La data de 18 octombrie 2011 CtEDO a pronunțat hotărârea Rassohin c. Moldovei (cererea nr. 11373/05).

Reclamanta, Varvara Rassohin locuiește din anul 1950 în locuința sa situată în mun. Chișinău. Locuința este amplasată într-o curte cu alte două locuințe private. Potrivit unui document din 8 decembrie 1998 emis de Direcția generală arhitectură și urbanism, există doar o singură intrare comună în curte și un singur acces pentru locuințele cu nr. 10 și 14 (ultima fiind domiciliul reclamantei).

În anul 1992 unul din vecinii reclamantei (D.) a construit un gard în jurul locuinței sale, care potrivit reclamantei, a inclus și o parte a suprafeței destinate pentru folosința comună a proprietarilor celor trei locuințe din curte. Gardul a blocat accesul reclamantei la unica intrare în curte, și ea a putut accede la locuința sa doar printr-o intrare din acest gard.

În anul 1998 D. a înlocuit gardul cu unul mai mare și nu a lăsat nici o cale de acces la locuința reclamantei. La 19 octombrie 1998 ginerele reclamantei (S.) a venit în vizită la ea și a depistat noul gard. La solicitarea soacrei sale dânsul a demolat o parte a gardului, pentru a crea o cale liberă spre locuința reclamantei.

La plângerea lui D., au fost inițiate proceduri penale împotriva lui S. la 2 februarie 1999, judecătoria Centru l-a achitat. Instanța a menționat declarațiile vecinilor și a unui expert de la I.S. Cadastru, precum și certificatul din 8 decembrie 1998, potrivit căruia curtea era destinată folosinței comune a proprietarilor celor trei locuințe și că exista doar o singură cale de acces spre locuința reclamantei, care a rămas blocată în urma construcției noului gard. Hotărârea nu a fost atacată și a rămas definitivă.

Potrivit unui răspuns al arhitectului-șef al mun. Chișinău la cererea reclamantei din 2 mai 2000, dânsa a fost informată, că urmare a unei examinări la fața locului, a fost stabilit că teritoriul pe care erau amplasate locuințele reclamantei și a lui D., este destinat folosinței comune și, prin urmare, accesul la locuința reclamantei era, de asemenea, pentru folosință comună. Aceasta a fost confirmată printr-o schemă anexată la scrisoare. Direcția a mai adăugat că nu a fost adoptată nici o decizie care ar putea provoca dispute între reclamantă și D.

La data de 18 mai 2000 Consiliul Municipal Chișinău a decis să vândă lotul de teren din jurul locuinței sale, care a inclus și accesul comun la drum. La data de 16 iunie 2000 CMC și D. au perfectat un contract pentru vânzarea acestui teren.

Urmare a unei plângeri din partea reclamantei, la 5 iulie 2001 aceiași autoritate a amendat decizia sa din 18 mai 2000, reducând suprafața terenului vândut lui D., pentru a rezolva disputa dintre D. și reclamantă și pentru a asigura accesul la locuința reclamantei.

D. a contestat decizia CMC din 5 iulie 2011 în instanța de judecată. La data de 15 aprilie 2002, instanța a anulat decizia din 5 iulie 2001 ca ilegală. Instanța a notat că, potrivit unei scrisori a Direcției Finanțe din cadrul CMC din 11 septembrie 2000, accesul la locuința reclamantei nu a fost inclus în lotul de teren vândut lui D.

Printr-o acțiune separată, la 6 decembrie 2001, Consiliul municipal Chișinău a inițiat proceduri în instanța de judecată solicitând modificarea contractului de vânzare-cumpărare a terenului către D. Consiliul a indicat că terenul în litigiu include, din greșeală, și accesul comun la locuința reclamantei.

În ianuarie 2002, reclamanta a inițiat proceduri în instanța de judecată împotriva lui D. și a CMC, solicitând anularea tuturor deciziilor emise în favoarea lui D. începând cu anul 1992, inclusiv și deciziei din 18 mai 2000, și a tuturor contractelor dintre aceste două părți. De asemenea, ea notat că gardul construit de D. a blocat toate căile de acces la locuința sa lăsând-o fără aprovizionarea cu apă, care anterior era asigurată prin intermediul unei conducte de apă, care se finaliza în curtea comună, iar la momentul respectiv era amplasată pe teritoriul lui D. Reclamanta a solicitat înlăturarea tuturor obstacolelor în folosința locuinței sale de locuit și determinarea modului de folosință a accesului de către toți proprietarii locuințelor din curtea comună.

Ambele acțiuni civile au fost conexate.

La data de 19 noiembrie 2002, judecătoria Centru a respins acțiunile reclamantei și a Consiliului municipal. Instanța a notat că reclamanta dispune de spațiu suficient pentru a se folosi de locuința sa și că, din moment ce conducta de apă trece pe teritoriul lui D., reclamanta urmează doar să-și asigure accesul la apă cu acordul lui D.

La data de 13 ianuarie 2003 Curtea de Apel a casat hotărârea primei instanțe și a trimis cauza la rejudecare.

La data de 19 februarie 2004, judecătoria Centru a scos de pe rol acțiunea reclamantei deoarece dânsa nu s-a prezentat. Încheierea a fost casată de Curtea de Apel Chișinău la 8 aprilie 2004 deoarece nu existau probe că reclamanta a fost citată legal.

La data de 8 iulie 2004 judecătoria Centru a respins acțiunile reclamantei și a consiliului. Instanța a statuat, inter alia, că reclamanta a avut acces liber la locuința sa, fără a oferi detalii. Au fost reținute aceleași argumente, ca în hotărârea din 19 noiembrie 2002, în ceea ce privește accesul reclamantei la apă. Instanța nu a anulat contractul din 16 iunie 2000 încheiat dintre D. și consiliu, deoarece era bazat pe decizia CMC din 18 mai 2000, care anterior a fost confirmată ca fiind emisă legal.

La data de 7 octombrie 2004, Curtea de Apel Chișinău a menținut hotărârea primei instanțe.

La data de 22 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantei în lipsa acesteia.

În fața Curții, reclamanta s-a plâns în temeiul art. 6 § 1 CEDO că decizia finală a fost adoptată lipsa sa. De asemenea, ea s-a plâns că având în vedere faptul că este vorbitoare de limbă rusă, nu a beneficiat de interpret pe parcursul procedurilor. De asemenea, ea s-a plâns de obstacolele în exercitarea dreptului său la folosința proprietății, contrar art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO.

Curtea a constatat în unanimitate violarea art. 6 § 1 CEDO în ceea ce privește examinarea recursului reclamantei în lipsa acesteia, iar restul pretențiilor a fost declarate inadmisibile.

Curtea a notat că în cauza Russu c. Moldovei (cererea nr. 7413/05, § § 23-28, 13 noiembrie 2008) deja s-a constatat că „în practică instanțele naționale nu acceptă ca și probă suficientă expedierea unei scrisori de către instanța judecătorească și cer dovada înmânării acesteia”. Curtea nu a văzut în dosarul prezentat vreo confirmare că citațiile – expediate de către Curtea Supremă de Justiție la adresa reclamantei – au fost de facto expediate acesteia. În consecință, Curtea a concluzionat că reclamanta a fost în imposibilitate de a prezenta cauza sa la Curtea Supremă de Justiție. În circumstanțele particulare ale acestei cauze, unde prezența reclamantei era necesară, omisiunea citării legal a acestea a lipsit-o de dreptul său de acces în fața unei instanțe.

În fața Curții, reclamanta a solicitat EUR 50,000 cu titlu de prejudiciu, fără a oferi detalii.

Curtea a acordat reclamantei EUR 3,200 cu titlu de prejudiciu moral.

În fața Curții reclamanta a fost reprezentată de A. Bodnariuc, avocat din Chișinău.