La 15 decembrie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunțat hotărârile Gavrilovici c. Moldovei (cererea nr. 25464/05), Leva c. Moldovei (cererea nr. 12444/05) și Fedotov c. Moldovei (cererea nr. 6484/05).


*  *  *


În cauza Gavrilovici c. Moldovei, reclamantul, Alexandru GAVRILOVICI, este cetățean moldovean și locuiește la Palanca. Soția și fiul reclamantului suferă de insuficiență renală cronică și sunt nevoiți să meargă la Chișinău pentru hemodializă. La începutul anului 2004, soția și fiul reclamantului au solicitat ajutorul financiar al consiliului local Ștefan-Vodă pentru cheltuielile de transport. În noiembrie 2004, consiliul a discutat această chestiune. La acea ședință a consiliului a participat și reclamantul și se pare că a existat o altercație verbală între acesta și președintele raionului, I.M.


La 27 decembrie 2004, I.M. a cerut secției de poliție și procuraturii să inițieze proceduri judiciare împotriva reclamantului pentru insultarea consilierilor locali la o ședință din 3 decembrie 2004. La 26 ianuarie 2005, dosarul contravențional al reclamantului a fost transmis în instanța de judecată. Tot la 26 ianuarie 2005, a avut loc ședința de judecată, care a durat circa 5 minute, și reclamantul a fost condamnat la 5 zile arest administrativ, cu executare imediată. Potrivit reclamantului, condițiile de detenție erau inumane și degradante. La 29 ianuarie 2005, reclamantul a solicitat permisiunea de a merge la biserică la funeraliile mamei sale, care decedase la 24 ianuarie 2005. Cererea a fost respinsă. La 16 februarie 2005, Curtea de Apel Bender a respins cererea de recurs a reclamantului în absența acestuia, deși acesta solicitase amânarea examinării cauzei.


În fața Curții, reclamantul a invocat violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii), pe motiv că condițiile de detenție erau inumane și degradante, precum și că scopul real al sancțiunii a fost nu de a proteja reputația lui I.M., dar de fapt pedepsirea sa pentru criticarea președintelui raionului. Reclamantul a mai pretins violarea art. 10 CEDO (libertatea de exprimare).


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO. Curtea a notat că descrierea condițiilor de detenție oferită de reclamant a fost contestată doar în parte de Guvern, care nu a contestat afirmațiile reclamantului privind mărimea celulei, numărul persoanelor deținute acolo, cu cine reclamantul trebuia să împartă patul de lemn pentru a dormi, lipsa încălzirii, lipsa WC-ului în cameră și că reclamantul a fost expus fumatului pasiv. Mai important este că, din răspunsul Guvernului la raportul CPT din 2007, rezulta că IDP-ul de pe lângă secția de poliție din Ștefan-Vodă urma să fie închis în 2008, deoarece nu corespundea cerințelor legale. Curtea s-a mai referit la constatările CPT în raportul său din 2007, potrivit cărora în IDP-urile cu asemenea condiții și facilități nu ar trebui să fie deținute persoane decât pe perioade foarte scurte, dar nu și pe durata nopții. Reclamantul, însă, a fost deținut 5 nopți. În plus, reclamantului nu i s-a permis să meargă la biserică după moartea recentă a mamei sale și nici nu a avut posibilitate să se întâlnească cu membrii familiei sale.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 10 CEDO. Curtea a notat că sancțiunea impusă reclamantului constituia o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, însă aceasta nu era necesară într-o societate democratică. Curtea a notat că reclamantul a fost sancționat după ce l-a numit pe I:M. „fascist” și după „folosirea alte cuvinte insultătoare”, care nu au fost specificate de instanțele de judecată. Curtea a considerat că sancționarea cuiva în baza unor fapte vagi și neverificate, cum ar fi „folosirea alte cuvinte insultătoare”, fără a determina care au fost acele cuvinte, constituie în sine o violare a art. 10 CEDO.


Curtea a notat că reclamantul a afirmat că nu l-a numit pe I.M. „fascist”, solicitând instanței să audieze martorul său și înregistrarea audio sau a textului ședinței consiliului. Totuși, instanțele au refuzat, fără a da motive, să audieze martorul reclamantului și să ia în considerație versiunea reclamantului.


Curtea a opinat că, chiar admițând că reclamantul l-a numit pe I.M. „fascist”, instanțele naționale nu au determinat dacă aceasta putea să constituie o judecată de valoare, veridicitatea căreia nu este susceptibilă a fi demonstrată. Curtea a reamintit că ea a constatat anterior că expresiile „neo-fascist” și „Nazi” nu justifică automat o condamnare pentru defăimare pe motiv de un stigmat specific atașat acestor expresii (a se vedea Scharsach and News Verlagsgesellschaft v. Austria, cererea nr. 39394/98, § 43, ECHR 2003‑XI). În cauza Bodrožić v. Serbia (cererea nr. 32550/05, § 51, 23 iunie 2007), Curtea a reiterat opinia sa că expresiile ofensatoare, cum ar fi „idiot” și „fascist”, pot fi considerate a fi critică acceptabilă în anumite circumstanțe (a se vedea Oberschlick v. Austria (no. 2), hotărâre din 1 iulie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997‑IV; Feldek v. Slovakia, cererea nr. 29032/95, ECHR 2001‑VIII).


Curtea a considerat că trebuie să fie examinate circumstanțele cauzei ca un tot întreg pentru a putea stabili dacă condamnarea reclamantului poate fi considerată proporțională cu scopul legitim urmărit. Curtea a notat că, chiar dacă reclamantul a folosit acele cuvinte, acestea au fost în mod evident ca răspuns la declarațiile lui I.M., rostite în urma unei animozități de lungă durată dintre cei doi. Luând în considerație faptul că reclamantul a participat la ședință și a văzut că familia sa risca să-i fie refuzată din nou asistența financiară foarte necesară, în pofida faptului că au fost îndeplinite toate cerințele pentru aceasta, este evident că reclamantul era într-o stare de disperare și furie. Aceste chestiuni nu au fost examinate de instanțele de judecată.


În același timp, instanțele de judecată nu au luat în considerație faptul că cuvintele folosite de către reclamant erau îndreptate împotriva unei persoane oficiale, la o ședință a consiliului, într-un context politic în care exprimarea judecăților de valoare merită o protecție specială. Curtea a reamintit că limitele acceptabile de criticism privind un politician sunt mai largi decât privind persoane individuale.


Curtea a reiterat că impunerea unei sancțiuni penale unei persoane care și-a exercitat dreptul la libera exprimare poate fi considerată compatibilă cu art. 10 CEDO doar în circumstanțe excepționale, atunci când alte drepturi fundamentale au fost serios afectate (a se vedea, mutatis mutandis, Cumpă and Mazăre v. Romania [GC], cererea nr. 33348/96, § 115, ECHR 2004‑XI). În această cauză, instanțele nu s-au referit la careva circumstanțe excepționale și nu au stabilit dacă dauna adusă lui I.M. a fost de o așa gravitate, încât să necesite 5 zile de arest al reclamantului.  


Curtea a acordat reclamantului EUR 6,000 cu titlu de daune morale și EUR 2,000 cu titlu de costuri și cheltuieli. 


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către Vladislav GRIBINCEA, avocat din Chișinău.


*  *  *


În cauza Leva c. Moldovei, reclamanții, Simion LEVA (fostul director al SA Aroma) și Octavian LEVA (fiul primului reclamant), au fost arestați în noiembrie 2004, fiind acuzați de fraudă.


Reclamanții au invocat în fața Curții că au fost arestați în absența unor motive verosimile de a bănui că au săvârșit o infracțiune, că nu au fost informați despre motivele arestării și că nu au dispus de suficient timp și facilități pentru a-și pregăti apărarea. Simion


Curtea, în unanimitate, a declarat inadmisibilă pretenția privind violarea art. 6 § 1 CEDO și a constatat violarea art. 5 § 1 CEDO în privința ambilor reclamanți; a art. 5 § 2 CEDO în privința ambilor reclamanți; a art. 5 § 4 CEDO în privința primului reclamant privind peretele de sticlă la CCCEC și că nu a existat violarea art. 5 § 4 CEDO privind pretinsa lipsă a reprezentării legale în timpul primelor audieri la poliție,  că nu a existat violarea art. 5 § 4 CEDO în privința celui de-al doilea reclamant; precum și  că nu a existat violarea art. 13 CEDO în privința ambilor reclamanți.


Curtea a acordat reclamanților EUR 4,000 pentru fiecare dintre ei cu titlu de daune morale. 


În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de către Andrei CHIRIAC, avocat stabilit la Strasbourg.


*  *  *


În cauza Fedotov c. Moldovei, reclamantul, Eduard FEDOTOV, era beneficiarul unei hotărâri judecătorești definitive din 22 octombrie 2001, prin care Curtea de Apel Chișinău a obligat Ministerul Afacerilor Interne („Ministerul”) să recalculeze pensia reclamantului începând cu 1 iulie 1993, potrivit Legii asigurării cu pensii a militarilor și a persoanelor din corpul de comandă și din trupele organelor afacerilor interne nr.1544-XII din 23 iunie 1993.


La 17 aprilie 2003, Ministerul a informat reclamantul că hotărârea în favoarea lui a fost executată. Reclamantul s-a plâns diferitor autorități că hotărârea în favoarea sa nu a fost executată.


Printr-o nouă hotărâre din 11 octombrie 2004, Curtea de Apel Chișinău a constatat că hotărârea din 22 octombrie 2001 a fost executată parțial și a obligat Ministerul să achite reclamantului MDL 7,245. La 8 decembrie 2004, Ministerul a transferat această sumă la Banca de Economii pentru a fi plătită reclamantului.


Reclamantul a invocat violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), a art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății) în urma neexecutării hotărârii definitive în favoarea sa în termen rezonabil, precum și violarea art. 14 CEDO (interzicerea discriminării), deoarece nu i s-a oferit traducerea unor documente, inclusiv a unei hotărâri judecătorești din 8 decembrie 2003.


Guvernul a afirmat că reclamantul a abuzat de dreptul său la cererea individuală, deoarece, la 8 decembrie 2004, acesta a fost informat că banii pentru executarea hotărârii din 11 octombrie 2004 erau disponibili într-un cont bancar, dar a preferat să depună cerere la Curte la 21 decembrie 2004 și să ridice banii două zile mai târziu. Curtea a notat că, din materialele pe care le are în posesie, ea nu poate să ajungă la concluzia că reclamantul s-a bazat pe informație despre care știa cu siguranță că nu este veridică și că reclamantul putea să pretindă, în continuare, de executarea tardivă a hotărârii. Prin urmare, această obiecție a fost respinsă.


Reclamantul a invocat, printre altele, violarea art. 14 CEDO, pe motiv că nu i s-a oferit traducerea unei hotărâri judecătorești din 8 decembrie 2003 și a unor documente. Curtea a notat că această pretenție a fost prezentată Curții la 21 decembrie 2004, prin urmare, mai mult de un an după ce au avut loc evenimentele invocate. Astfel, a fost încălcat termenul de șase luni și pretenția a fost respinsă ca inadmisibilă potrivit art. 35 § 4 CEDO.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO în urma executării tardive a hotărârii din 22 octombrie 2001, care a fost executată în totalitate la 23 decembrie 2004.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 CEDO în corelație cu art. 6 § 1 CEDO, deoarece reclamantul nu a dispus de remedii efective pentru a preveni neexecutarea sau să obțină compensații.

Curtea a acordat reclamantului EUR 250 cu titlu de daune materiale, EUR 1,800 cu titlu de daune morale și EUR 250 cu titlu de costuri și cheltuieli.