La 16 decembrie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunțat hotărârile Levința c. Moldovei (cererea nr. 17332/03) și Năvoloacă c. Moldovei (cererea nr. 25236/02).


*  *  *


În cauza Levința c. Moldovei, reclamanții, frații Vitalie LEVINȚA („primul reclamant”) și Pavel LEVINȚA („al doilea reclamant”), au fost arestați în Rusia, la 30 octombrie 2000, de către poliția locală, în urma unei cereri a autorităților moldave. Ei erau suspectați de apartenența la o organizație criminală și de omorul sau tentativa de omor a mai multor persoane în Moldova. La 31 octombrie 2000, reclamanții au fost examinați de către un medic, care a constatat vânătăi pe corpul lor. Reclamanții au explicat că leziunile au fost căpătate pe perioada arestului.


La 3 noiembrie 2000, ei au fost transmiși poliției din Moldova, unde au fost deținuți la inspectoratul de poliție Chișinău aproximativ de la ora 3 după-amiază. Potrivit reclamanților, ei au fost maltratați în după-amiaza zilei de 3 noiembrie 2000 și în noaptea între 3 și 4 noiembrie de către V. Ivarlac, anchetator în cadrul Departamentului Procuraturii Generale pentru investigarea cazurilor excepționale, și de către ofițerii de poliție G. Stavila, V. Gusev, V. Ciobănaș și V. Railean de la inspectoratul de poliție Chișinău. Ofițerii au pus reclamanților măști de gaz pe față și i-au suspendat pe câteva ore de o bară metalică având mâinile legate în spate (o metodă cunoscută sub denumirea de „ласточка”). În această poziție, reclamanții erau loviți cu bâte din cauciuc pe corp și pe tălpi, iar de gât le erau agățate greutăți. Din când în când, aerul din masca de gaz era oprit până reclamanții leșinau.


Aproximativ la ora 3:30 după-amiază la 4 noiembrie 2000, a fost chemată o ambulanță pentru a acorda ajutor primului reclamant. Medicii au constatat contuzia țesuturilor moi de pe cap, traumă la cap și o posibilă encefalopatie posttraumatică. De asemenea, ei au notat că poliția nu a autorizat spitalizarea reclamantului, deoarece aceste era deosebit de periculos.


Reclamantul a solicitat să consulte un avocat. La 4 noiembrie 2000, aproximativ la ora 3:30 după-amiază, reclamanților li s-a permis să consulte un avocat, în prezența anchetatorului și a ofițerilor de poliție. Observând semne de maltratare, avocatul a solicitat examinarea medicală a clienților săi. Examinarea medicală a reclamanților a avut loc în aceeași zi. O parte din leziunile constatate în acest raport medical nu au fost constatate în cel întocmit în Rusia la 31 octombrie 2000.


Reclamanții au întâmpinat diverse obstacole în ceea ce privește întâlnirile cu avocații lor între 4 și 8 noiembrie 2000. Reclamanții au afirmat că, nefiind în stare să mai reziste maltratărilor, ei au semnat declarații de recunoaștere a vinovăției în comiterea tuturor infracțiunilor de comiterea cărora erau învinuiți la 7 și 8 noiembrie 2000. Doar după aceasta, lor li s-a permis să aibă întrevederi cu avocații lor la 8 noiembrie 2000. Ulterior, întrevederile cu avocații lor au întâmpinat numeroase obstacole.


La 20 decembrie 2000, cel de-al doilea reclamant a solicitat Procurorului General examinarea brațului său de către un medic, pe care nu-l mai putea mișca după maltratările la care a fost supus de către poliție la 4 noiembrie 2000. Deoarece el nu a primit niciun răspuns, avocatul său s-a adresat, la 22 martie 2001, cu o cerere Procurorului General, solicitând răspuns la plângerea clientului său din 20 decembrie 2000. La 4 aprilie 2001, el a fost informat că reclamantului i-a fost expediat un răspuns la 29 decembrie 2000, în care i-a fost explicat că orice plângere urma să fie adresată direct instanței de judecată în urma transmiterii acestei cauze în instanță și că reclamantul a primit asistența medicală. Avocatul a solicitat informație suplimentară despre instanța la care a fost expediată plângerea clientului său. Nu este clar dacă avocatul a primit vreun răspuns. Reclamantul nu a primit asistența medicală pe care a cerut-o la 20 decembrie 2000.


Pe durata examinării dosarului de către Curtea de Apel a Republicii Moldova în 2001, reclamanții s-au plâns, de asemenea, de maltratări. Instanța a expediat plângerea Procuraturii Generale. Se pare că nu a fost întreprinsă nicio măsură în urma acestei plângeri.


La 19 aprilie 2003, pe când se aflau la închisoarea nr. 29/4, reclamanții au fost bătuți de către alți deținuți. Ei au declarat că leziunile erau rezultatul practicării artelor marțiale și au refuzat să depusă declarații în scris. Ambii reclamanți au fost duși la spital și apoi transferați la închisoarea nr. 29/15. Ulterior, la 6 septembrie 2003, ei au fost iarăși bătuți de către alți deținuți. Reclamanții au susținut că, în ambele cazuri, personalul închisorii a dispărut pe durata luptei dintre deținuți. Reclamanții nu au depus plângeri privind aceste atacuri și au refuzat să dea declarații împotriva deținuților care i-au atacat. Potrivit Guvernului, în urma celui de-al doilea atac, au fost identificați trei organizatori, însă investigațiile pornite împotriva acestora au încetat pe parcursul anului 2003.


La 16 aprilie 2002, Curtea de Apel, în calitate de primă instanță, a condamnat reclamanții la 20 de ani de privațiune de libertate fiecare. Instanța a constatat că fiecare dintre reclamanți era implicat în 7 infracțiuni diferite, asistarea în comiterea infracțiunilor și fiecare era membru al unei grupări criminale. Probele pe care instanța și-a întemeiat hotărârea au fost, pentru fiecare caz în parte, declarațiile coacuzaților, declarațiile victimelor care au supraviețuit sau a rudelor lor, declarațiile martorilor și rapoartele de expertiză. La 22 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a respins cererile de recurs ale reclamanților și a constatat că Curtea de Apel a adoptat o hotărâre legală.


În fața Curții, reclamanții au pretins, în temeiul art. 3 CEDO (interzicerea torturii), că poliția i-a maltratat în noiembrie 2000 și nu a investigat plângerile de maltratare în modul adecvat; că primului reclamant nu i-a fost acordată asistență medicală la 4 noiembrie 2000 și că nu a fost efectuată nicio investigație în privința plângerii celui de-al doilea reclamant din 20 decembrie 2000; că ei au fost ținuți în condiții inumane și degradante; că autoritățile au permis maltratarea reclamanților în 2003 și nu au investigat în mod adecvat plângerile lor privind maltratarea.


De asemenea, reclamanții s-au plâns, în temeiul art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), de condamnarea lor ilegală care s-a bazat pe probe obținute în urma maltrtărilor. Reclamanții au mai pretins violarea art. 6 § 3 CEDO (dreptul de a fi asistat de un avocat ) combinat cu art. 13 CEDO (dreptul la un proces echitabil) în urma imposibilității de a avea întrevederi cu avocații lor, și în condiții de confidențialitate, precum și în urma lipsei oricărui răspuns sau a oricăror măsuri întreprinse în privința plângerilor lor de maltratare.


În ceea ce privește pretenția reclamanților privind omisiunea autorităților de a preveni atacurile asupra reclamanților de către alți deținuți în aprilie și septembrie 2003, Curtea a considerat că nu a fost demonstrat în afara oricărui dubiu rezonabil și nici nu se putea de prezumat că autoritățile puteau să fie conștiente de riscul unui atac asupra reclamanților din partea altor deținuți. Curtea a considerat că autoritățile au întreprins măsuri rezonabile pentru protejarea reclamanților și a respins acest capăt de cerere ca fiind în mod vădit nefundat, în conformitate cu prevederile art. 35 § 3 și 4 CEDO.


În privința investigării atacurilor din 2003, Curtea a notat că unii atacatori au fost identificați, însă reclamanții nu au depus plângeri în privința acestora și nu au insistat asupra continuării investigațiilor după încetarea acestora în 2003. Încheierile de refuz în începerea urmăririlor penale urmau a fi atacate de către reclamanți în instanțele de judecată, însă aceștia și avocații lor nu au făcut-o. Prin urmare, acest capăt de cerere urmează a fi respins din cauza neepuizării căilor de recurs interne, în conformitate cu prevederile art. 35 § 1 și 4 CEDO.


Reclamanții s-au mai plâns, pentru prima dată, în observațiile lor din 5 aprilie 2007, că au fost deținuți în condiții inumane și degradante între noiembrie 2000 și aprilie 2001. Curtea a notat că această pretenție a fost înaintată după 6 ani de la evenimentele relevante și, prin urmare, cu depășirea termenului de 6 luni. Pretenția a fost respinsă ca inadmisibilă potrivit art. 35 § 4 CEDO.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO în urma torturării reclamanților la 4 noiembrie 2000, prin omisiunea de a investiga în modul potrivit plângerile reclamanților privind maltratarea și prin omisiunea de a asigura asistența medicală necesară.


a) În ceea ce privește maltratările din noiembrie 2000, Curtea a notat că reclamanții au fost examinați de două ori de către medici, și anume la 31 octombrie 2000 în Rusia și la 4 noiembrie 2000 în Moldova. Raportul medical întocmit în Moldova a atestat un număr de leziuni care nu au fost menționate în cel întocmit în Rusia. După transferul primului reclamant în Moldova la 3 noiembrie 2000, nu s-a menționat necesitatea asistenței medicale. Însă după o zi de detenție, a fost nevoie de asistența medicală de urgență și medicii au constatat starea reclamantului ca fiind destul de gravă. Primul reclamant a declarat că această stare era rezultatul maltratării. Guvernul nu a adus nicio probă rezonabilă pentru a explica cauza acestei asistențe medicale de urgență. Guvernul nu a adus probe plauzibile cel puțin pentru unele leziuni cauzate reclamanților pe perioada aflării în Moldova. În special, pentru cele de pe tălpile reclamanților, care nu puteau apărea doar în urma unei lupte de pe perioada arestului. Astfel de leziuni demonstrează intenția clară de a cauza durere puternică și poate fi considerată doar ca fiind tortură. În plus, după maltratarea inițială, reclamanților nu li s-a permis să aibă întrevederi cu avocații lor timp de câteva zile, ceea ce i-a făcut să se simtă și mai vulnerabili față de orice abuz, iar autoritățile știau despre acest lucru. Curtea a considerat revoltător faptul că reclamanții au fost lipsiți de accesul la avocați pe parcursul primelor zile care sunt cruciale și că nu li s-a permis ulterior să beneficieze pe deplin de asistența legală. 


b) Referitor la investigațiile privind maltratarea din noiembrie 2000, reclamanții s-au referit la refuzul autorităților de a iniția urmăriri penale în urma plângerilor de maltratare și omisiunea de a răspunde celui de-al doilea reclamant la plângerea acestuia din 20 decembrie 2000. Guvernul a prezentat o scrisoare din partea Procuraturii Generale din 9 ianuarie 2007, potrivit căreia, în urma verificării pretențiilor reclamanților, s-a constatat că pretinsa maltratare nu a avut loc și că reclamanții nu s-au plâns personal de maltratare. Scrisoarea nu specifica data la care a avut loc verificarea și nu se referea la vreun alt detaliu. Guvernul nu a anexat copia vreunei decizii care ar fi fost adoptată în urma acestei verificări.


Curtea a notat că examinarea medicală din 4 noiembrie 2000 a avut loc la cererea avocaților, și nu a reclamanților. Aceasta contrazice argumentul Guvernului precum că, în absența unei plângeri personale a unui învinuit, autoritățile nu pot acționa. Curtea a mai notat că, în răspuns la plângerea celui de-al doilea reclamant din 20 decembrie 2000, procuratura l-a informat despre dreptul de a se adresa la instanța de judecată, ceea ce înseamnă, în practică, că plângerea nu a fost examinată deloc. Curtea a conchis că, chiar admițând faptul că o „verificare” în urma plângerilor reclamanților privind maltratarea a avut loc, aceste măsuri, precum și examinarea plângerii din 20 decembrie 2000 a celui de-al doilea reclamant, nu satisfac cerințele privind investigațiile prin prisma art. 3 CEDO.


c) În ceea ce privește asistența medicală prestată în 2000, primul reclamant s-a plâns că lui nu i s-a permis să fie spitalizat la 4 noiembrie 2000, în pofida recomandărilor medicilor, iar cel de-al doilea reclamant a invocat că nu a primit niciun răspuns la scrisoarea sa din 20 decembrie 2000, prin care solicita asistență medicală, și nu a primit nici asistența medicală solicitată.


Curtea a observat că, la 4 noiembrie 2000, medicii de la spitalul de urgență l-au examinat pe primul reclamant și au recomandat spitalizarea acestuia. Astfel, deși în inspectoratul de poliție Chișinău era disponibilă asistența medicală, medicii au considerat-o insuficientă pentru starea primului reclamant. Curtea a considerat că, deși trebuie luate în considerație anumite măsuri de securitate la acordarea asistenței medicale a deținuților, aceste măsuri nu trebuie înțelese ca scutirea autorităților de la acordarea asistenței medicale potrivite deținuților. Autoritățile puteau găsi soluții alternative, cum ar fi plasarea reclamantului sub supraveghere într-un spital sau trasferarea lui la spitalul închisorii din Cricova. Totuși, autoritățile au ales să-l țină în inspectoratul de poliție, deși erau conștiente că nivelul asistenței medicale nu era suficient. Nici cel de-al doilea reclamant nu a fost examinat de un medic în urma cererii sale de solicitare a examinării medicale a brațului său, în pofida faptului că a pretins că și-a pierdut funcțiile în urma maltratării. Prin urmare, Curtea a conchis că ambii reclamanți au fost lipsiți de asistența medicală necesară în timp ce se aflau în detenție.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO.


Curtea a notat că reclamanții au făcut declarații de recunoaștere a vinovăției la 7 și 8 noiembrie 2000, prin care ei și-au recunoscut vinovăția în comiterea tuturor infracțiunilor de comiterea cărora erau învinuiți. Reclamanții nu au avut contacte cu avocații lor între 4 și 8 noiembrie 2000 și ei au dat aceste declarații fără a beneficia de asistență legală. Curtea a considerat că declarațiile obținute de la reclamanți în aceste circumstanțe, în urma torturării lor și fiind privați de orice suport din partea avocaților lor (cu excepția intervenției acestora din 4 noiembrie 2000), urmate de o lipsă totală de reacție la plângerile avocaților, cad în categoria de declarații care ar trebui să nu fie niciodată declarate admisibile în cadrul procedurilor penale, deoarece folosirea unor astfel de probe ar duce la inechitatea procedurilor în întregime, indiferent de faptul dacă instanța invocă și alte probe. Luând în considerație faptul că reclamanții au fost supuși torturii, Curtea nu consideră necesar să determine măsura în care instanțele de judecată naționale s-au bazat pe probele obținute în rezultatul torturii și dacă aceste probe au fost determinante la condamnarea reclamanților. Însuși faptul că instanțele naționale s-au bazat pe probe obținute în rezultatul torturii duc la inechitatea întregului proces.


Având în vedere constatările violării art. 3 și a art. 6 § 1 CEDO, Curtea nu a considerat necesar examinarea separată a pretențiilor prin prisma art. 6 § 3 și 13 CEDO.


Curtea a acordat EUR 8,000 fiecărui din reclamanți cu titlu de prejudicii morale și suma totală de EUR 2,000 (minus EUR 850 acordați cu titlu de asistență judiciară) cu titlu de consturi și cheltuieli.


Reclamanții au fost reprezentați în fața Curții de către dl T. Ungureanu, avocat din Chișinău.


*  *  *


În cauza Năvoloacă c. Moldovei, reclamantul, Ștefan NÄ‚VOLOACÄ‚, a fost condamnat pentru furt și jaf, fiind ulterior eliberat condiționat la 7 aprilie 1999. La 20 aprilie 2000, el a fost arestat de către polițiști pentru opunerea de rezistență și dus la secția de poliție Ialoveni. O instanță de judecată a constatat că reclamantul nu a comis vreo infracțiune și a ordonat eliberarea acestuia. După ce a fost eliberat, reclamantul a fost imediat arestat din nou. Ulterior, el a fost învinuit de omorul lui P., directorul unei companii private.


La 30 mai 2001, Tribunalul Chișinău a achitat reclamantul, statuând că nu existau probe care ar fi demonstrat că reclamantul ar fi comis infracțiunea de care era acuzat. La 22 octombrie 2001, Curtea de Apel a Republicii Moldova a menținut hotărârea din 30 mai 2001. Instanța a constatat că procuratura s-a bazat pe presupuneri și probe obținute cu încălcarea gravă a Codului de procedură penală.


La 15 ianuarie 2002, Curtea Supremă a de Justiție a examinat recursul în absența reclamantului, care a fost reprezentat de către avocatul său, și la care nu a fost audiat vreun martor. Instanța a casat hotărârea Curții de Apel și a adoptat o nouă hotărâre de condamnare a reclamantului. Instanța nu a examinat vreo probă în mod direct și s-a bazat pe dosarul penal după cum acesta a fost stabilit de către instanțele inferioare. Instanța a constatat că existau suficiente probe pentru a demonstra vinovăția reclamantului și că instanțele inferioare au ajuns la o concluzie greșită în urma examinării dosarului.


În fața Curții, reclamantul a invocat violarea art. 5 CEDO (dreptul la liberatate și siguranță), susținând că detenția sa a fost arbitrară, violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), invocând inechitatea procedurilor penale îndreptate împotriva sa, precum și violarea art. 7 CEDO (nicio pedeapsă fără lege).


Curtea a notat că, la 30 mai 2001, prima instanță a achitat reclamantul, după care el a fost eliberat. Totuși, reclamantul a despus cererea sa la Curte doar la 13 iunie 2002, cu depășirea termenului de 6 luni. Prin urmare, pretenția privind violarea art. 5 CEDO a fost respinsă ca inadmisibilă potrivit art. 35 § 4 CEDO.


Curtea a mai notat că, în cererea sa inițială, reclamantul s-a plâns de violarea art. 7 CEDO. Deoarece ulterior reclamantul nu a prezentat niciun argument în observațiile sale cu privire la aceast capăt de cerere, Curtea l-a respins ca fiind în mod vădit nefondat, potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1.


Curtea a constatat că, prin prisma circumstanțelor de fapt și a garanțiilor art. 6 CEDO, această cauză este similară cauzei Popovici c. Moldovei (hotărâre din 27 noiembrie 2007). În cauza Popovici, Curtea a notat că împuternicirile Curții Supreme de Justiție sunt stabilite de Codul de procedură penală, care prevede că Curtea Supremă de Justiție poate, ca instanță de recurs, pronunța o nouă hotărâre în fond, ceea ce ea a și făcut. La pronunțarea unei noi hotărâri, Curtea Supremă urma să examineze în fond cauza penală conform regulilor generale pentru examinarea ei. Totuși, casând hotărârea de achitare a reclamantului, Curtea Supremă l-a condamnat pe acesta fără a lua declarații de la el și fără a examina probele în prezența sa, în cadrul unei ședințe publice, pentru a asigura o argumentare contradictorie. Curtea a considerat că casarea sentinței primei instanțe și condamnarea reclamantului nu putea avea loc fără aprecierea directă a declarațiilor făcute de reclamant și de unii martori.


Curtea a considerat că, în această cauză, dosarul îndreptat împotriva reclamantului era aproape în întregime bazat pe declarațiile martorilor. Alte probe, cum ar fi diverse rapoarte tehnice, arătau doar modul în care a fost comisă infracțiunea, și nu implicara reclamantului în comiterea infracțiunii. Atunci când a casat hotărârile instanțelor inferioare, Curtea Supremă de Justiție s-a bazat pe declarațiile martorilor. Ea a constatat că mai multe mărturii, care demonstrau că reclamantul avea un alibi, nu erau suficient de coerente și credibile pentru a fi acceptate. Ea nu s-a referit la constatările instanțelor inferioare, potrivit cărora martorii acuzării au dat declarații inconsecvente care erau parțial contrazise prin probe obiective. În aceste circumstanțe și având în vedere ceea ce era important pentru reclamant, Curtea a considerat că casarea hotărârilor instanțelor inferioare și condamnarea reclamantului nu putea avea loc fără aprecierea directă a declarațiilor făcute de reclamant și de martori.


Curtea a acordat reclamantului EUR 5,000 cu titlu de daune morale.


Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de către dl B. Druță, avocat din Chișinău.