La 11 octombrie 2011, CtEDO a pronunțat următoarele hotărâri: Fomin c. Moldovei (cererea nr. 36755/06) și Gorobeț c. Moldovei (cererea nr. 30951/10).


***


În cauza Fomin c. Moldovei, reclamanta este Ecaterina Fomin și lucrează în calitate de tehnician la S.A. „Moldtelecom”.


La data de 09 iunie 2005 reclamanta a fost telefonată de R., convenind o vizită a locuinței lui R. situată pe strada Viilor 15/36 din Soroca pentru a verifica funcționarea liniei telefonice. La apariția reclamantei în locuința respectivă, ea a fost întâmpinată de către R. care, potrivit reclamantei, a început să strige la ea.


Reclamanta a telefonat la poliție, însă i-a fost spus că este necesar să se prezinte personal la poliție pentru a depune o plângere în scris. Ea a decis să plece înapoi la serviciu și să anunțe superiorii despre acest incident, dar i s-a sugerat să uite despre acesta. I-a fost spus că R. deja a telefonat superiorul reclamantei și s-a plâns privind un pretins atac asupra acesteia.


R. a depus o plângere la poliție, precum că reclamanta a atacat-o. Potrivit lui R., reclamanta a intrat în apartamentul acesteia situat pe strada Viilor 15/36 din Soroca fără autorizare și a început să rupă firele telefonice de pe perete și a insultat-o cu limbaj ofensiv. Reclamanta a distrus priza și liniile telefonice. Ea a fost extrem de iritată și se simțea miros de alcool. În final, ea a lovit-o pe R. și a plecat. Soțul lui R. a scris o plângere similară, de asemenea notând că strada Viilor 15 este adresa apartamentului unde a avut loc incidentul.


La data de 11 iulie 2005 poliția a întocmit un proces verbal, confirmând că reclamanta a comis o contravenție administrativă, insultând-o pe R. Procesul verbal atesta că la data de 9 iunie 2005 reclamanta a intrat în apartamentul lui R. fără autorizare, a insultat-o cu limbaj ofensiv, apoi a lovit-o în față, cauzându-i prejudiciu fizic.


La data de 26 iulie 2005 judecătoria Soroca a constatat vinovăția reclamantei de comitere a contravenției administrative – huliganism.


La o dată necunoscută Curtea de Apel Bălți a trimis cauza la rejudecare.


Reclamanta a prezentat declarații de la cinci companii pe care le-a vizitat la data de 09 iunie 2005, toate confirmând că în ziua respectivă ea a fost politicoasă și era sub influența alcoolului, care contraziceau declarațiile lui R. privind agresivitatea reclamantei și consumul de alcool. De asemenea, ea a prezentat un certificat, care confirma că pentru 09 iunie 2005 nu s-a cerut repararea liniilor telefonice de la locuința sau oficiul lui R. și dovada că după pretinsa vizită a acesteia au avut loc apeluri telefonice de la ambele linii. În opinia reclamantei, acestea demonstrau că explicațiile lui R. în plângerea sa privind ruperea liniilor și prizei telefonice nu sunt veridice. În continuare ea a prezentat dovezi că compania la care lucra a avut un contract să deservească liniile telefonice în locuința lui R, și că i s-a cerut să verifice un anumit număr de linii telefonice, inclusiv locuința lui R., și dovada că reclamanta a telefonat la poliție în ziua respectivă.


La data de 19 decembrie 2005 judecătoria Soroca a constatat vinovăția reclamantei în comiterea contravenției administrative – injurie. Hotărârea a fost o copiere cuvânt în cuvânt a celei din 26 iulie 2005, menționându-se, printre altele, că reclamanta a intrat în apartamentul lui R. din strada Mateevici.


În recursul său reclamanta a invocat că nu există dovezi că ea a intrat în apartamentul lui R. din strada Mateevici sau că a strigat la aceasta. Instanța nu a apreciat în nici un fel documentele, depozițiile martorului și nimic altceva decât explicațiile lui R. și soțului acesteia. Mai mult ca atât, ea a vizitat pe R. de pe strada Viilor și nu Mateevici, după cum este menționat în decizie. În final, instanța a neglijat prevederea legală potrivit căreia, amenda administrativă nu poate fi impusă după expirarea a trei luni de zile de la comiterea acesteia.


La data de 08 februarie 2006 Curtea de Apel Bălți a menționat soluția instanței de fond, constatând că aceasta a aplicat corespunzător legea procedurală de citare a părților, explicarea drepturilor și verificarea circumstanțelor cauzei. Instanța redus mărimea amenzii la 136 MDL (aprox.8,8 EURO).


În fața Curții reclamanta s-a plâns de violarea art. 6 CEDO, pe motiv că instanțele nu au motivat suficient deciziile sale de condamnare pentru comiterea contravenției administrative și anume că instanțele nu au oferit careva detalii de ce au acceptat versiunea lui R. în privința evenimentelor, în pofida dovezilor aduse de aceasta pentru a contesta versiunea respectivă.


În opinia Guvernului, instanțele naționale au examinat în mod corespunzător cauza, inclusiv toate probele prezentate de reclamantă. Cererea reclamantei a fost de fapt de natura „instanței a patra”. Instanța de recurs nu era obligată, în virtutea legii, să aducă motive și putea scrie o versiune scurtă a hotărârii.


Curtea a constatat cu cinci voturi la două violarea art. 6 § 1 CEDO.


Curtea a reiterat că efectul Articolului 6 este, printre altele, de a plasa un „tribunal” sub o obligație de a petrece o examinare adecvată a pozițiilor, argumentelor și probelor, fără a prejudicia evaluarea sau dacă ele sunt relevante pentru decizia sa, având în vedere că Curtea nu este chemată să examineze dacă argumentele sunt întrunite în mod adecvat (a se vedea Perez v. France [GC], nr. 47287/99, § 80, ECHR 2004 I, și Buzescu v. România, nr. 61302/00, § 63, 24 mai 2005). Cu toate acestea, deși Articolul 6 obligă instanțele să motiveze deciziile sale, aceasta nu poate fi înțeles ca impunându-se un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Van de Hurk v. the Netherlands, 19 Aprilie 1994, § 59 și 61, A no. 288, și Burg v. France (dec.), no. 34763/02, ECHR 2003-II). Întinderea obligației de a motiva poate varia în conformitate cu natura deciziei și trebuie determinată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea Ruiz Torija v. Spain și Hiro Balani v. Spain, 9 decembrie 1994, A nr. 303-A și 303-B, § 29 și § 27; și Helle v. Finland, 19 decembrie 1997, § 55).


În cauza Ruiz Torija v. Spain (§ 29-30) Curtea a constatat că omisiunea instanțelor naționale de a se pronunța în privința obiecției reclamantei, că acțiunea împotriva acesteia era prescrisă a violat art. 6 CEDO.


În speță, Curtea a observat că reclamanta a fost condamnată pentru insultarea lui R. în apartamentul acesteia la 9 iunie 2005. Ea de asemenea a notat că hotărârea primei instanțe a început prin mențiunea, că reclamanta a comis contravenția. Nici un alt motiv nu a fost adus fie pentru constatarea vinovăției reclamantei, fie pentru respingerea argumentelor ce au urmărit contestarea versiunii lui R.


În mod similar, deși decizia Curții de Apel este mai lungă, ea de asemenea a început de la stabilirea faptului vinovăției reclamantului și a examinat în continuare dacă instanța inferioară a respectat procedura, înainte de a aborda chestiunea amenzii impuse reclamantei.


Mai mult ca atât, Curtea a văzut ca straniu că instanțele naționale nu au comentat în nici un fel faptul că plângerea lui R. și a soțului acesteia s-au referit la o adresă, strada Viilor, pe când reclamanta a fost condamnată pentru insultarea lui R. la altă adresă, strada Mateevici. Aceasta nu poate fi privită ca o simplă eroare de tipar, deoarece reclamanta a inserat un argument explicit în această privință la Curtea de Apel, care nu a comentat-o.


În final, reclamanta a înaintat un număr suplimentar de argumente, probate, care au urmărit subminarea veridicității declarațiilor lui R. și a soțului acesteia, inclusiv depoziția dată în fața instanței de către R. că nu a fost lovită de reclamantă, contrar declarațiilor date inițial la poliție.


Curtea a reamintit că este în primul rând rolul instanțelor naționale să decidă admisibilitatea probelor, relevanța și ponderea. Totuși, în speță instanțele naționale au eșuat chiar să menționeze, nemaivorbind să le abordeze, careva din argumentele reclamantei prin care se contesta veridicitatea declarațiilor lui R., sau să explice de ce a fost acceptată versiunea lui R.


Curtea a reiterat constatările sale în cauza Suominen v. Finland, după cum urmează:


„… o funcție a unei decizii motivate este să demonstreze părților că ele au fost auzite. Mai mult ca atât, o hotărâre motivată oferă părții posibilitatea să o conteste, precum și posibilitatea de a revedea decizia de către instanța de recurs. Doar prin adoptarea unei decizii motivate poate avea loc un control public a administrării justiției”


Dreptul de a fi auzit, prin urmare, include nu doar posibilitatea de a aduce argumente instanței, dar de asemenea o obligație corespunzătoare a instanței de a arăta, în motivarea sa, motivele pentru care anumite argumente au fost acceptate sau respinse. Această obligație este întotdeauna subiectul prevederii că instanța poate considera necesar de a nu răspunde la argumentele care sunt vădit irelevante, neîntemeiate, abuzive sau în orice alt fel inadmisibile datorită prevederilor legale clare sau unei practici judiciare constante în privința unor tipuri de argumente similare.


Curtea a constatat că argumentele reclamantei, cum ar fi celea care subminează credibilitatea lui R. sau acelea care se referă la discrepanța dintre adresarea pretinsei ilegalități descrise în plângerea lui R. și cele menționate în deciziile instanțelor naționale, nu erau vădit neîntemeiate și fără suport probatoriu. Mai mult ca atât, eșuarea instanței de fond să motiveze concluzia privind vinovăția reclamantei a împiedicat-o să conteste într-un mod eficient condamnarea acesteia.


Mai mult ca atât, aparent instanțele naționale nu au onorat obligația legală de a verifica dacă contravenția administrativă a fost de fapt comisă de reclamant.


Prin urmare, Curtea a considerat că reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil. Întrucât instanțele naționale au eșuat să abordeze cumva argumentele și probele reclamantei sau să specifice motivele care au stat la baza condamnării acesteia, Curtea a considerat că cauza nu a fost considerată corespunzător de către instanța națională.


În fața Curții reclamanta a solicitat 8.8 EURO cu titlu de prejudiciu material, 10,000 EURO cu titlu de prejudiciu moral și 1,100 EURO cu titlu de costuri și cheltuieli.


Curtea a cordat 1,200 EURO cu titlu de prejudiciu moral și EUR 1,000 cu titlu de costuri și cheltuieli.


În fața Curții reclamanta a fost reprezentată de către V. Zama, membrul A.O. „Juriștii pentru Drepturile Omului”.


Judecătorul López Guerra a formulat o opinie disidentă, în care a exprimat opinia că acest caz ar fi fost preferabil să fi declarat inadmisibil în temeiul articolului 35 § 3 (b) din Convenție. În particular, interpretarea dată alterează conținutul articolului respectiv, care reprezintă o reflecție a principiului subsidiarității și garantează că Curtea va examina orice plângere care nu a fost examinată în mod corespunzător de instanța națională.


***


În cauza Gorobeț c. Moldovei, reclamantul este Iurie Gorobeț, născut în anul 1966 și locuiește în Costești.


În luna februarie 2008, seara, polițiștii l-au luat de acasă amenințându-l cu intentarea unui dosar penal și l-au plasat într-un spital de psihiatrie, unde s-a aflat pentru o perioadă de 41 zile. Pe timpul aflării în spital, el nu a putut comunica cu familia sau cu vreun avocat și i s-au injectat substanțe care temporar l-au paralizat și în urma cărora își pierdea cunoștința.


După externare sa, descoperind că instanțele naționale nu au autorizat spitalizarea sa forțată, Dl Gorobeț a depus o plângere solicitând examinarea acesteia. El a susținut că posibil el a fost spitalizat deoarece un psihiatru a semnat un certificat indicându-i un tratament obligatoriu, dar fără supravegherea personală a medicului. Ulterior externării, Dl Gorobeț a obținut un raport medical ce confirma că dânsul nu suferea de vreo tulburare psihiatrică, care a fost semnată, printre altele, de același psihiatru care a autorizat spitalizarea sa.


Procurorul a audiat mai mulți martori. În particular, psihiatrul a declarat că l-a văzut fugitiv pe dl Gorobeț în seara arestului, dar a considerat că el reprezintă un pericol pentru rudele sale și respectiv a ordonat spitalizarea sa. Totuși, ofițerii de poliție care l-au arestat pe Dl Gorobeț au declarat că l-au luat pe ultimul direct pentru a fi transportat la spitalul de psihiatrie. Sora Dlui Gorobeț a declarat că anume ea a solicitat medicului eliberarea certificatului, dar fără ca dl Gorobeț să fie examinat în prealabil, motivând că reclamantul avea probleme cu consumul băuturilor alcoolice, precum și probleme de comportament.


În anul 2009, procurorul a respins plângerea Dlui Gorobeț, iar recursurile ulterioare au fost fără succes. După ce această cauză în fața CtEDO a fost comunicată Guvernului, au fost redeschise procedurile penale.


Invocând în fața CtEDO violarea art. 5 § 1 și art. 3 CEDO, reclamantul s-a plâns că detenția sa în spital a fost una arbitrară și că a fost supus unui tratament inuman și degradant.


Curtea a constatat în unanimitate violarea art. 3 și 5 § 1 CEDO.


Curtea a notat că deschiderea noilor proceduri penale după comunicarea cauzei Guvernului Moldovei nu este un motiv de a considera cererea prematură. Mai mult, noile proceduri penale aparent nu au progresat din moment ce au fost inițiate.


Urmează a fi verificat dacă detenția Dlui Gorobeț în spital a fost justificată conform sub-paragrafului (e) art. 5 § 1 CEDO, care permite detenția legală a „alienaților”. Curtea a observat că procedura tratamentului său obligatoriu, după cum este prevăzută de legislația moldovenească în vigoare, a fost totalmente ignorată. În particular, contrar cerințelor, spitalul a eșuat să se adreseze după permisiune instanței și să indice motivele pentru care a fost impusă spitalizarea, atașând o copie a deciziei unei comisii de psihiatri. Această simplă constatare a fost suficientă pentru Curte să considere că a avut loc o violare a art. 5 § 1 CEDO.


Curtea a observat că constatarea psihiatrului, care a declarat că l-a examinat pe Dl Gorobeț înainte de a autoriza spitalizarea sa, nu a fost confirmată de declarațiile altor martori. Mai mult, declarațiile sale au fost inconsistente cu acțiunile sale, anume faptul că după externarea Dlui Gorobeț, el i-a eliberat un raport medical care confirma că este sănătos mintal, fără a face vreo remarcă că, doar cu două luni înainte, Dl Gorobeț a fost spitalizat la o instituție psihiatrică. Curtea nu a putut, dar concluzionează că la momentul spitalizării forțate a Dlui Gorobeț, nu a existat opinia vreunui expert cu privire la starea de sănătate a sa, sau necesitatea tratamentului obligatoriu într-o instituție medicală. În consecință, nu a fost demonstrat de către Guvern în mod fiabil că reclamantul înainte de spitalizare era alienat. Prin urmare, a existat o violare a art. 5 § 1 CEDO.


Curtea a fost de acord cu argumentul Dlui Gorobeț că detenția sa și tratamentul psihiatric forțat la spitalul de psihiatrie i-au cauzat suferințe mintale severe, care constituie un tratament inuman și degradant. Ea a notat că, având în vedere constatările sale făcute în baza art. 5 § 1 CEDO, tratamentul său psihiatric nu a fost legal și necesar. Curtea a mai observat tratamentul medical a fost de o durată considerabilă și faptul că pe durata detenției Dl Gorobeț nu a avut contact cu lumea exterioară. Asemenea tratament ilegal și arbitrar i-ar fi putu trezi reclamantului sentimentul de frică, agonie și inferioritate. În consecință, tratamentul psihiatric a constituit, cel puțin, un tratament degradant, cu încălcarea art. 3 CEDO.


În fața Curții, reclamantul a solicitat EUR 16,071 cu titlu de prejudiciu material, EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 774 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Curtea a acordat reclamantului EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 274 cu titlu de costuri și cheltuieli.


În fața Curții reclamanta a fost reprezentată de către I. Cebotari, avocat din Bălți.