În luna iunie 2011 CtEDO a făcut publice următoarele decizii: Talmazan c. Moldovei (cererea nr. 13605/08), Burov c. Moldovei (cererea nr. 38875/03) și Ștefănucă c. Moldovei (cererea nr. 53567/08).


***


În cauza Talmazan c. Moldovei , reclamantul este Oleg Talmazan. La 29 august 1998 a fost pornită o urmărire penală împotriva unui grup de persoane, inclusiv împotriva reclamantului, privind fraudarea unei bănci în anul 1995.


La 5 martie 2004 reclamantul a fost reținut, iar instanța de judecată a dispus arestarea preventivă a acestuia pe un termen de 30 zile. El a fost deținut în izolatorul de detenție a Departamentului pentru Combaterea Crimei Organizate din str. Bucuria, 14, or. Chișinău.

Reclamantul a descris condițiile sale de detenție după cum urmează. Celula în care a fost deținut era situată în subsol. Aceasta măsura 16 metri pătrați și în ea erau deținuți concomitent de la 14 până la 16 persoane. Celula era foarte umedă și neventilată, nu era nici o fereastră și era doar un bec cu iluminare slabă. Mobila lipsea, cu excepția unei bănci din lemn, pe care urmau să o împartă toți deținuții. Unicul mijloc de colectare a deșeurilor deținuților era o găleată, care era mereu plină și degaja un miros neplăcut. Reclamantului îi era permis să se folosească de veceul din curtea izolatorului de detenție o dată pe zi. O dată pe săptămână el putea să se folosească de baie. Nu i s-a oferit nici o lenjerie de pat. În celulă era fumatul și reclamantul, care nu este fumător, a avut de suferit din cauza fumatului pasiv.


Mâncarea a fost insuficientă și necomestibilă. Rudele au fost împiedicate să transmită colete reclamantului. Nu a fost permisă nici un contact cu lumea din exteriorul izolatorului de detenție. Reclamantul a fost nevoit să poarte hainele pe care le avea în momentul reținerii sale, nu era posibilă spălarea acestora.


Reclamantul și rudele sale s-au adresat cu o plângere către Procuratura Generală și Ministrul Afacerilor Interne denunțând condițiile inumane de detenție și imposibilitatea de a-i transmite reclamantului mâncare și lenjerie de pat. Ei au primit un răspuns formal privind respectarea strictă a legislației de către autorități.


Reclamantul, care este jurnalist, a scris un număr de articole în care el a descris detaliat condițiile în izolatorul în care a fost deținut. Aceste articole au fost publicate în câteva ziare la nivel național. Reclamantul susține că din cauza condițiilor inumane de detenție el s-a îmbolnăvit cu angină, care nu a fost tratată.


La 27 martie 2004 aproximativ la ora 17.00 el și-a pierdut cunoștința. A fost chemată o ambulanță și doctorii au constatat că reclamantul a suferit un infarct miocardic și a avut tahicardie și angină. De asemenea, ei au afirmat că reclamantul a fost lăsat în locul dat de către colonelul M.


La 8 aprilie, aproximativ la ora 16.00, reclamantul din nou și-a pierdut cunoștința și a fost chemată o ambulanța din cauza suspecții a infarctului miocardic. Diagnosticul a fost confirmat, doctorii notând refuzul poliției de spitalizare a reclamantului.


În aceeași zi, aproximativ la ora 20.00, a fost din nou chemată ambulanța din cauza suspecții a infarctului miocardic. El a fost luat atunci spre spitalizare.


La 6 mai 2004 reclamantul a fost eliberat din detenție, iar la 7 mai 2004 el a cerut asistență medicală la Institutul Cardiologic din Chișinău.


Pe durata detenției sale reclamantul niciodată nu a beneficiat de asistență medicală, exceptând cazurile de acordare a asistenței medicale urgente de către personalul de la ambulanță și pe perioada spitalizării.


Urmărirea penală care a fost inițiată la 29 august 1998 a fost finisată în luna iulie 2004. Judecătorul, căruia i s-a repartizat cazul dat, s-a aflat în concediu până la 8 septembrie 2004.


Reclamantul a prezentat dovezi că multiple ședințe de judecată au fost amânate din cauza absenței procurorului, a martorilor acuzării, sau a judecătorilor.


La 25 decembrie 2006 prima instanță a pronunțat o sentință prin care reclamantului i s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare pe un termen de un an cu suspendarea executării pedepsei. Reclamantul și procurorul au atacat sentința cu apel.


Reclamantul a solicitat să i să permită să facă copii a materialelor din dosar pentru a-si pregăti cererea de apel, dar nu i s-a permis. În cererea sa de apel, el a indicat expres refuzul de către angajații Curții de Apel Chișinău de a permite accesul avocatului său la dosar pentru a face copii de pe setul de documente. Motivul acestui refuz a fost că legea interzice acordarea unor asemenea copii. Reclamantul susține că lipsa acordării posibilității de a face copii de pe documente îi dăunează capacității avocatului său de a pregăti cererea de apel în mod corespunzător. Într-un apel suplimentar la data de 17 Aprilie 2007 avocatul reclamantului a remarcat ca i s-a oferit accesul la câteva volume suplimentare a materialelor cazului, doar că din nou nu i s-a permis să facă copii.


La 25 aprilie 2007 Curtea de Apel Chișinău a examinat cauza și a adoptat o decizie, prin care reclamantul a fost recunoscut vinovat și fiind obligat la plata unei sume de 1,600,000 lei (MDL, aproximativ 94,730 (EURO) în acea perioadă) părții vătămate. Curtea a remarcat, inter alia, că părțile au beneficiat de condiții egale pentru a își susține pretențiile și poziția în cazul lor și de prezentare a probelor. În particular, la solicitarea avocatului reclamantului a fost numită o expertiză în acest sens.


La o dată necunoscută procurorul a depus o cerere de apel pe motive de drept. La 22 mai 2007 reclamantul la fel a depus o asemenea cerere de apel, în care s-a plâns, inter alia, de refuzul de a permite accesul avocatului pentru a face o copie a documentelor pretins falsificate. Având în vedere că afirmația potrivit căreia reclamantul a falsificat semnătura unei alte persoane se afla în centrul acuzațiilor, necesitatea unei expertize suplimentare era extremă.


La 23 octombrie 2007 Curtea Supremă de Justiție a casat decizia Curții de Apel, și a dispus reexaminarea cazului. La 19 martie 2010 Curtea de Apel Chișinău a dispus achitarea reclamantului în ceea ce privește una din acuzații și l-a recunoscut vinovat în partea rămasă a acuzațiilor, stabilindu-i pedeapsa cu închisoare pe un termen de 10 ani. Cazul este pendinte în fața Curții Supreme de Justiție.


În fața Curții, reclamantul s-a plâns de violarea art. 3 CEDO în ceea ce privește deținerea lui în condiții inumane. De asemenea, el s-a plîns, în baza aceluiași articol, de neacordarea asistenței medicale necesare în timpul detenției. Reclamantul a mai invocat violarea art. 6 § 1 CEDO privind durata excesivă a procesului de urmărire penală în cazul său. El s-a plâns în baza aceluiași articol de privarea de „timp si facilități” pentru pregătirea adecvată a apărării sale.


Printr-o scrisoare din 30 iunie 2010 Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală cu scopul soluționării problemelor apărute în cererea reclamantului. Guvernul în continuare a solicitat Curții să scoată cererea reclamantului de pe rol, în conformitate cu art. 37 din Convenție.


Printr-o scrisoare din 18 august 2010 reclamantul a refuzat oferta pe motivul absenței a unei compensații adecvate în declarația Guvernului. El a pretins suma de 20,000 EURO în calitate de compensație pentru prejudiciu moral, precum și suma de 10,000 EURO în calitate de costuri și cheltuieli. El la fel a solicitat încetarea tuturor acuzațiilor împotriva sa în cadrul procedurii penale aflate pe rol.


La 13 octombrie 2010 Guvernul a făcut o nouă declarație prin care din nou a confirmat încălcarea drepturilor reclamantului și a oferit acestuia o sumă totală de 5000 EURO cu titlu de compensații și costuri.


La 30 noiembrie 2010 Guvernul a majorat suma oferită până la 6000 de EURO. La 2 decembrie 2010 reclamantul a refuzat oferta Guvernului.


Referindu-se la natura admisibilității care se conține în declarația Guvernului din 30 iunie 2010, precum și suma compensației propusă în declarația din 30 noiembrie 2010 care este în concordanță cu sumele acordate de către Curte în cauze similare, Curtea a considerat că nu mai este justificată continuarea examinării cererii reclamantului.


În fața Curții reclamantul a fost reprezentat de către R. Zadoinov, avocat din Chișinău.


***


În cauza Burov c. Moldovei , reclamantul Ion Burov, un fost polițist, la o dată nespecificată, a inițiat un proces civil împotriva fostului-angajator, Ministerul Afacerilor Interne („Ministerul”), solicitând plata restanțelor salariale.


Printr-o hotărâre definitivă din 19 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiție a obligat Ministerul să plătească reclamantului suma de 909 lei moldovenești (MDL) (69 euro (EUR) la acel moment) cu titlu de restanțe la salarii și 500 de lei (EUR 38) pentru onorariile avocatului său.


Suma de 909 lei a reprezentat diferența dintre suma care a fost efectiv plătită reclamantului, pentru lipsa forțată de la locul de muncă pentru perioada anului 1997-2000 (MDL 17,547), și suma la care acesta avea dreptul în conformitate cu legislația (MDL 18,547). De asemenea, Curtea Supremă de Justiție a obligat Ministerul să calculeze și să plătească reclamantului o compensație suplimentară pentru o perioada 1 ianuarie 1997 – 24 martie 1997.


Potrivit reclamantului, hotărârea judecătorească definitivă pronunțată favorabilă acestuia nu a fost executată până în prezent.


Reclamantul susține că, în anul1996 el a depus o acțiune în Judecătoria Râșcani, solicitând restituirea proprietăților naționalizate, deținute anterior de către familia sa. Potrivit acestuia, instanța nu a examinat cererea sa până în 2003. Rezultatul acestei proceduri este necunoscut.


La o dată nespecificată, reclamantul a contestat o decizie emisă de către autoritățile locale privind refuzul de a emite o autorizație de construcție. Printr-o hotărâre definitivă din 6 iunie 2002, Curtea de Apel a Republicii Moldova a respins cererea sa ca nefondată.


Printr-o hotărâre a Tribunalului Chișinău din 30 octombrie 2002, reclamantului i-a fost acordat 32,301 lei (EUR 2,384) cu titlu de despăgubiri pentru concediere ilegală. Această hotărâre menținută printr-o decizie definitivă a Curții de Apel a Republicii Moldova din 14 ianuarie 2003.


Reclamantul a prezentat documente, potrivit cărora el a inițiat mai multe seturi de proceduri civile între anii 1997 și 2008, suplimentar de cele rezumate mai sus. Conform facturilor prezentate, reclamantul a plătit regulat cheltuielile de reprezentare. Astfel, el a plătit diferitor avocați, respectiv, 2970 lei (aproximativ EUR 436) în 1997, 524 lei (aproximativ EUR 46) în 2000, 1000 de lei (aproximativ EUR 87) în 2001, 2700 lei (aproximativ EUR 172) și în 2005 2300 lei (aproximativ EUR 143) între 2006 și 2008. În total 9494 lei (aproximativ EUR 884).


Pe parcursul anului 2001 reclamantul a început să construiască un gard decorativ în jurul proprietății sale. Conform facturilor, reclamantul a plătit 5540 lei (aproximativ EUR 481) pentru materiale de construcții și MDL 1,500 (EUR 137) lucrătorilor.


În final, reclamantul a susținut în că a plătit EUR 1280 pentru reprezentare în fața Curții. El nu a cerut asistență juridică de la Curte.


În fața Curții, reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 1 din Protocolul nr.1, că nu a fost executată hotărârea definitivă din 19 iunie 2002.


Guvernul a respins afirmațiile reclamantului, susținând că hotărârea definitivă pronunțată în favoarea reclamantului a fost executată. Guvernul a prezentat o scrisoare din 5 octombrie 2004, expediată de Departamentul de Executare a Ministerului Justiției Curții de Apel Chișinău, returnând dosarul, pe motiv că hotărârea definitivă pronunțată în favoarea reclamantului a fost executată.


Reclamantul a invocat că documentele prezentate de Guvern au fost falsificate și nu puteau fi acceptate ca o dovadă de executare.


Curtea a constatat că faptele cauzei sunt contestate și că nu poate fi stabilit din dosar, dacă hotărârea definitivă pronunțată în favoarea reclamantului a fost executată. Fără a aduce atingere acestei dispute, Curtea a considerat că nu este necesar să se examineze dacă restul hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în favoarea reclamantului au fost executate, deoarece ea trebuie să stabilească mai întâi dacă plângerile sunt admisibile în conformitate cu art. 35 CEDO, modificat prin Protocolul. Nr.14 CEDO, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2010.


Corespunzător, Curtea va examina din oficiu dacă: 1) reclamantul a suferit un prejudiciu semnificativ; 2) dacă respectul dpreturilor omului prevăzute în Convenție și Protocoalele adiționale impune examinarea fondului cererii; 3) dacă cauza a fost examinată în mod corespunzător de instanța națională.


Curtea a decis anterior că acest criterui se aplică unde, în pofida unei eventuale încălcări a unui drept din punct de vedere juridic, nivelul atins al severității nu justifică examinarea de către o instanță internațională (a se vedea Adrian Mihai Ionescu c. Romania (dec), nr. 36659/04, 1 iunie 2010; Korolev c. Russia (dec.), nr. 25551/05, 1 iulie 2010; Gaftoniuc c. Romania, (dec.), nr. 30934/05, 22 februarie 2011). În continuare, nivelul severității urmează a fi evaluat în lumina impactului financiar a chestiunii în cauză și importanța cauzei pentru reclamant.


Curtea a notat de la bun început cuantumul relativ mic a prejudiciului material care a determinat reclamantul să înainteze cazul său Curții. Plângerea reclamantului vizează o pretinsa omisiune de către autoritățile de stat să plătească o sumă echivalentă cu 107 EUR în perioada de referință. Din această sumă, doar 909 lei (EUR 69) reprezintă restanțele salariale reale, restul este o sumă mult mai mare deja plătită reclamantului (MDL 17,547).


În opinia Curții, având în vedere cele de mai sus, nu există nici o dovadă, că situația financiară a reclamantului a fost de așa o natură încât rezultatul cauzei ar fi avut un efect semnificativ asupra vieții sale private.


Din documentele prezentate de reclamant, se pare că dânsul a inițiat mai multe seturi de proceduri civile între 1997 și 2008, precum și a plătit regulat onorariile reprezentanților săi, care numai în conformitate cu documentele aflate în posesia Curții în total formează suma de 9494 lei (aproximativ EUR 884). Mai mult ca atât, el a fost despăgubit de către instanțele naționale cu MDL 32,301 (EUR 2,384) ca despăgubiri pentru concedierea ilegală și nu sa plâns că acest sumă nu a fost executată. De asemenea, aparent pe parcursul anului 2001 reclamantul s-a implicat în activități de construcție, plătind aproximativ 137 EUR lucrătorilor și EUR 481 pentru materialele de construcție. De asemenea, Curtea observă că reclamantul a fost capabil să plătească reprezentantul său în fața Curții suma de EUR 1280, fără a cere asistență juridică. În final, Curtea a notat că, deși cerea executarea hotărârii definitive, reclamantul de două ori s-a folost de recursuri extraordinare pentru a obține re-deschiderea procedurilor, care s-au finalizat cu hotărâre definitivă în favoarea sa.


Curtea este conștientă de faptul că impactul unui prejudiciu material nu trebuie estimat în termeni abstracți: chiar și prejudiciul material modest poate fi semnificativ în funcție de circumstanțele individuale a persoanei și situația economică din țară sau regiunea în care el sau ea locuiește. Cu toate acestea, luând în considerare diferite circumstanțe economice, Curtea a considerat că este în afara oricărui dubiu, în circumstanțele din speță, că suma acordată în cazul de față a fost de o importanță minimă pentru reclamant.


Curtea este preocupată în același timp că suma prejudiciului în chestiune nu este unicul element care determină dacă reclamantul a suferit un prejudiciu semnificativ. Într-adevăr, o violare a Convenției poate presupune importante chestiuni de principiu și astfel pot cauza un prejudiciu semnificativ fără a afecta interesul pecuniar. Totuși, Curtea nu a considerat că atare chestiuni au fost abordate de reclamant.


Curtea a considerat că reclamantul nu a suferit un prejudiciu semnificativ, ca urmare a pretinselor încălcări ale Convenției.


Curtea a reiterat că potrivit clauzei de salvgardare, este obligată să continue examinarea cererii dacă se ridică chestiuni de caracter general ce afectează respectarea Convenției (a se vedea Tyrer v. the United Kingdom, nr. 5856/72, Raportul comisiei din 14 decembrie1976, B 24, p. 2, § 2; Korolev v. Russia (dec.) și Gaftoniuc v. Romania (dec.)).


Curtea în continuare a observat că problema neexecutărilor în Moldova a fost abordată de numeroase ori în hotărârile sale. Examinarea fondului acestei cereri nu va aduce elemente noi în jurisprudența existentă a Curții. Mai mult ca atât, la 23 iulie 2004 a fost adoptată noua lege cu privire la executorii judecătorești, la recomandarea experților Consiliului Europei. Această nouă lege a creat sistemul executorilor privați cu scopul de a asigura executarea efectivă și rapidă a deciziilor judecătorești.


Prin urmare Curtea a concluzionat că respectarea drepturilor omului prevăzute în Convenție și în Protocoalele adiționale nu impune examinarea fondului cauzei.


În opinia Curții, circumstanțele speței luate în ansamblu nu relevă o negare a justiției la nivel național. Plângerilor inițiale ale reclamantului au fost examinate de către două nivele de jurisdicție și pretențiile sale au fost admise. În continuare, legislația moldavă a dispus în perioada de referință de un mecanism pentru executarea hotărârilor prin intermediul executorilor pentru a asigura onorarea obligațiilor pozitive impuse în această privință statului.


Astfel, Curtea a considerat că situația reclamantului nu constituie o negare a justiției, care ar putea fi imputată Guvernului.


Curtea a concluzionat că cazul reclamantului a fost examinat în mod corespunzător de către instanța națională, în sensul articolului 35 § 3 (b).


Prin urmare, au fost îndeplinite cele trei condiții ale noului criteriu al inadmisibilității, și Curtea a constatat că acest capăt urmează să fie declarat inadmisibil în temeiul art. 35 § 3 (b) și 4 CEDO.


Invocând diferite prevederi din Convenție, reclamantul a susținut că judecătoria sectorului Râșcani a omis să examineze cererea sa privind restituirea proprietăților naționalizate a familiei sale. În opinia Curții, această plângere este vădit nefondată și urmează a fi respinsă, în conformitate cu articolul 35 § 3 (a) CEDO.


În ceea ce privește plângerea reclamantului în privința rezultatului procedurii, care s-a încheiat prin din 6 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție, Curtea a notat că reclamantul a înaintat cererea la 20 noiembrie 2003, ceea ce reprezintă mai mult de un an de zile de la data hotărârii judecătorești definitive. Astfel, această parte a cererii urmează să fie respinsă ca fiind tardivă, în conformitate cu art. 35 § § 1 și 4 CEDO.


În fața Curții reclamantul a fost reprezentat de V. Panțîru, avocat din Chișinău.


***


În cauza Ștefănucă c. Moldovei , reclamanta Ala Ștefănucă, invocând violarea art. 6 și art. 1 din protocolul nr. 1 CEDO, s-a plâns de revizuirea de către instanțele naționale a unei hotărâri judecătorești, favorabile reclamantei, din 25 octombrie 2004 a Judecătoriei Ialoveni.


La 26 aprilie 2010 Curtea a decis să comunice cererea Guvernului Moldovei.


Printr-o scrisoare din 11 aprilie 2011, reclamanta a informat Curtea că nu mai dorește să-și mențină cererea, deoarece la 9 martie 2011 Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire a Procurorului General al Republicii Moldova, prin care au fost casate deciziile interne, printre care și cea din 25 octombrie 2004. Prin decizia sa, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârea judecătoriei Ialoveni emise în favoarea reclamantei. Instanța a acordat, de asemenea, reclamantei EUR 2 000 cu titlu de prejudiciu moral, EUR 1500 cu titlu de costuri de reprezentare și EUR 50 plus 610,50 lei pentru alte cheltuieli de judecată. Decizia Curții Supreme de Justiție este definitivă.


Curtea a constatat că litigiul a fost soluționat în sensul art. 37 § 1 b) CEDO și a radiat-o de pe rolul său.


În fața Curții reclamanta a fost reprezentată de către V. Postolache, avocat din Chișinău.