La 7 aprilie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunțat hotărârile Breabin c. Moldovei (cererea nr. 12544/08), Hyde Park (nr. 4) c. Moldovei (cererea nr. 18491/07) și Străisteanu și alții c. Moldovei (cererea nr. 4834/06).


*  *  *


În cauza Breabin c. Moldovei, reclamantul, Dumitru BREABIN, a fost citat să se prezinte la 21 decembrie 2004 la Ministerul Afacerilor Interne („MAI”), pentru a fi audiat într-un dosar penal intentat împotriva lui privind falsificarea unor acte de vânzare a unui apartament.


Reclamantul a afirmat că s-a prezentat la acea dată la MAI în fața ofițerilor de poliție N.T. și S.D. Potrivit reclamantului, ofițerii de poliție l-au presat să recunoască acuzațiile aduse și l-au maltratat după ce el a refuzat să o facă. După o lovitură în urechea dreaptă, reclamantul și-a pierdut cunoștința pentru câteva minute. Guvernul a negat faptul maltratării. Nu a fost disputat că polițiștii nu au perfectat vreun proces-verbal de audiere a reclamantului în acea zi. De asemenea, nu a fost disputat de părți că, după ce a părăsit clădirea MAI, reclamantul a luat un taxi din fața clădirii MAI și a plecat la un prieten, V.P. Atât șoferul taxiului, cât și prietenul reclamantului au confirmat că reclamantul era lovit în față și că acesta le-a spus că a fost bătut de către polițiști în clădirea MAI.


La 22 decembrie 2004, reclamantul s-a adresat la Spitalul de Urgență, care a confirmat rănile de pe corpul reclamantului și a menționat că acesta le-a primit în clădirea MAI la 21 decembrie 2004. Informația a fost transmisă la poliție, dar nu au fost întreprinse careva măsuri ulterior. În aceeași zi, reclamantul a fost spitalizat în spitalul militar, pe motiv că serviciile în acest spital costau mai ieftin. Reclamantul a dat aceleași mărturii ca și la Spitalul de Urgență. El a părăsit spitalul la 31 decembrie 2004.


La 5 ianuarie 2005, reclamantul a obținut un raport de expertiză privind rănile sale, care a confirmat că aceste răni erau compatibile cu afirmațiile reclamantului privind folosirea forței fizice împotriva lui la 21 decembrie 2004. Potrivit Codului penal, aceste răni erau clasificate ca vătămarea ușoară a sănătății și necesita nu mai mult de 21 de zile de tratament medical.


La 3 septembrie 2005, reclamantul s-a plâns de maltratarea sa din 21 decembrie 2004 în cadrul urmăririi penale efectuate în dosarul penal împotriva sa, dar nu au urmat careva acțiuni.


La 15 decembrie 2005, reclamantul s-a plâns procuraturii de maltratările la care a fost supus și a cerut începerea urmăririi penale împotriva polițiștilor care l-au bătut. Cererea reclamantului a fost respinsă de 2 ori de către procuratură, care a adoptat ordonanțe de refuz privind începerea urmăririi penale, însă aceste ordonanțe au fost anulate de către Judecătoria Centru, care a solicitat reluarea investigațiilor. În cadrul investigațiilor, au fost audiați șoferul de taxi și prietenul reclamantului, care au confirmat versiunea reclamantului. A treia oară, la 15 august 2007, Judecătoria Centru a respins cererea reclamantului pe motiv că raportul de expertiză din 5 ianuarie 2005 nu a demonstrat maltratarea reclamantului, deoarece a fost efectuat 12 zile mai târziu decât pretins maltratare.


Prejudiciul cauzat sănătății reclamantului a fost atât de grav, încât acesta și-a pierdut auzul totalmente la urechea dreaptă după comoția cerebrală pe care a suferit-o la 21 decembrie 2004. Acest fapt a fost confirmat printr-un raport de expertiză din 2007 și altul din 11 noiembrie 2008. Potrivit legislației moldovenești, aceasta duce la pierderea capacității de lucru cu 35 % și, potrivit Codului penal, reprezintă vătămare medie a sănătății și necesită mai mult de 21 de zile de tratament medical.


În fața Curții, reclamantul a invocat violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii), în urma maltratării sale de către ofițerii de poliție și pe motiv de lipsă a unei anchete adecvate a maltratării sale, precum și a art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv), pe motiv de lipsă a recursurilor efective privind plângerea reclamantului de maltratare.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO în urma maltratării reclamantului la 21 decembrie 2004 de către ofițerii de poliție în clădirea MAI și violarea art. 3 CEDO pe motiv de lipsă a unei anchete adecvate a maltratării reclamantului. Curtea a notat că, atunci când o persoană este accidentată pe perioada detenției sau atunci când este sub controlul poliției, aceasta duce la o prezumție puternică că persoana a fost supusă maltratării (a se vedea Bursuc v. Romania, cererea nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). I se incumbă statului să aducă explicații plauzibile despre modul în care accidentarea a avut loc, în caz contrar, acțiunile vor cădea sub incidența art. 3 CEDO (Selmouni v. France [GC], cererea nr. 25803/94, § 87). Curtea a notat că, la 21 decembrie 2004, reclamantul s-a aflat în clădirea MAI sub controlul poliției; că nu a fost perfectat vreun proces-verbal de audiere a reclamantului; că raportul medical din dimineața zilei de 22 decembrie 2004 a conchis că reclamantul avea răni pe cap și pe corp; că există 2 martori care au confirmat că reclamantul era rănit în seara zilei de 21 decembrie, după ce a părăsit clădirea MAI; că reclamantul nu era rănit atunci când a intrat în clădirea MAI; rezultă că rănile au fost cauzate pe perioada când el se afla în clădirea MAI. Guvernul nu a dat explicații privind originea rănilor. Prin urmare, Curtea a constatat că reclamantul a fost supus maltratărilor pe perioada aflării în custodia poliției și că autoritățile naționale nu au întreprins măsuri adecvate să investigheze plângerea reclamantului de maltratare.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 13 CEDO combinat cu art. 3 CEDO pe motiv de imposibilitate pentru reclamant de a obține compensații în urma maltratării sale de către polițiști.


Curtea a acordat reclamantului EUR 200 cu titlu de prejudiciu material, EUR 25,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 3,500 cu titlu de costuri și cheltuieli.


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către dl Gheorghe ULIANOVSCHI, avocat din Chișinău.


*  *  *


În cauza Hyde Park (nr. 4) c. Moldovei, reclamanții sunt organizația neguvernamentală Hyde Park, care era înregistrată la momentul evenimentelor la Ministerul Justiției, și 8 persoane, membri sau susținători ai Hyde Park, și anume Oleg BREGA, Anatolie JURAVELI, Roman COTELEA, Mariana GÄ‚LESCU, Radu VASILASCU, Vitalie DRÄ‚GAN, Angela LUNGU și Anatol HRISTEA-STAN. La 2 iunie 2008, organizația Hyde Park a încetat să existe de drept. Ea a activat în continuare ca asociație obștească neînregistrată. Aceasta din urmă și-a exprimat intenția de a menține cererea depusă de predecesorul său.


Reclamanții s-au plâns de refuzul autorităților de a autoriza demonstrații pașnice, la intersecția străzilot Bănulescu-Bodoni și Ștefan cel Mare, aproape de clădirea Guvernului, între 1 și 31 august 2006, protestând împotriva refuzului Ministerului Culturii de a instala un monument dedicat poetului Liviu Rebreanu, care a fost donat de către Guvernul României.


La 18 iulie 2006, Consiliul municipal Chișinău a autorizat demonstrația doar pentru data de 1 august, considerând că o zi era suficient pentru a atenționa Guvernul asupra acestei situații. Cererea de apel a reclamanților a fost admisă de către Curtea de Apel Chișinău la 29 august 2006, care a anulat decizia Consiliului municipal din 18 iulie 2006 ca fiind ilegală și a ordonat Consiliului să autorizeze primului reclamant demonstrația în fața Guvernului între 29 și 31 august 2006. Instanța a menționat că decizia sa este de executare imediată. La 30 august 2006, reclamanții au cerut autorizarea din partea Consiliului, însă acesta a refuzat să se conformeze deciziei pe motiv că ea nu era definitivă.


În aceeași zi, la ora 17, reclamanții au început demonstrația lor în locul indicat în decizia Curții de Apel. La ora 17:15, un grup de ofițeri de poliție s-a apropiat de reclamanți și le-au cerut să prezinte autorizarea. După ce reclamanții au arătat decizia Curții de Apel, ei au fost arestați și duși la Comisariatul de Poliție Buiucani. Reclamanți au fost deposedați de telefoanele lor mobile și nu li s-a permis să sune pe cineva și să consulte un avocat. Reclamanții au fost deținuți acolo timp de 40 de ore, timp în care lor nu li s-a dat mâncare. Doar după intervenția a câteva ONG-uri, rudelor reclamanților li s-a permis să le aducă acestora mâncare. Potrivit reclamanților, condițiile de detenție erau inumane și degradante. Guvernul a contestat aceste alegații.


La 1 septembrie 2006, reclamanții au fost duși în fața instanței de judecată. Lor li s-au întors telefoanele lor mobile, însă înregistrările audio și video efectuate în timpul arestării lor au fost înlăturate. Reclamanților li s-a imputat organizarea demonstrației neautorizate (art. 174 § 1 Cod cu privire la contravențiile administrative (CCA)), opunerea de rezistență colaboratorului de poliție (art. 174 § 5 CCA) și ultragierea colaboratorului de poliție (art. 174 § 6 CCA). Reclamanții au solicitat efectuarea unei expertize care să demonstreze că înregistrările de pe telefoanele lor mobile au fost înlăturate.


La 3 octombrie 2006, Judecătoria Buiucani a constatat vinovăția reclamanților în privința organizării demonstrației neautorizate. Instanța a menționat că reclamanții trebuiau să obțină mai întâi autorizare de la Consiliu și i-a amedat pe reclamanți cu câte MDL 200 fiecare, iar pe dl O. Brega – cu MDL 500. După vizionarea înregistrării video a arestării, efectuate de polițiști, și care a fost anexată la dosar, reclamanții au fost achitați de la învinuirile de opunerea de rezistență și ultragierea colaboratorului de poliție. Cererea de apel a reclamanților a fost admisă de către Curtea de Apel Chișinău la 26 octombrie 2006, care a constatat că demonstrația a fost autorizată prin decizia Curții de Apel din 29 august 2006. La 1 noeimbrie 2006, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia Curții de Apel din 26 octombrie 2006, considerând că decizia Consiliului din 18 iulie 2006 era legală și că prevederea Curții de Apel precum că decizia sa este de executare imediată a fost ilegală.


Concomitent, la 18 septembrie 2006, reclamanții s-au plâns împotriva ofițerilor de poliție care i-au arestat, invocând că ei au fost abuzați, dreptul la secretul corespondenței a fost violat, dreptul lor la organizarea demonstațiilor pașnice a fost violat și că au fost subiectul unui tratament inuman și degradant. Între septembrie 2007 și septembrie 2007, procedurile penale inițiate la cererea reclamanților au fost închise și redeschide de 4 ori.


În fața Curții, reclamanții au invocat violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii) pe motiv că condițiile în care au fost deținuți au fost inumane și degradante; violarea art. 5 § 1, § 2 și  3 CEDO (dreptul la libertate și siguranță), pe motiv că detenția lor a fost ilegală, că ei nu au fost informați prompt despre motivele arestării lor și că ei nu au fost aduși prompt în fața judecătorului; violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) pe motiv că procedurile care s-au finisat cu decizia Curții Supreme de Justiție din 1 noiembrie 2006 au fost inechitabile; violarea art. 8 CEDO (dreptul la respectarea vieții private și familiale) pe motiv că înregistrările audio și video efectuate de reclamanți în timpul arestării au fost înlăturate; violarea art. 11 CEDO (libertatea de întrunire și de asociere) pe motiv că autoritățile au refuzat autorizarea manifestației pașnice; precum și violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) pe motiv că reclamanții nu au avut vreun recurs efectiv în privința pretenției lor prin prisma art. 8 CEDO.


În ceea ce privește pretenția reclamanților prin prisma art. 3 CEDO, Curtea a notat că, spre deosebire de cauza Fedotov v. Russia (cererea nr. 5140/02, 25 octombrie 2005), reclamanții au avut acces la veceu și la apă și după o anumită perioadă, lor li s-a pemis să primească alimente de la rude. Prin urmare, Curtea a considerat că această pretenție este în mod vădit neîntemeiată și inadmisibilă potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO.


În ceea ce privește pretenția reclamanților prin prisma art. 8 CEDO, Curtea a notat că reclamanții nu au demonstrat că poliția a înlăturat informație din telefoanele lor mobile; că, potrivit reclamanților, acea informație conținea înregistrări audio și video ale demonstrației, și nu mesaje private sau alt tip de informație personală. Prin urmare, Curtea a considerat că această pretenție este în mod vădit neîntemeiată și inadmisibilă potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO. În lumina acestei constatări, Curtea a respins pretenția cu privire la violarea art. 13 CEDO combinat cu art. 8 CEDO, ca fiind în mod vădit neîntemeiată și inadmisibilă potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 11 CEDO. Curtea a notat că decizia de respingere a cererii Hyde Park de organizare a demonstației între 1 și 31 august 2006 a constituit o ingerință în drepturile garantate de art. 11 CEDO. O astfel de ingerință va constitui o violare a art. 11, cu excepția cazului când ea a fost „prevăzută de lege”, a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute de paragraful 2 și a fost „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestor scopuri.


În privința legalității ingerinței, Curtea a notat că, potrivit art. 14 al Legii cu privire la organizarea și desfășurarea întrunirilor din 21 iunie 1995, Consiliul municipal Chișinău era obligat de a expune în scris motivele refuzului de a permite organizarea manifestațiilor, ceea ce Consiliul a făcut în decizia sa din 18 iulie 2006. Potrivit art. 12 (6) al Legii cu privire la întruniri, o cerere poate fi respinsă doar dacă Consiliul municipal avea dovezi că art. 6 și 7 ale Legii cu privire la întruniri puteau fi încălcate cu consecințe grave pentru societate. Decizia Consiliului municipal nu pare să se bazeze pe motivele prevăzute de art. 6 și 7 ale Legii cu privire la întruniri. Aceasta în sine poate constitui un temei suficient pentru a constata că măsurile nu erau „prevăzute de lege”. Totuși, Curtea a considerat că această chestiune este legată de chestiunea dacă ingerințele erau „necesare într-o societate democratică”. Curtea nu a considerat necesar de a examina dacă ingerințele urmăreau un scop legitim și a trecut imediat la examinarea proporționalității ingerinței.


Referindu-se la caracteristicile unei „societăți democratice”, Curtea a acordat o importanță specială pluralismului, toleranței și viziunilor largi. În acest context, ea a statuat că, deși uneori interesele individuale trebuie subordonate celor ale unui grup, democrația nu înseamnă pur și simplu că opiniile majorității trebuie întotdeauna să prevaleze: trebuie să fie găsit un echilibru, care să asigure un tratament echitabil și adecvat al minorităților și să evite orice abuz al unei poziții dominante (a se vedea Young, James and Webster v. the United Kingdom, 13 august 1981, Seria A nr. 44, p. 25, § 63 și Chassagnou and Others v. France [GC], nr. 25088/95 și 28443/95, ECHR 1999-III, p. 65, § 112).


Atunci când Curtea efectuează controlul prin prisma art. 11 CEDO, sarcina sa nu este de a substitui opiniile autorităților naționale relevante cu opiniile proprii, ci mai degrabă să revizuiască în conformitate cu articolul 11 deciziile pe care acestea le-au emis în exercitarea discreției lor. Aceasta nu înseamnă că ea trebuie să se limiteze la stabilirea faptului dacă statul pârât și-a exercitat discreția sa în mod rezonabil, atent și cu bună-credință; ea trebuie să examineze pretinsa ingerință în lumina cauzei în ansamblu și să determine dacă aceasta a fost „proporțională scopului legitim urmărit” și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt „relevante și suficiente”. Făcând acest lucru, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat standarde care au fost în conformitate cu principiile prevăzute în articolul 11 și, mai mult, că ele și-au bazat deciziile pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante (a se vedea, mutatis mutandis, Jersild v. Denmark, 23 septembrie 1994, § 31, Seria A nr. 298).


Curtea a observat că Consiliul municipal a respins cererea Hyde Park de organizare a demonstrației de protest între 1-31 august pe motivul că, în opinia sa, o zi de protest era suficient. Curtea a notat că asemenea motive sunt inconsistente cu prevederile Legii întrunirilor, care în art. 6 și 7 stipulează temeiurile în baza cărora o cerere de organizare a unei întruniri poate fi respinsă. Asemenea motive nu pot fi considerate compatibile cu art. 11 CEDO. Nu au existat sugestii că organizatorii ar fi intenționat să atenteze la ordinea publică sau să caute confruntări cu autoritățile. Prin urmare, Curtea nu a putut decât să constate că refuzul de a autoriza întrunirile nu a răspuns unei necesități sociale imperioase.


În lumina constatărilor făcute în temeiul art. 11 CEDO, Curtea nu a considerat necesară examinarea separată pretenției privind art. 6 § 1 CEDO.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 CEDO. Curtea a notat că reclamanților li s-a imputat, printre altele, opunerea de rezistență și ultragierea colaboratorului de poliție. Însă, după vizionarea înregistrării video a arestării reclamanților, aceste capete de acuzare au fost respinse. În aceste circumstanțe, și având în vedere lipsa unor „bănuieli rezonabile” în sensul art. 5 § 1 (c) CEDO, Curtea a considerat că deținerea reclamanților în baza unor acuzații false nu poate fi considerată ca fiind „legală” în temeiul art. 5 § 1 CEDO.


În ceea ce privește temeiul de detenție a reclamanților – organizarea și ținerea demonstrației neautorizate – Curtea a notat că reclamanții aveau o hotărâre judecătorească care a autorizat manifestarea, și care era de executare imediată. Faptul că Consiliul a refuzat să se conformeze acestei hotărâri nu a lipsit poliția de obligația de ao lua în considerație. Aceste constatări sunt consistente cu constatările făcute de către Curtea de Apel care a respins acuzațiile împotriva reclamanților în temeiul art. 174 § 1 CCA.


În lumina constatărilor făcute în temeiul art. 5 § 1  CEDO, Curtea nu a considerat necesară examinarea separată a pretențiilor privind violarea art. 5 § 2 și 3 CEDO.


Curtea a acordat Hyde Park EUR 4,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 3,000 cu titlu de costuri și cheltuieli, iar reclamanților persoane fizice – suma totală de EUR 21,000 cu titlu de prejudiciu moral.


În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de către dl Alexandru POSTICÄ‚ și dl Pavel POSTICÄ‚, avocați din Chișinău și membri ai asociației obștești Promo-Lex.


*  *  *


În cauza Străisteanu și alții c. Moldovei, reclamanții sunt membrii unei familii, Gheorghe STRÄ‚ISTEANU, Natalia STRÄ‚ISTEANU și Daniela STRÄ‚ISTEANU, precum și Codran-Lux SRL, o companie a cărei 60 % din capital aparține primilor trei reclamanți.


Primul reclamant este un cunoscut om de afaceri și fost deputat, fondator al primei companii private de televiziune și proprietar al unei rețele de stații de petrol. După victoria Partidului Comuniștilor în 2001, el s-a retras din politică și a fost nevoit să-și închidă afacerile, inclusiv postul de televiziune și stațiile de petrol. În mai 2001, cel de-al patrulea reclamant a cumpărat un lot de pământ cu suprafața de 14.63 ha de la Consiliul local Onești. Terenul a fost vândut de către cel de-al patrulea reclamant primului și celui de-al doilea reclamant. Ulterior, primul reclamant a donat o parte a terenului celui de-al treilea reclamant. De asemenea, în mai 2001, cel de-al patrulea reclamant a încheiat un contract de arendă cu Consiliul local Onești a unui lot de teren cu suprafața de 5.63 ha adiacent proprietății sale. Primii trei reclamanți s-au stabilit pe proprietățile lor. Potrivit lor, în 2005, oficialii au început să-l preseze pe primul reclamant cu scopul de a renunța la proprietățile sale.


La 20 iulie 2005, primul reclamant a fost arestat, fiind acuzat de furturi de automobile. La 22 iulie 2005, Judecătoria Centru a emis un mandat de arest pe numele primului reclamant pentru o perioada de 10 zile. Contestația reclamantului a fost respinsă și arestul a fost prelungit. La 18 august 2005, judecătorul A.B. din aceeași instanță de judecată a dispus eliberarea reclamantului. Procurorul nu s-a conformat și a doua zi a cerut din nou prelungirea mandatului de arest. La 19 august 2005, judecătorul A.B. a constatat că detenția reclamantului este ilegală. Procurorul a refuzat din noi să se conformeze deciziei judecătorești și s-a adresat la Judecătoria Râșcani pentru eliberarea unui mandat de arest pe numele reclamantului, bazându-se pe aceleași motive. La 22 august 2005, instanța a admis cererea procurorului și a prelungit mandatul de arest. La 25 august 2005, reclamantul a contestat mandatul din 22 august 2005.


La 29 august 2005, dosarul a fost expediat în instanța de judecată și, de la acea dată, reclamantul a fost deținut în arest fără a fi eliberat un mandat. La aceeași dată, Curtea de Apel Chișinău a încetat procedurile împotriva mandatului de arest din 22 august 2005 pe motiv că dosarul a fost trimis în instanța de judecată și că nu era nevoie de nici un mandat de arest. Cererile reclamantului habeas corpus au fost respinse și el a fost ținut în detenție până la 17 noiembrie 2005, când a fost eliberat.


Pe perioada primei detenții, reclamantul a fost deținut la Comisariatul General de Poliție. Potrivit reclamantului, condițiile de detenție erau inumane și degradante.


În octombrie 2005, Președintele Moldovei, dl V. Voronin, a avut o ședință cu oficiali de rang înalt, la care și-a exprimat insatisfacția privind faptul că, în pofida indicațiilor sale concrete organelor de stat, proprietatea reclamanților era în continuare în posesia lor și nu fusese transmisă statului și unei mănăstiri. El le-a acordat un termen limită până la 17 noiembrie 2005 să rezolve problema, i-a amenințat cu concedierea și a părăsit încăperea. În aprilie 2006, un canal de televiziune a difuzat această înregistrare în cadrul unei emisiuni privind ziua de lucru a Președintelui. Reclamanții au expediat Curții o copie a acestei înregistrări.


Potrivit reclamanților, după arestul primului reclamant, ei au început a fi intimidați de către CCCEC, poliție și procuratură cu scopul de a-i forța să renunțe la proprietatea lor.


La 26 octombrie 2005, Procuratura Generală a intentat o acțiune la Judecătoria Economică, solicitând anularea contractului de arendă a lotului de 5.63 ha, încheiat între Consiliul local Onești și cel de-al patrulea reclamant în mai 2001, pe motiv că Consiliul local nu a organizat o licitație. La 17 noiembrie 2005, în absența celui de-al patrulea reclamant, judecătoarea M.M., vicepreședintele Judecătoriei Economice, a admis cererea Procuraturii care se baza pe prevederile art. 50 Cod civil din 1961, care era în vigoare la momentul încheierii contractului de arendă, pe motiv că Consiliul local nu a organizat o licitație. Reclamantul a depus cerere de apel, indicând că nu a fost citat legal la ședința de judecată. Apelul reclamantului a fost respins la 19 ianuarie 2006 de către Curtea Supremă de Justiție, de către un complet de judecători prezidat de judecătorul I.M., indicând că reclamantul a fost citat legal și că Consiliul local era obligat să organizeze o licitație. Cererea celui de-al patrulea prin care acesta a solicitat compensații pentru investițiile făcute în privința terenului arendat, în sumă de MDL 5,034,304, a fost respinsă de către Judecătoria Economică, pe motiv că reclamantul nu a achitat taxa de stat integral, în pofida argumentului reclamantului că toate conturile sale bancare au fost blocate de către Procuratura Generală.


La 10 noiembrie 2005, Procuratura Generală a intentat o acțiune la Judecătoria Economică, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare a lotului de 14.63 ha, încheiat între Consiliul local Onești și cel de-al patrulea reclamant în mai 2001, precum și următoarele contracte prin care terenul a fost transmis la primul, al doilea și al treilea reclamant, pe motiv că Consiliul local a acționat ultra vires și că a comis numeroase încălcări ale regulilor de organizare a licitației. Al doilea și al treilea reclamant au depus cereri reconvenționale și au solicitat restituirea investițiilor în sumă de circa EUR 216,000 și, respectiv EUR 768,000. Cererea reconvențională reclamanților a fost respinsă la 2 august 2006, pe motiv de neachitare a taxei de stat, în pofida faptului că reclamanții au susținut că toate conturile lor bancare au fost sechestrate de către procuratură. Apelul reclamanților a fost respins de către Curtea Supremă de Justiție, de către un complet de judecători prezidat de judecătorul I.M. Cererea Procuraturii Generale a fost admisă prin decizia Judecătoriei Economice (judecător B.B.) din 18 decembrie 2006 și prin decizia Curții Supreme de Justiție (judecător I.M.) din 15 februarie 2007, pe motiv că Consiliul local a comis numeroase încălcări ale regulilor de organizare a licitației și că, potrivit Codului civil, acțiunile intentate în interesul statului nu sunt limitate de vreun termen.


La 21 august 2006, reclamantul a fost arestat, iar la 23 august 2006, Judecătoria Strășeni a emis un mandat de arest pe 10 zile,care a fost prelungit de câteva ori. Reclamantul a fost deținut în IDP al Comisariatului de poliție Strășeni până la 24 septembrie 2006 și apoi în închisoarea nr. 13 din Chișinău. Potrivit reclamantului, condițiile de detenție erau inumane și degradante. La 28 noiembrie 2006, măsura preventivă a arestului a fost modificată cu arestul la domiciliu.


În 2007, primul reclamant a intentat o acțiune împotriva Guvernului, solicitând compensații pentru condițiile de detenție din 2005 și 2006 și pentru detenția sa care era contrară art. 5 CEDO. Procedurile au culminat cu decizia irevocabilă a Curții Supreme de Justiție din 7 mai 2008, prin care cererea reclamantului a fost respinsă. La 18 mai 2008, reclamantul a intentat o acțiune la Judecătoria Râșcani, solicitând compensații pentru detenția sa ilegală între august și noiembrie 2005. Se pare că această cerere încă nu a fost examinată.


 În fața Curții, primul reclamant a invocat violarea art. 3 CEDO (interzicerea tratamentului inuman și degradant), pe motiv că condițiile de detenție pe perioada primului și celui de-al doilea arest erau inumane și degradante; violarea art. 5 § 1 CEDO (ilegalitatea detenției), pe motiv că detenția sa între 18 august și 17 noiembrie 2005 a fost ilegală; violarea art. 5 § 3 CEDO (motivarea detenției), deoarece instanțele de judecată nu au adus motive relevante și suficiente pentru detenția sa între 22 iulie și 18 august 2005; violarea art. 5 § 4 CEDO (durata examinării recursului la decizia de eliberare a mandatului de arest), pe motiv că cererile sale habeas corpus pe perioada detenției din 2005 nu au fost examinate într-un termen rezonabil. De asemenea, reclamanții s-au plâns de violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), în rezultatul procedurilor inechitabile prin care a fost anulat contractul de arendă a lotului de 5.63 ha și contractul de vânzare-cumpărare a lotului de 14.63 ha; de violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, în urma anulării contractelor de arendă și de vânzare-cumpărare a loturilor; violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv), deoarece reclamanții nu au avut recursuri efective în privința pretențiilor lor ce decurg din art. 3, 5, 6 și 1 Protocol nr. 1 la CEDO; precum și violarea art. 14 CEDO în combinație cu art. 6 CEDO, pe motiv că autoritățile de stat nu sunt limitate în timp pentru a depune acțiuni în interesul statului, spre deosebire de acțiunile persoanelor împotriva statului.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO. În ceea ce privește detenția reclamantului în clădirile din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, Curtea a făcut referire la rapoartele CPT și a notat că descrierea făcută de reclamant este consistentă cu descrierea făcută de CPT pe parcursul vizitelor sale în Moldova. În ceea ce privește detenția reclamantului în Închisoarea nr. 13 între septembrie și noiembrie 2006, Curtea a notat că, în cauza Țurcan v. Moldova (cererea nr. 10809/06, § 35-39, 27 noiembrie 2007), ea a constatat violarea art. 3 CEDO în privința condițiilor de detenție în aceeași închisoare între februarie și septembrie 2006.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 3 CEDO în privința detenției reclamantului între 22 iulie și 18 august 2005. Curtea a notat că, la eliberarea mandatului de arest a primului reclamant la 22 iulie 2005, instanțele de judecată nu au adus motive „relevante și suficiente”. Curtea a menționat că circumstanțele prezentei cauze sunt similare cu circumstanțele din cauzele Becciev v. Moldova (cererea nr.  9190/03, § 61-62, 4 octombrie 2005) și Șarban (cererea nr.  3456/05, 4 octombrie 2005, § 100-101), în care Curtea a constatat violarea art. 5 § 3 CEDO, deoarece instanțele nu au adus motive suficiente pentru arestul reclamanților.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 CEDO în urma detenției ilegale a primului reclamant între 18 august și 17 noiembrie 2005. Curtea a menționat că ordinul de eliberare a reclamantului din 18 august 2005 nu a fost contestat de către procuror și în loc să se conformeze, acesta s-a adresat altor instanțe cu aceeași cerere. Instanța a ordonat arestul fără a aduce careva noi motive. Mai mult, după 29 august 2005, reclamantul a fost deținut fără un mandat de arest (a se vedea Ursu v. Moldova, cererea nr. 3817/05, § 25-28, 27 noiembrie 2007)


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO. Curtea a menționat că cererile Procuraturii Generale privind anularea contractelor de arendă și de vânzare-cumpărare a loturilor au fost admise în totalitate, ignorând argumentul reclamanților precum că cererile au fost depuse cu depășirea termenului limită. Curtea a notat că ea a examinat o problemă similară în cauza Dacia S.R.L. v. Moldova (cererea nr. 3052/04, 18 martie 2008), în care privatizarea unui hotel a fost anulată în urma cererii Procuraturii Generale, care a fost depusă după mai mult de 4 ani de la momentul evenimentelor. Astfel, Curtea a considerat că, prin admiterea cererilor Procuraturii Generale în interesul statului, fără limită de timp, a fost încălcat principiul securității raporturilor juridice, contrar prevederilor art. 6 § 1 CEDO. De asemenea, Curtea a considerat că ingerința în dreptul de proprietate al reclamanților nu a fost justificată.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 CEDO combinat cu art. 3 CEDO. Curtea a notat că, în cauza Malai v. Moldova (cererea. 7101/06, 13 noiembrie 2008), ea a constatat violarea art. 13 în urma lipsei recursurilor efective împotriva condițiilor inumane și degradante de detenție. Deoarece Guvernul nu a prezentat vreo dovadă că careva recursuri noi ar fi apărut, Curtea nu poate, dar confirmă această constatare.


În lumina acestor constatări, Curtea nu a considerat necesar de a examina separat pretențiile reclamanților prezentate prin prisma art. 13 combinat cu art. 6 și 1 Protocol nr. 1 la CEDO; precum și privind violarea art. 14 combinat cu art. 6 CEDO.


Curtea a acordat primului reclamant EUR 10,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 100 cu titlu de costuri și cheltuieli. Chestiunea privind prejudiciul material și cel moral rezultat în urma violării art. 6 și 1 Protocol nr. 1 la CEDO a fost rezervată pentru o hotărâre separată. Reclamanții și Guvernul au fost invitați să prezinte Curții observațiile sale cu privire la acest subiect, precum și eventualele propuneri de reglementare amiabilă.


În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de către dra Doina-Ioana STRÄ‚ISTEANU, jurist care activează în Londra.


Comunicatul de presă al reprezentantului reclamanților