În luna septembrie CtEDO a făcut publice următoarele decizii: Ion Ghețan c. Moldovei (cererea nr. 7170/07), Galina Țopa c. Moldovei (cererea nr. 12495/05), Victoria Gâtlan c. Moldovei (cererea nr. 10174/05), Gheorghe Tricolici c. Moldovei (cererea nr. 26810/08), Petru Savcenco c. Moldovei (cererea nr. 16999/07), Vladimir Dragan c. Moldovei (cererea nr. 8608/05) și Carnex S.R.L. c. Moldovei (cererea nr. 36087/07).


***


În cauza Ghețan c. Moldovei, reclamantul Ion Ghețan, invocând în fața Curții violarea art. 5 CEDO, s-a plâns că motivele reținute de autoritățile judiciare pentru plasarea acestuia în arest preventiv pentru 90 zile au fost ipotetice, iluzorii și insuficiente.


La 25 și 26 mai 2011, CtEDO a primit declarațiile de reglementare amiabilă semnate de părți. Conform declarațiilor, Guvernul s-a angajat să achite reclamantului suma de EUR 2,600, iar reclamantul renunță la toate pretențiile sale contra Moldovei din cererea adresată Curții.


Curtea a luat act de reglementarea amiabilă semnată de părți a notat că a fost încheiată cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și că nu există motive care ar justifică menținerea cererii respective pe rolul ei, radiind cererea de pe rolul său.


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către V. Nagacevschi, avocat din Chișinău.


***


În cauza Galina Țopa, la data de 2 iunie 1997 împotriva reclamantei și a fiului acesteia a fost pornită o acțiune privind recunoașterea pierderii dreptului de folosință a spațiului locativ.


Inițial, procesul s-a încheiat cu o decizie definitivă a Curții de Apel Chișinău din 5 mai 1998, favorabilă reclamantei.


La data de 17 iunie 1998, Curtea de Apel a redeschis procedurile și a dispus rejudecarea cauzei în prima instanță.


La data de 5 aprilie 2002, judecătoria Râșcani a admis acțiunea împotriva reclamantei. Soluția a fost menținută de instanțele superioare, decizia din 19 mai 2004, și respectiv din 29 septembrie 2004.


În fața Curții, invocând art. 6 § 1 CEDO, reclamanta s-a plâns de durata excesivă a procedurilor interne, de lipsa imparțialității și independenței judecătorilor, de violarea principiului contradictorialității și egalității armelor.


Printr-o scrisoare din data de 14 iunie 2010, reclamanta s-a mai plâns de violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, deoarece a pierdut dreptul la spațiul locativ asupra odăii din litigiu, fiind în imposibilitatea ulterioară de a deveni proprietar al acesteia.


Prin scrisorile din 20 decembrie 2010 și 1 februarie 2011, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea reglementării amiabile chestiunilor abordate de durata excesivă a procedurilor. Conform acestei declarații unilaterale, Guvernul a recunoscut că a existat o violare a art. 6 § 1 CEDO în ceea ce privește durata excesivă a procedurilor și a oferit reclamantei EUR 1,500 pentru orice prejudiciu, inclusiv costurile și cheltuielile.


Printr-o scrisoare din 21 martie 2011, reclamanta a solicitat să fie respinsă propunerea Guvernului pe motiv că suma propusă este excesiv de mică.


Având în vedere caracterul recunoașterii din declarația unilaterală a Guvernului, precum și suma compensației propuse (care poate fi considerată rezonabilă în comparație cu sumele acordate de către Curte în cauze similare), Curtea a considerat că nu mai este justificată continuarea examinării cererii pe acest capăt.


Celelalte plângeri cu privire la violarea art. 6 § 1 CEDO, Curtea a considerat că procesul a derulat cu respectarea exigențelor de echitate în sensul art. 6 § 1 CEDO, și respectiv le-a respins ca nefondate conform art. 35 § 3 a) și 4 CEDO.


În ceea ce privește violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 CEDO, Curtea a notat că această plângere a fost invocată printr-o scrisoare din 14 iunie 2010, mai mult de șase luni de la data ultimei decizii definitive interne din 29 septembrie 2004. Prin urmare, acest capăt de cerere a fost respins ca tardiv conform art. 35 § 1 CEDO.


În fața Curții reclamanta a fost reprezentată de către P. Popa, avocat din Chișinău.


***


În cauza Gâtlan c. Moldovei, reclamanți sunt soții Sergiu și Victoria Gâtlan.


La data de 14 iulie 1997, reclamanții au depus o acțiune de restituire a unui teren care a aparținut bunicului reclamantei și care a fost confiscat în anul 1941 de către Stat. Ulterior, au completat acțiunea și au mai solicitat restituirea altor bunuri pretins confiscate, în particular imobile, terenuri agricole și alte proprietăți.


Pe durata procesului, douăsprezece instanțe s-au pronunțat pe parcursul a patru cicluri de proceduri. De fapt, Curtea Supremă de Justiție a dispus de 3 ori rejudecarea cauzei de prima instanță. În cadrul ultimului ciclu de proceduri, judecătoria Soroca, la 17 mai 2007 a respins acțiunea reclamanților ca nefondată. Instanța a notat că nu a fost stabilit că proprietățile pretins confiscate au aparținut bunicului reclamanților, iar în ceea ce privește terenul, potrivit legislației naționale, acesta nu poate fi restituit. În final, instanța a precizat că reclamanții nu puteau pretinde la o compensație a bunurilor confiscate, deoarece o asemenea indemnizație a fost deja achitată în anul 1996 tatălui unuia din reclamanți.


Soluția judecătoriei Soroca a fost menținută de instanțele superioare la 4 septembrie 2007, și respectiv 27 decembrie 2007.


În fața Curții, invocând violarea art. 6 § 1 CEDO, reclamanții s-au plâns de durata excesivă a procedurilor la nivel național. De asemenea, au pretins că nerestituirea integrală bunicului său a bunurilor confiscate de către Stat, încalcă dreptul lor la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO. În final, invocând art. 1 din Protocolul nr. 12 CEDO, reclamanții susțin că au fost discriminați de către autoritățile naționale.


Printr-o scrisoare din 17 ianuarie 2011, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea reglementării amiabile chestiunilor abordate de durata excesivă a procedurilor. Conform acestei declarații unilaterale, Guvernul a recunoscut că a existat o violare a art. 6 § 1 CEDO în ceea ce privește durata excesivă a procedurilor și a oferit reclamanților EUR 3,500 pentru orice prejudiciu material și moral. Reclamanții nu au reușit să comenteze declarația unilaterală a Guvernului. Cu toate acestea, din corespondența lor rezultă că doresc în continuare examinarea cererii.


Curtea a notat că în prezenta cauză, procedura la nivel național a durat mai mult de 10 ani.


Având în vedere caracterul recunoașterii din declarația unilaterală a Guvernului, precum și suma compensației propuse (care poate fi considerată rezonabilă în comparație cu sumele acordate de către Curte în cauze similare), Curtea consideră că nu mai este justificată continuarea examinării cererii pe acest capăt.


În ceea ce privește pretinsa violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, Curtea a notat că instanțele naționale: nu au stabilit că bunurile imobile revendicate de reclamanți au aparținut cu certitudine bunicului reclamantei; legislația națională nu permite restituirea terenurilor agricole; reclamanții nu aveau dreptul la compensarea bunurilor mobile confiscate de la bunicul reclamantei, deoarece o astfel de indemnizație a fost deja achitată tatălui reclamantei în anul 1996. Curtea a constatat că reclamanții nu au putut avea o „speranță legitimă” să obțină restituirea bunurilor în cauză, sau o compensație. În consecință, potrivit art. 1 al Protocolului nr. 1 CEDO, nu poate fi considerat că reclamanții au avut un drept de proprietate și un drept de acțiune în valoarea unei „speranțe legitime” în sensul jurisprudenței Curții. Această plângere a fost respinsă ca incompatibilă rationae materiae cu dispozițiile Convenției, în temeiul art. 35 § § 3 a) și 4 CEDO.


Curtea a mai notat Protocolul nr. 12 CEDO nu a fost ratificat de către Republica Moldova. În același timp, Curtea nu a constatat nici o aparență de violare a art. 14. CEDO combinat cu orice altă dispoziție a Convenției și/sau ale Protocoalelor sale. Acest capăt de cerere de asemenea a fost declarat inadmisibil conform art. 35 § § 3 a) și 4 CEDO.


***


În cauza Tricolici c. Moldovei, reclamantul Gheorghe Tricolici, s-a născut în anul 1942 și a locuit în Orhei. La 2 iulie 2009 reclamantul a decedat și Curtea a permis continuarea examinării cererii cu participarea moștenitorilor reclamantului.


În fața Curții reclamantul a pretins că neexecutarea parțială a unei hotărâri din 26 martie 1998 i-a încălcat dreptul său la de acces la o instanță, prevăzut de art. 6 § 1 CEDO, și dreptul său la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO.


Printr-o scrisoare din 16 iulie 2010, Guvernul a invitat să radieze cauza de pe rol și a anexat textul unei declarații unilaterale. Potrivit acestei declarații, Guvernul a recunoscut că a existat o violare a art. 6 § 1 CEDO și a art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, prin executarea parțială a unei hotărâri definitive. Guvernul a oferit suma de EUR 1,962 cu titlu de prejudiciu material, EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 322 cu titlu de costuri șu cheltuieli.


Printr-o scrisoare din 18 februarie 2011, reprezentantul reclamantului a fost de acord cu conținutul declarației Guvernului și de asemenea a invitat curtea să radieze cererea de pe rolul său.


Curtea a luat act de reglementarea amiabilă semnată de părți și a notat că a fost încheiată cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și că nu există motive care ar justifică menținerea cererii respective pe rol, radiind cererea.


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către M. Batrancea, avocat din Orhei.


***


În cauza Savcenco c. Moldovei, reclamantul Petru Savcenco este cetățean al Republicii Moldova care s-a născut în 1965 și locuiește în Raciula.


La data de 11 februarie 1998, reclamantul a înaintat o acțiune civilă în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra unui tractor. Printr-o hotărâre definitivă din 25 octombrie 2006, Curtea Supremă de Justiție a respins pretențiile reclamantului.


Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 6 CEDO de durata excesivă a procedurilor civile, că hotărârile judecătorești erau nemotivate și că instanțele judecătorești naționale nu au reușit să ia în considerare un raport de expertiză ce a fost prezentat de el. De asemenea, el s-a plâns în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO cu privire la rezultatul nefavorabil al procedurii.
La 12 ianuarie 2009 Curtea a decis să comunice Guvernului plângerile privind durata excesivă a procedurilor invocate în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție.


Prin scrisoarea din data de 13 aprilie 2011 Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală. Guvernul a recunoscut o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de art. 6 CEDO privind durata excesivă a procedurilor și s-a oferit să plătească reclamantului EUR 1,200 cu titlu de orice prejudiciu material și moral, precum și costuri și cheltuieli.


La 6 iunie 2011, reclamantul a informat Curtea că este de acord cu conținutul din declarația Guvernului.


Curtea a decis să radieze cauza de pe rolul său în ceea ce privește plângerile în temeiul articolului 6 § 1 CEDO cu privire la durata excesivă a procedurilor, iar restul cererii a fost declarată inadmisibilă.


În fața Curții reclamantul a fost reprezentat de către V. Iordachi, avocat din Chișinău.


***


În cauza Dragan c. Moldovei, reclamantul este cetățean al Republicii Moldova care s-a născut în 1948 și locuiește în Piatra-Albă. La data de 26 februarie 2000, reclamantul a fost arestat sub suspiciunea de omor, tentativă de omor, furt agravat, furt de mașini și posesie ilegală de arme. Reclamantul a fost acuzat de comiterea acestor crime, împreună cu mai mulți membri ai unui grup criminal. El a recunoscut că a comis unele dintre crimele imputate, dar nu omor sau tentativă de omor.


La data de 16 decembrie 2004, Judecătoria Ialoveni a condamnat reclamantul la douăzeci și cinci ani de închisoare. Cauza a fost examinată de un complet din trei judecători, în loc de un singur judecător. Această hotărâre a fost menținută de către Curtea de Apel Chișinău la 22 martie 2005 și de Curtea Supremă de Justiție la data de 8 iunie 2005.


În timpul procesului, N. a făcut o declarație scrisă prin care ea a cerut fiului ei să declare că reclamantul a împușcat în victimă, cu scopul de a proteja persoana care de fapt a comis această faptă. N., de asemenea, a fost audiată în calitate de martor de către organul de urmărire penală. La data de 22 martie 2005, Curtea de Apel Chișinău a adoptat o decizie de refuz de a audia pe N. în calitate de martor. Curtea a audiat o serie de alți martori solicitați de către părți.


Între data arestării sale și 3 mai 2005, reclamantul a fost deținut la CPS Ialoveni și nu în închisoarea nr. 3 din Chișinău, precum și într-un spital pentru deținuți pentru perioade lungi de timp.


Reclamantul s-a plâns mai multor autorități, inclusiv unei comisii parlamentare, precum și Ministerului Afacerilor Interne, de condițiile sale de detenție, pe care le-a descris după cum urmează:


la CPS Ialoveni a fost deținut într-o celulă cu mărimea de 12-14 mp, împreună cu alte 8-9 persoane. Celula nu a fost dotată cu paturi. Platforme din lemn care au servit drept paturi nu au fost acoperite cu saltele sau lenjerie de pat. Nu a existat nici o masă sau scaun. Celula a fost umedă și nu avea acces la lumina de zi; de asemenea mereu era conectată o lumina de mică intensitate. Nu era nici un robinet sau toaletă, găleată era folosită ca și toaletă și era golită o dată la fiecare douăzeci și patru ore. Celula era infectată cu insecte parazite. Nu era permisă plimbarea zilnică. Produsele alimentare au fost servite o dată pe zi și erau necomestibile. Celula a fost foarte rece pe timp de iarna și foarte caldă în timpul verii.


De asemenea, reclamantul a susținut că nu a primit asistență medicală de care avea nevoie, ca urmare el a trebuit să suporte trei operații consecutive si s-a îmbolnăvit de epilepsie.


În răspunsul din 10 februarie 2004 la una dintre plângerile reclamantului, Ministerul Afacerilor Interne a confirmat că celulele din secția de poliție Ialoveni nu au avut acces la lumina de zi și că secția de poliție nu avea o sală de duș. În plus, o serie de deținuți s-au plâns de prezența insectelor parazitare în celulă. Ministerul, de asemenea, a confirmat că deși a existat o curte pentru plimbări, deținuții nu au avut acces la ea din cauza lipsei de personal care să supravegheze plimbările zilnice.


În timpul detenției sale, reclamantul a fost tratat în diferite spitale: între 30 noiembrie 2000 – 14 decembrie 2000, 18 octombrie 2001 – 14 martie 2003, și 4 august 2004 – 2 septembrie 2004 la spitalul penitenciarului nr. 16 Pruncul, și în perioada 25 martie 2003 – 22 aprilie 2003 la Spitalul Republican de Psihiatrie.


Reclamantul a prezentat copii ale numeroaselor hotărâri judecătorești privind amânarea ședinței de judecată din cauza absenței avocaților apărării, acuzaților și / sau a procurorului.


În fața Curții, reclamantul s-a plâns în temeiul art. 3 CEDO, că el a fost deținut în condiții inumane de detenție și că nu a primit asistență medicală corespunzătoare. De asemenea, el s-a plâns, în temeiul aceluiași articol, că a fost maltratat în timpul detenției sale și forțat de a-și incrimina declarațiile. El s-a mai plâns în temeiul art. 6 al Convenției, că instanțele judecătorești naționale l-au condamnat pe nedrept, că ei au refuzat să audieze martori și de faptul că procedurile în cazul său au fost excesiv de lungi. În final, s-a plâns în temeiul art. 5, 8, 13 și 14 al Convenției, că autoritățile au refuzat să examineze cazul său echitabil și au permis încălcarea drepturilor sale.


Printr-o scrisoare din data de 1 septembrie 2010, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală. Cu acest scop, Guvernul a oferit reclamantului EUR 4,000 cu titlu de orice prejudiciu.


Prin scrisoarea din 18 octombrie 2010, reclamantul și-a exprimat opinia că suma menționată în declarația Guvernului a fost inacceptabil de mică și că declarația nu a acoperit toate plângerile sale, în special de maltratare și durata excesivă a procedurii.


Prin scrisoarea din data de 30 noiembrie 2010, Guvernul a modificat declarația sa din 1 septembrie 2010 și s-a oferit să plătească reclamantului „o sumă globală de EUR 6.000 (pentru prejudiciul material și moral, precum și costuri și cheltuieli”.


Prin scrisoarea din 6 ianuarie 2011, reclamantul a afirmat că este de acord cu suma oferită de către Guvern, dar a subliniat că Guvernului a evitat să recunoască încălcarea art. 3 și art. 6 CEDO.


Având în vedere declarația unilaterală a Guvernului din 1 septembrie 2010, astfel cum a fost modificată în scrisoarea din 30 noiembrie 2010, precum și suma compensației propuse de Guvern, Curtea a considerat că nu mai este justificat de a continua examinarea acestui capăt a cererii (articolul 37 § 1 (c)) și a radiat-o de pe rol.


Reclamantul s-a mai plâns că a fost maltratat în timpul detenției sale cât aștepta examinarea procesului. Ca urmare, el a făcut declarații auto-incriminatorii, care mai târziu au fost utilizate pentru a-l condamna.


Curtea a notat că reclamantul nu a prezentat nici o dovadă în sprijinul acestei presupuneri și a considerat această plângere vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 CEDO și a fost respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4 CEDO.


De asemenea, reclamantul s-a plâns că instanțele judecătorești l-au condamnat pe nedrept și că procedura în cazul său a fost excesiv de lungă.


Curtea a notat că acțiunea împotriva reclamantului a început la 26 februarie 2000 și s-a încheiat la data de 8 iunie 2005. Luând în considerare faptul că reclamantul a fost deținut în toată această perioadă, acest lucru ar putea ridica o problemă în temeiul articolului 6 § 1 CEDO.


Cu toate acestea, Curtea a constatat de asemenea că în cursul procedurii în fața instanțelor naționale reclamantul a fost tratat ca și pacient de aproape doi ani. În plus, instanțele judecătorești au trebuit să suspende procedurile inițiate în mai multe cazuri – ca, de exemplu, la 15 martie 2005, când un nou avocat angajat de către reclamant a solicitat timp pentru a studia dosarul.


Mai mult decât atât, cazul dat are legătură cu un număr de infracțiuni distincte și câteva persoane, inclusiv reclamantul care a fost acuzat de comiterea acestor crime, ca parte a unui grup criminal organizat. Cazul a fost, prin urmare, de o anumită complexitate și a fost examinat la trei niveluri de competență, fără întârzieri nejustificate. Cu toate acestea, reclamantul, pentru perioade lungi de timp în cursul procedurii a fost într-un spital. În plus,de un număr de ori el sau avocatul său au fost absenți, iar audierile au fost amânate.


Prin urmare, în circumstanțele din speță, Curtea consideră că procedurile împotriva reclamantului nu pot fi privite ca având o durată excesivă de timp.


În plus, refuzul de a audia martorul N. după declarațiile făcute de el ce au fost anexate la dosar și după mulți alți martori ce au fost audiați în cursul anilor anteriori, nu a afectat dosarul într-o manieră substanțială, astfel încât să ridice o problemă în temeiul art. 6 CEDO.


Curtea a considerat că plângerea în temeiul art. 6 CEDO este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 CEDO și urmează a fi respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 CEDO.


De asemenea, după ce a examinat materialele din dosarul cauzei, Curtea nu a văzut nici o aparență de încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul articolelor 5, 8, 13 și 14 CEDO. În consecință, aceste plângeri sunt vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 CEDO și au fost respinse în conformitate cu art. 35 § 4 CEDO.


***


În cauza CARNEX c. Moldovei, la data de 27 iulie 2001 compania reclamantă a inițiat o acțiune civilă împotriva unei societăți și mai multor autorităților locale, solicitând anularea vânzării unui lot de teren.


La data de 17 octombrie 2006, Curtea de Apel Bălți a admis parțial pretențiile companiei reclamante.


Printr-o decizie definitivă din 14 februarie 2007, Curtea Supremă de Justiție a menținut soluția Curții de Apel Bălți.


În fața Curții, compania reclamantă, s-a plâns în temeiul art. 6 CEDO de durata excesivă a procedurilor civile în cauză. Bazându-se pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, de asemenea, s-a plâns că durata excesivă a procedurii în cauză a afectat dreptul său la respectarea bunurilor sale.


La data de 2 septembrie 2010, Curtea a decis să comunice Guvernului reclamat plângerea în temeiul art. 6 CEDO. S-a decis, de asemenea, să abordeze din oficiu problema lipsei remediilor interne efective în temeiul art. 13 CEDO.


Prin scrisoarea din data de 04 aprilie 2011 Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală prin care a recunoscut că a avut loc o încălcare a drepturilor companiei reclamante garantate de articolele 6 și 13 din Convenție privind durata excesivă a procedurii. Guvernul s-a oferit să plătească EUR 1,000 cu titlu de despăgubiri solicitând Curții să radieze cererea în conformitate cu art. 37 CEDO.


Având în vedere natura conținutului din declarația Guvernului, precum și suma propusă – care este în concordanță cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea a considerat că nu mai este justificat de a continua examinarea cererii (art. 37 § 1 (c)).


În fața Curții, compania reclamantă a fost reprezentată de către T. Puiu, avocat din Chișinău.