În ianuarie 2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publice
deciziile Mereuta c. Moldovei (cererea nr. 39153/05), Armas
c. Moldovei
(cererea nr. 31689/03), Dimitrov c. Moldovei (cererea
nr. 56555/07), Chetruș c. Moldovei (cererea nr. 15953/07), Bizgu
c. Moldovei
(cererea nr. 45653/05) și Gheorghita c. Moldovei (cererea
nr. 41836/06).

***

În cauza Mereuta c. Moldovei, reclamanții Teodora și Mihail Mereuță,
invocând articolul 6 din Convenție, s-au plâns de refuzul formal de a examina
cererea de recurs din cauza neplății taxei de stat.

La 24 noiembrie și 01 decembrie 2010 Curtea a primit declarații
amiabile semnate de părți. Potrivit acestor declarații, Guvernul s-a oferit să
plătească reclamanților suma de EUR 2,200, cu titlu de orice prejudiciu material
sau moral, precum și cu titlu de costuri și cheltuieli; iar reclamanții renunță
la toate pretențiile împotriva Republicii Moldova formulate în cerere.

Curtea a luat act de acordul amiabil la care au ajuns părțile, a
considerat că nu este justificată continuarea examinării cauzei (art. 37 § 1
CEDO) și a radiat cererea de pe rolul său.

***

În cauza Armaș c. Moldovei, reclamanta Stela Armaș la 1 decembrie 2000 a cumpărat o casă în
centrul municipiului Chișinău. Ulterior, ea a obținut o autorizație de la
autoritatea publică locală pentru restaurarea clădirii și adăugarea unui nivel.

La o dată nespecificată, autoritatea locală s-a adresat în instanța de
judecată, cerând anularea contractul de vânzare din 1 decembrie 2000 și
evacuarea reclamantei. Reclamanta a înaintat o acțiune reconvențională cerând
recunoașterea ca cumpărător de bună-credință și a dreptului de proprietatea
asupra casei.

Printr-o decizie definitivă în favoarea reclamantei din 30 aprilie 2002
a Curții de Apel a Republicii Moldova a fost confirmat dreptul de proprietate
asupra bunurilor respective.

La o dată nespecificată, procurorul general a înaintat un recurs în
anulare, cerând anularea deciziei definitive în favoarea reclamantei.

La 04 decembrie 2002, Curtea Supremă a admis recursul în anulare, a
casat decizia din 30 aprilie 2002 și a admis acțiunea autorității locale. De
asemenea, a fost anulat contractul de vânzare și dispusă evacuarea reclamantei.
Decizia respectivă a fost comunicată reclamantei la 17 februarie 2003. La 18
iulie 2003, reclamanta și familia sa au fost evacuați din casa respectivă.

Clădirea nefinalizată, parțial restaurată de către reclamantă, a fost
demolată și a fost eliberată o autorizație de construcție unei alte persoane.

La 26 iulie 2003 reclamanta a expediat o cerere Curții în care, în
temeiul articolului 6 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul 1, s-a
plâns de anularea deciziei definitive în favoarea sa și ca rezultat privarea de
proprietate. De asemenea, reclamanta s-a plâns de lipsa de independență și imparțialitate
a judecătorilor Curții Supreme, și de durata excesivă a procedurilor.

La 26 iunie 2007, Curtea a comunicat Guvernului cererea reclamantei.

La 09 octombrie 2007, procurorul general a înaintat o cerere de
revizuire a deciziei din 04 decembrie 2002.

La 21 ianuarie 2008, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de
revizuire, constatând că prin decizia din 4 decembrie 2002 a fost încălcat
articolul 6 § 1 din Convenție și articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Prin
aplicarea directă a articolului 41 din Convenție, Curtea a acordat reclamantei
și soțului acesteia suma de 305,080 LEI și EUR 18,512 cu titlu de prejudiciu
material.

La determinarea cuantumului prejudiciului, Curtea Supremă de Justiție a
pornit în primul rând de la prejudiciul cauzat prin demolarea casei. Instanța a
menționat că suprafața totală a locuinței urma să fie completată cu 45,20 m.p., la momentul
demolării, finalizarea fiind în proporție de 55-60%, în particular fiind vorba
de 27,12 m.p.

Luând în considerație informațiile prezentate de către un agent
imobiliar privind valoarea de piață a unui metru pătrat, pe aceeași stradă, la
03 decembrie 2007 (varia între 8, 135 lei și 16, 630 LEI), precum și faptul că
cele mai mari costuri sunt, de fapt, efectuate în timpul finalizării, Curtea
Supremă de Justiție a stabilit, în acest caz, valoarea de piață pe metru pătrat
de 9,000 LEI. În consecință, s-a dispus să i se plătească reclamantei suma de
244,080 MDL (14,811 EUR), cu titlu de daune cauzate prin demolarea casei.

Suplimentar Curtea Supremă de Justiție a acordat reclamantei suma de
61,000 lei (3,701 EUR), ceea ce reprezintă cheltuielile pentru chiria lunară, 1,
000 lei (aproximativ 61  ) per lună. De
asemenea, a acordat reclamantului suma de EUR 2,000 cu titlu de daune morale, 1,500
EUR asistență juridică și 1,906 lei cu titlu de alte costuri și cheltuieli.

La 05 noiembrie 2008 a fost executată hotărârea din 21 ianuarie 2008.

La 05 februarie 2008 Guvernul a adus la cunoștința Curții adoptarea de
către Curtea Supremă de Justiție a deciziei din 21 ianuarie 2008, subliniind că
s-a recunoscut în mod expres încălcarea drepturilor sale garantate de articolul
6 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul 1 și că a fost anulată
decizia Curții Supreme de Justiție din 4 decembrie 2002, fiind acordate
reclamantei compensații pentru prejudiciul material și moral suferit.

 În lumina acestor fapte,
Guvernul a exprimat opinia că reclamanta a obținut o redresare adecvată și
suficientă și a invitat Curtea să constate că reclamanta a pierdut statutul său
de „victimă”.

Reclamanta a cerut Curții să respingă excepția ridicată de Guvern,
solicitând suma de 38,269 EUR cu titlu de prejudiciu material, 7,000 EUR cu
titlu de prejudiciu moral și 4,810 EUR cu titlu de costuri de reprezentare,
care nu erau acoperite de decizia Curții Supreme de Justiție din 21 ianuarie
2008.

În susținerea pretențiilor sale, reclamanta a afirmat că a obținut
autorizația de reconstrucție a casei, inclusiv prin adăugarea unui nivel.
Potrivit planului, suprafața totală ar trebui să fie de 85 m.p. În opinia reclamantei,
Curtea Supremă a stabilit cuantumul de compensare bazându-se eronat pe o
suprafață totală mai mică. În sprijinul poziției sale, reclamanta a prezentat
un certificat potrivit căruia metrul pătrat de locuință pe aceeași stradă a
fost de 9,900 – 13,200 lei, contestând valoarea de piață a unui metru pătrat reținută
de către Curtea Supremă de Justiție.

Ea a mai afirmat că a trebuit să închirieze un apartament cu două
camere în perioada 21 septembrie 2003 – 09 martie 2008, plătind o chirie lunară
de 250  .

În cele din urmă, reclamantul referindu-se la hotărârile Roșca și Ovciarov c. Moldova, a susținut
că despăgubirile pentru prejudiciul material acordat de către Curtea Supremă de
Justiție sunt mai mici decât cele acordat de către Curtea de la Strasbourg, în cazuri
similare.

În ceea ce privește alegațiile de lipsă de independență și
imparțialitate a judecătorilor Curții Supreme 04 decembrie 2002, precum și
durata excesivă a procedurilor, reclamanta a comunicat că nu le mai menține.

Curtea a declarat în unanimitate cererea reclamantei ca fiind inadmisibilă.

Curtea a notat că prin decizia Curții Supreme de Justiție din 21
ianuarie 2008 s-a recunoscut existența unei încălcări a drepturilor garantate
de articolul 6 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr.1 din cauza
anulării deciziei definitive pronunțate favorabile reclamantei.

În continuare Curtea a observat că Curtea Supremă de Justiție a aplicat
direct articolul 41 al Convenției. În acest sens Curtea a reamintit că în
materie de prejudicii, instanțele naționale sunt mai indicate să examineze
probele prezentate de către părți. Ea a reiterat faptul că nu este competentă
să examineze pretinsele erori de fapt sau de drept comise de o instanță
judecătorească, cu excepția cazului și în măsura în care pot fi încălcate
drepturile și libertățile protejate de Convenție. Prin urmare, având în vedere
cuantumul compensației acordate la nivel intern, și anume 305,080 lei (18,512
EUR), Curtea a constatat că nu este nevoie să aloce despăgubiri suplimentare.

În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea a observat că Curtea
Supremă de Justiție a acordat reclamantului suma de 2,000  . Curtea a constatat că nu există nici o
disproporție între suma plătită cu titlu de daune morale de către Curtea
Supremă de Justiție și sumele acordate, de obicei, de Curte în temeiul
articolului 41 din Convenție în cazuri similare.

În aceste circumstanțe, Curtea a considerat că, în acest caz,
reclamanta a primit o compensație adecvată pentru prejudiciul moral rezultat
din încălcarea articolului 6 § 1 și articolului 1 din Protocolul 1.

În concluzie Curtea a considerat că reclamanta nu poate să pretindă la
statutul de „victimă”. Din acest motiv cererea a fost respinsă ca vădit
nefondată în temeiul articolului 35 § 3 și § 4 din Convenție.

Reclamanta a fost reprezentată în fața Curții de Dl V. Gribincea,
avocat din Chișinău.

***

În cauza Dimitrov c. Moldovei, reclamantul Iurie Dimitrov, invocând
articolul 6 și 13 din Convenție, s-a plâns de neexecutarea hotărârii definitive
a judecătoriei Taraclia din 24 august 2006, prin care autoritățile locale din
Taraclia au fost obligate să efectueze lucrări pentru a preveni deteriorarea
apartamentului reclamantului și să plătească suma de 11,400 LEI.

La 04 noiembrie și 09 decembrie 2010 Curtea a primit declarații
amiabile semnate de părți. Potrivit acestor declarații Guvernul s-a oferit să
plătească reclamantului suma EUR 3,700, cu titlu de orice prejudiciu material
și moral, precum și cu titlu de costuri și cheltuieli; iar reclamantul a renunță
la toate pretențiile împotriva Republicii Moldova formulate în cerere.

Curtea a luat act de acordul amiabil la care au ajuns părțile, a
considerat că nu este justificată continuarea examinării cauzei (art. 37 § 1 in fine CEDO) și a radiat
cererea de pe rolul său.

***

În cauza Chetruș și alții (24 reclamanți) c. Moldovei, reclamanții au
înaintat cereri la 15 noiembrie 2005 și 8 aprilie 2008, invocând nerespectarea
obligației statului de a executa hotărârile naționale definitive de acordare
reclamanților a unor locuințe sociale.

În particular prin decizii definitive din 25 și 27 mai 2005 Curtea
Supremă a obligat Guvernul să acorde reclamanților locuințe sociale. Aceste
decizii au fost executate într-o perioadă de aproximativ 31-55 luni de la data
adoptării lor.

Cererile respective au fost comunicate Guvernului în urma pronunțării
hotărârii pilot Olaru și alții,
(Olaru și alții c. Moldovei, nr. 476/07, 22539/05, 17911/08 și
13136/07, 28 iulie 2009).

Prin scrisorile din 21 octombrie și 16 noiembrie 2010, Guvernul a
informat Curtea că hotărârile judecătorești favorabile reclamanților au fost
executate cu întârziere și că intenționează să înainteze declarații unilaterale
pentru soluționarea cererilor respective, de asemenea, cerând în temeiul
articolului 37 din Convenție radierea cererilor de pe rolul Curții.

Sumele
compensațiilor propuse de Guvern fiind următoarele:

  1. în privința cererilor
    cu nr. 15953/07, 15961/07, 15969/07, 16113/07, 16115/07, 16130/07,
    16136/07, 16142/07, 16146/07, 16149/07, 16243/07, 16276/07, 16288/07,
    16308/07, 16325/07, 16331/07, 16333/07, 16336/07, 16346/07, 16362/07,
    16371/07, 16378/07, 50261/07, suma de 800   fiecărui reclamant, pentru perioade de
    neexecutare variind de la 31 la 33 luni;
  2. în privința cererilor
    cu nr. 16317/07 și 22274/08 suma de 1,500   fiecărui reclamant, pentru perioade de
    neexecutare de 55 luni.

Printr-o scrisoare din 06 decembrie 2010, reclamanții au exprimat
opinia că sumele propuse de Guvern sunt prea mici.

Curtea a reamintit că, în temeiul articolului 37 din Convenție, că ea poate hotărî, la orice stadiu al procedurii,
scoaterea de pe rol a unei cereri, atunci când circumstanțele permit să se
tragă una din concluziile specificate la literele (a), (b) sau (c) ale
paragrafului 1 al acestui articol. Articolul 37 § 1 (c) dă dreptul Curții să
hotărască scoaterea cererii de pe rol, în special:

„pentru
orice alt motiv, constatat de Curte, care nu mai justifică continuarea
examinării cererii”.

De asemenea, Curtea a reamintit că, în anumite circumstanțe, poate fi
oportun să radieze o cerere în temeiul articolului 37 § 1 c), în baza unei
declarații unilaterale de către Guvernul respondent, chiar dacă reclamantul
dorește continuarea examinării cauzei.

Având în vedere natura concesiilor cuprinse în declarațiile Guvernului,
și valoarea compensației propuse, Curtea consideră că nu se mai justifică
continuarea examinării cererilor (articolul 37 § 1 c)). În această privință,
Curtea acordă o atenție deosebită numărului mare a reclamanților și faptului că
pe întreaga perioadă de neplată reclamanții au dispus de cazare temporară
oferită de către autorități.

În ceea ce privește implementarea de către Guvern a obligațiilor
rezultate din hotărârea pilot Olaru și alții, este în competența Comitetului de
Miniștri ca, în temeiul articolului 46 din Convenția, să monitorizeze
progresele respective (a se vedea, de exemplu, decizia Comitetului de Miniștri,
din 3 iunie 2010 privind punerea în aplicare a hotărârii și a altor Olaru,
CM/Del/ Dec (2010) 1086).

Luând act de declarațiile unilaterale ale Guvernului, Curtea a decis în
unanimitate radierea cererilor de pe rol.

În fața Curții, toți reclamanții au fost reprezentași de către Dl Anatolie Bîzgu.

***

În cauza Bîzgu alții (23 reclamanți)c. Moldovei,
reclamanții au înaintat cereri la 15 noiembrie 2005 și 23 ianuarie 2007,
deplângând nerespectarea obligației statului de a executa hotărârile naționale
definitive de acordare reclamanților a locuințelor sociale.

În particular prin deciziile definitive din 25 și 27 mai 2005 Curtea
Supremă a obligat Guvernul să acorde reclamanților locuințe sociale. Aceste
decizii au fost executate în perioada variind de 31-55 luni de la data
adoptării lor.

Cererile respective au fost comunicate Guvernului în urma pronunțării
hotărârii pilot Olaru și alții, (Olaru și alții c. Moldovei, nr. 476/07,
22539/05, 17911/08 și 13136/07, 28 iulie 2009).

Prin scrisorile din 21 octombrie și 16 noiembrie 2010, Guvernul a
informat Curtea că hotărârile judecătorești favorabile reclamanților au fost
executate cu întârziere și că intenționează să înainteze declarații unilaterale
pentru soluționarea cererilor respective, de asemenea, cerând în temeiul
articolului 37 din Convenție radierea cererilor de pe rolul Curții.

Sumele
compensațiilor propuse de Guvern fiind următoarele:

  1. în privința cererii cu
    nr. 13032/07, suma de 700  ,
    perioada de neexecutare fiind de 23 luni;
  2. în privința cererilor cu
    nr.
    45653/05, 13358/07,
    15178/07, 15218/07, 15258/07,
    15271/07, 15293/07, 15319/07,
    15333/07, 15340/07, 15698/07,
    15730/07, 15744/07, 15756/07,
    15787/07, 15804/07, 15872/07,
    15910/07, 15921/07, 15936/07, suma de 800   fiecărui reclamant, perioada de
    neexecutare fiind 31 – 33 luni;
  3. în privința cererii
    nr. 13361/07, suma de 1000  ,
    perioada de neexecutare fiind 47 luni;
  4. în privința cererilor
    cu nr. 15267/07 și 15304/07, suma de 1,500  , fiecărui reclamant, pentru perioada de
    neexecutare de 55 luni.

Printr-o scrisoare din 06 decembrie 2010, reclamanții au exprimat
opinia că sumele propuse de Guvern sunt prea mici.

Curtea a reamintit că, în temeiul articolului 37 din Convenție, ea poate hotărî, la orice stadiu al procedurii,
scoaterea de pe rol a unei cereri, atunci când circumstanțele permit să se
tragă una din concluziile specificate la literele (a), (b) sau (c) ale
paragrafului 1 al acestui articol. Articolul 37 § 1 (c) dă dreptul Curții să
hotărască scoaterea cererii de pe rol, în special:

„pentru
orice alt motiv, constatat de Curte, care nu mai justifică continuarea
examinării cererii”.

De asemenea, Curtea a reamintit că, în anumite circumstanțe, poate fi
oportun să radieze o cerere în temeiul articolului 37 § 1 c), în baza unei
declarații unilaterale de către Guvernul respondent, chiar dacă reclamantul
dorește continuarea examinării cauzei.

Având în vedere natura concesiilor cuprinse în declarațiile Guvernului,
și valoarea compensației propuse, Curtea consideră că nu se mai justifică
continuarea examinării cererilor (articolul 37 § 1 c)). În această privință,
Curtea acordă o atenție deosebită numărului mare a reclamanților și faptului că
pe întreaga perioadă de neplată reclamanții au dispus de cazare temporară
oferită de către autorități.

În ceea ce privește implementarea de către Guvern a obligațiilor
rezultate din hotărârea pilot Olaru și alții, este în competența Comitetului de
Miniștri ca, în temeiul articolului 46 din Convenția, să monitorizeze
progresele respective (a se vedea, de exemplu, decizia Comitetului de Miniștri,
din 3 iunie 2010 privind punerea în aplicare a hotărârii și a altor Olaru,
CM/Del/ Dec (2010) 1086).

Luând act de declarațiile unilaterale ale Guvernului, Curtea a decis în
unanimitate radierea cererilor de pe rol.

În fața Curții, toți reclamanții au fost reprezentați de către Dl Anatolie Bîzgu.

***

În cauza Gheorghita c. Moldovei, reclamanta Angela Gheorghiță, invocând
articolele 5 § 1, 5 § 3 și 5 § 4 din Convenție, s-a plâns de următoarele: a)
deținerea ilegală în lipsa mandatului în perioada 21 septembrie – 09 noiembrie
2006; b) lipsa motivelor suficiente și relevante pentru justificarea detenției;
și c) omisiunea instanțelor de a se pronunța pe marginea cererilor de eliberare
pe cauțiune și înlocuirea măsurii preventive.

La 30 noiembrie și 09 decembrie 2010 Curtea a primit declarații
amiabile semnate de părți. Potrivit acestor declarații Guvernul s-a oferit să
plătească reclamantului suma de EUR 8,500 , cu titlu de orice prejudiciu
material sau moral, precum și cu titlu de costuri și cheltuieli; iar
reclamantul a renunțat la toate pretențiile împotriva Republicii Moldova
formulate în cerere.

Curtea a luat act de acordul amiabil la care au ajuns părțile, a
considerat că nu este justificată continuarea examinării cauzei (art. 37 § 1 in fine CEDO) și a radiat
cererea de pe rol.

În fața Curții, reclamanta a fost reprezentată de către V. Postolache,
avocat din Chișinău.