbal de reținere pe numele reclamantului indicând ora 14.25.


În aceiași zi, primul reclamant a fost interogat e către poliție.


La o dată nespecificată în luna aprilie 2003 primul reclamant a fost transferat la Comisariatul General de Poliție. Potrivit reclamantului, dânsul era transferat cu regularitate la sediul batalionului de forțe speciale unde era maltratat, ținut într-o celulă fără apă, pat, saltea, etc. El a afirmat că și-a pierdut cunoștința de câteva ori.


Potrivit acestuia, el nu a putut obține medicamente necesare pentru a se trata în urma maltratărilor.


La o dată nespecificată, primul reclamant a depus o plângere procuraturii denunțând maltratarea sa și detenția ilegală. La 20 iunie 2006 procuratura nu a decis să nu dea curs urmăririi penale.


La 1 august 2006 judecătoria Râșcani a lăsat în vigoare decizia procurorului din 20 iunie 2006.


Contextul plângerii celui de-al doilea reclamant


La 1 și 2 noiembrie 2005 reclamanții și un terț au comis un furt dintr-o vilă de la periferia or. Chișinău. Ei au intrat în posesia a 320.000 dolari SUA, 20.000 EURO și aur.


La o dată nespecificată reclamanții au fost dați în urmărire generală.


Plângerile de maltratare pe timpul arestării și detenției ai celui de-al doilea reclamant


Potrivit reclamantului, el a fost arestat la 28 decembrie 2005 în Ucraina de către ofițeri de poliție din Republica Moldova și a fost transportat în portbagajul mașinii până în Moldova. Potrivit reclamantului, el a fost torturat în timpul reținerii și pe parcursul transportării până în Moldova. În particular, reclamantul menționează că a fost bătut la vamă, apoi la Căușeni a fost târât la pământ atașat de un automobil pentru a spune unde să află fratele său și unde au ascuns banii furați, după care ofițerii l-ar fi împușcat în picioare cu gloanțe de cauciuc, iar de rănile provocate polițiștii își stingeau țigările aprinse. De asemenea, ofițerii i-ar fi pus pistolul în gură amenințându-l cu moartea. Reclamantul și-a pierdut cunoștința de mai multe ori. El spune că a fost dus într-un garaj amplasat în mun. Chișinău, unde a fost dezbrăcat și bătut cu bastoane de cauciuc, apoi ofițerii i-ar fi pulverizat picioarele cu benzină și l-au amenințat că-i vor da foc.


În aceeași zi, la 28 octombrie 2005 reclamantul a fost adus la Comisariatul General de Poliție din or. Chișinău, unde de asemenea potrivit lui a fost torturat. În particular, el a fost suspendat de o bară metalică, iar urechile și degetele sale erau legate de niște fire electrice.


Reclamantul a afirmat că a fost examinat de 5 ori de medicii legiști, dar nu a putut fi spitalizat din cauza că lipsea aprobarea organului de urmărire penală.


La 3 și 4 ianuarie 2006 reclamantului i-a început să-i curgă sânge din urechi și nas și a fost transportat de urgență la spital. Ulterior, contrar voinței medicilor, reclamantul a fost transportat la Comisariatul de poliței unde a continuat să primească îngrijiri medicale.


Reclamantul a mai susținut că a fost deținut în condiții inumane, fără a avea întrevederi cu avocatul său și familia.


La 24 martie 2006 reclamantul a fost transferat în Penitenciarul nr. 13.


Reținerea și detenția provizorie a celui de-al doilea reclamant


Între timp, ofițerul de poliție responsabil de acest caz a întocmit, la Comisariatul general de Poliție, la 5 ianuarie 2006 un proces-verbal de reținere pentru cel de-al doilea reclamant. Potrivit acestui proces-verbal reținerea reclamantului a avut loc în aceiași zi la orele 10.20 și reclamantul a fost informat în prezența unui avocat, că este bănuit de comiterea unui jaf în proporții deosebit de mari.


La 6 ianuarie 2006 Judecătoria Râșcani a admis cererea procurorului de a-l plasa pe reclamant în arest pentru o perioadă de 10 zile.


Plângerea celui de-al doilea reclamant în legătură cu relele-tratamente.


La 23 mai 2006 reclamantul a adresat o scrisoare deschisă mai multor autorități, inclusiv Parlamentului susținând că este o victimă a torturii.


La 22 iunie 2006 procurorul a emis o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale pe motivul lipsei componenței de infracțiune. Reclamantul a atacat această ordonanță, însă la 1 august 2006 judecătoria Râșcani a lăsat-o fără modificări.


Condamnarea penală a reclamanților în legătură cu jaful comis în luna noiembrie 2005


La 26 decembrie 2006 judecătoria Botanica a condamnat reclamanții de comiterea infracțiunii de jaf, fiindu-le aplicat primului reclamant pedeapsa de 17 ani de închisoare, iar celui de-al doilea 10 ani și jumătate.


Curtea de Apel Chișinău, la 2 iulie 2009 a admis parțial apelurile declarate de reclamanți reducându-le pedeapsa după cum urmează: 7 ani și 3 luni și respectiv 7 ani și 6 luni.


Acțiunea civilă împotriva Statului privind compensarea prejudiciilor cauzate în urma maltratării.


La o dată nespecificată, reclamanții au depus o acțiune civilă împotriva Ministerului Finanțelor, Procuraturii Generale și Ministerului Afacerilor Interne privind repararea prejudiciului cauzat de pe urma relelor tratamente. Ei s-au plâns de asemenea că au fost deținuți ilegal, în lipsa unui mandat de arest pe numele său.


La 4 septembrie 2009, Judecătoria Râșcani a admis parțial acțiunea constatând că a existat o violare a art. 3,6 și 13 CEDO și le-a acordat cu titlu de prejudiciu moral 500 lei primului reclamant și 1000 lei celui de-al doilea reclamant.


Reclamanții și procurorul au depus apel.


La 3 martie 2010 Curtea de Apel Chișinău a admis apelul procurorului și a încetat procedura pe motiv că această acțiune nu este de competența instanțelor civile, ci a judecătorului de instrucție.


Reclamanții au depus recurs.


Printr-o decizie a Curții Supreme de Justiție din 23 februarie 2011 a casat decizia instanței de apel cu trimiterea pricinii la rejudecare în prima instanță.


La 7 iunie 2011 Curtea de Apel Chișinău a respins apelurile reclamanților și a procurorului și a menținut hotărârea primei instanțe din 4 septembrie 2009.


Cauza în prezent este pendinte la Curtea Supremă de Justiție.


Alte proceduri în privința primului reclamant.


Condamnarea penală în lipsa reclamantului


Printr-o hotărâre din 29 septembrie 2005, judecătoria Călărași a condamnat reclamantul in absentia la 15 ani de închisoare pentru comiterea mai multor jafuri.


Avocatul reclamantului a depus apel.


Printr-o hotărâre din 22 decembrie 2005, Curtea de Apel Chișinău a menținut sentința de condamnare.


La 23 mai 2006 reclamantul a depus recurs solicitând rejudecarea cauzei. La 28 iunie 2006 Curtea Supremă de Justiție a declarat recursul inadmisibil.


La o dată nespecificată, reclamantul a depus un recurs în anulare împotriva deciziilor pronunțate anterior. La 19 februarie 2007 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare și a trimis cauza la rejudecare în instanța de apel.


La 17 decembrie 2007 Curtea de Apel Chișinău l-a condamnat pe reclamant la 6 ani de închisoare.


Printr-o decizie definitivă din 29 februarie 2009 Curtea Supremă de Justiție a admis parțial recursul în anulare al reclamantului, a recalificat fapta sa și a condamnat reclamantul la 3 ani privațiune de libertate. În aceste proceduri, reclamantul a fost asistat de către un avocat.


Acțiunea civilă împotriva ziarului Z.


La o dată nespecificată, reclamantul a depus o acțiune civilă de defăimare împotriva ziarului Z., pe motivul publicării unui articol din 21 iulie 2005, care relata că reclamantul ar fi fost implicat în careva acte de corupție din justiție moldovenească.


Reclamantul nu a informat Curtea despre soarta acestui dosar.


Invocând articolele 2, 3, 6 și 8 CEDO, în fața Curții, reclamanții s-au plâns de relele tratamente la care au fost supuși și de lipsa unei anchete efective. Ei s-au mai plâns în substanță că au fost deținuți fără un mandat legal în diferite perioade de timp. Reclamanții s-au plâns în baza art. 6 CEDO că au fost defavorizați în raport cu procuratura. Primul reclamant s-a plâns de violarea art. 5, 6 și 13 CEDO pe motiv că a fost condamnat in absentia de Curtea de Apel Chișinău la 25 decembrie 2005. Invocând art. 8, 10 și 14 CEDO, primul reclamant s-a plâns în final că ziarul Z. a publicat informații defăimătoare despre el.


Curtea nu s-a pronunțat asupra admisibilității plângerilor în temeiul art. 3 și 5 CEDO și a considerat necesar să le comunice Guvernului Moldovei în conformitate cu art. 54 § 2 b).


În ceea ce privește pretinsa alegație în temeiul art. 6 CEDO, Curtea nu a găsit vreo aparență de violare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție și a declarat acest capăt de cerere nefondat și l-a radiat în temeiul art. 35 § 3 și 4 CEDO.

Restul plângerilor au fost declarate inadmisibile.