La 9 decembrie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunțat hotărârile Unistar Ventures GmbH c. Moldovei (cererea nr. 19245/03), Tudor-Auto S.R.L. (nr. 1), Triplu-Tudor S.R.L. și Tudor-Auto S.R.L. (nr. 2) c. Moldovei (cererile nr. 36344/03, 36341/03 și 30346/05) și Avram c. Moldovei (cererea nr. 2886/05).


*  *  *


În cauza Unistar Ventures GmbH c. Moldovei, reclamantul, Unistar Ventures GmbH („UV”),  este o companie cu sediul în Germania.


La 3 martie 2000, UV a semnat un contract cu Administrația de Stat a Aviației Civile („ASAC”), în temeiul căruia compania aeriană de stat Air Moldova urma să fie reorganizată într-o companie aeriană moldo-germană cu răspundere limitată cu denumirea Air Moldova S.R.L. („compania”). Guvernul Moldovei, reprezentat de ASAC, urma să contribuie cu MDL 31,025,504, reprezentând 51% din capitalul statutar, iar UV urma să contribuie cu USD 2,384,705 dolari SUA, reprezentând 49% din capitalul statutar. Compania nou-creată a fost declarată succesor de drept al companiei aeriene de stat Air Moldova.


La 12 iunie 2000 și 13 iunie 2001, compania a primit de la UV și/sau de la directorul său, prin intermediul Dresdner Bank, în trei tranșe, suma de USD 2,384,705.


La o dată nespecificată, compania a încheiat un contract cu producătorul brazilian de aeronave Embraer – Empresa Brasileira de Aeronáutica S.A. – pentru cumpărarea a două aeronave Embraer 145. Prețul aeronavelor era de aproximativ USD 39 milioane, din care 15% urmau să fie plătite de companie, iar restul urma să fie finanțat de către Dresdner Bank și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare („BERD”) prin intermediul unui credit acordat pe un termen de zece ani. La o dată nespecificată, compania a plătit un avans nerambursabil de aproximativ USD 3.7 milioane producătorului brazilian de aeronave.


După ce Partidul Comuniștilor din Republica Moldova a câștigat alegerile parlamentare, compania a început să întâmpine presiuni din partea diferitor organe de stat. Astfel, la întrunirea acționarilor din 19 iunie 2002, folosind cele 51% din voturile sale, ASAC, în mod unilateral, a eliberat din funcție directorul companiei Air Moldova.


La 26 iunie 2002, UV a intentat o acțiune civilă împotriva ASAC, susținând că schimbarea directorului a fost contrară statutului companiei.


La 10 iulie 2002, ASAC a intentat acțiunea proprie împotriva lui UV, solicitând declararea nulă a contractului din 3 martie 2000, prin care a fost creată compania.


Judecătoria Economică a Republicii Moldova a conexat cele două acțiuni și, la 6 august 2002, a hotărât în favoarea lui ASAC, ordonând rezilierea contractului prin care a fost creată compania. În dispozitivul hotărârii, Judecătoria Economică a indicat următoarele:


„Readucerea părților la situația inițială se va efectua după o verificare de audit contabilă și stabilirea cuantumului investițiilor efectuate. Alineatul dat al hotărârii judecătorești se va executa de către Guvernul RM, Ministerul Finanțelor, Administrația de Stat a Aviației Civile, cu participarea ÎCS „Unistar Ventures GmbH.”


Recursul lui UV a fost respins de către Curtea Supremă de Justiție la 18 septembrie 2002. Hotărârea Judecătoriei Economice din 6 august 2002 a devenit irevocabilă și, la scurt timp după aceasta, compania a fost reorganizată și înregistrată din nou ca companie aeriană de stat, cu denumirea Air Moldova.


UV a solicitat de la Judecătoria Economică eliberarea titlului executoriu în baza hotărârii din 6 august 2002. La 21 noiembrie 2002, Judecătoria Economică a răspuns că niciun titlu de executare nu poate fi eliberat, deoarece executarea urma a fi efectuată doar în baza hotărârii din 6 august 2002.


În 2002, UV s-a adresat către ASAC și Compania de Stat Air Moldova, Guvernului Republicii Moldova și Ministerului Finanțelor, solicitându-le să se conformeze hotărârii judecătorești din 6 august 2002 și să readucă părțile la situația în care s-au aflat înainte de încheierea contractului de asociere. Ministerul Finanțelor a răspuns la scrisoarea lui UV, indicând că, deoarece el nu era beneficiarul investiției, el nu putea să plătească.


La 18 mai 2004, Curtea de Apel Economică a susținut că, în ceea ce privește restituirea investițiilor făcute de UV, dispozitivul hotărârii din 6 august 2002 era suficient de clar și că, deoarece instanței de judecată nu i-au fost prezentate [în cadrul procedurilor] probele care ar stabili cuantumul exact al investițiilor, o verificare de audit a fost dispusă pentru ca cuantumul lor să poată fi stabilit și plătit înapoi lui UV.


La 28 decembrie 2005, ASAC a depus o cerere la Curtea de Apel Economică, solicitând modificarea textului hotărârii din 6 august 2002, susținând că dispozitivul hotărârii diferă de cel pronunțat oral la 6 august 2002. La 30 decembrie 2005, Curtea de Apel Economică a admis cererea ASAC și a modificat dispozitivul hotărârii, după cum a sugerat ASAC, excluzând cuvintele „audit” și „cu participarea lui”.


La 6 aprilie 2006, Centrul Național de Expertize Judiciare a întocmit un raport „tehnic-științific”. Concluzia raportului a fost inter alia că UV a investit USD 2,384,705 în compania Air Moldova, dar, deoarece acești bani au fost plătiți ca avans producătorului brazilian de aeronave, ei ar putea fi rambursați lui UV doar după ce Air Moldova îi va recupera sau când aeronavele Embraer vor fi livrate către Air Moldova. Mai mult, raportul constata că banii investiți de UV nu au fost folosiți de către Air Moldova în activitatea sa comercială și că, prin urmare, UV nu putea pretinde la nicio parte din profitul realizat în perioada anilor 2000-2002 și nu putea fi responsabilă de pierderile suportate.


În aprilie 2007, după ce cererea reclamantului a fost declarată admisibilă de către Curte, reclamantul și Guvernul au hotărât să angajeze o companie de audit străină în vederea determinării sumei datorate companiei reclamante. La 21 septembrie 2007, Guvernul și compania reclamantă au încheiat un contract cu compania Deloitte & Touche. La 23 aprilie 2008, Deloitte & Touche a emis un raport potrivit căruia investițiile companiei reclamante constituiau USD 2,384,705 și partea de profit a companiei reclamante la data de 25 septembrie 2002 constituia MDL 13,055,376 (EUR 984,108).


Reclamantul nu a fost despăgubit nici până în prezent.


În fața Curții, reclamantul a pretins că, prin neexecutarea hotărârii judecătorești definitive din 6 august 2002, a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 CEDO și dreptul de a beneficia de bunurile sale, garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO.


Curtea a observat că neexecutarea hotărârii judecătorești din 6 august 2002 s-a datorat, într-o mare măsură, faptului că Judecătoria Economică nu a indicat în hotărârea sa suma de bani care urma a fi plătită companiei reclamante, în pofida prevederilor art. 198 Cod civil. Curtea a menționat că suma investiției inițiale și suma profitului companiei puteau fi ușor calculate și precizate.


Hotărârea Judecătoriei Economice a fost redactată în așa un mod încât executarea să depindă în întregime de dorința unei părți la proceduri, și anume a Guvernului. Guvernul nu putea fi obligat în niciun mod de către reclamant să execute hotărârea din 6 august 2002 prin simplul fapt că Judecătoria Economică a refuzat să elibereze titlul executoriu fără a oferi motivele legale ale refuzului său. Prin urmare, unicul mod de executare a hotărârii era executarea voluntară a acesteia de către Guvern.


Guvernul a decis să execute hotărârea și să dispună un control de audit doar după ce cererea reclamantului i-a fost comunicată de către Curte. Totuși, doar după ce cererea a fost declarată admisibilă, în februarie 2007, Guvernul a început să întreprindă acțiuni mai serioase în vederea executării hotărârii din 6 august 2002 și a ajuns la un acord cu reclamantul de a angaja compania de audit Deloitte & Touche.


Curtea a menționat că circumstanțele cauzei indică fără echivoc că inițiativa de executare a procedurii stabilite în hotărârea din 6 august era în sarcina Guvernului, iar Guvernul a omis să o execute. Prin urmare, ingerința în drepturile reclamantului la protecția proprietății sale a fost disproporționată și a avut loc violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO.


Având în vedere constatarea sa privind violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, Curtea nu a considerat necesar de a examina separat pretenția reclamantului în temeiul art. 6 § 1 CEDO.


Curtea a acordat reclamantului:



  • EUR 6,700,000 cu titlu de prejudiciu material;

  • EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral și

  • EUR 9,855 cu titlu de costuri și cheltuieli.

Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de către dl Vitalie NAGACEVSCHI și Andrei NÄ‚STASE, avocați din Chișinău.


*  *  *


În cauza Tudor-Auto S.R.L. (nr. 1), Triplu-Tudor S.R.L. și Tudor-Auto S.R.L. (nr. 2) c. Moldovei, reclamanții, Triplu-Tudor S.R.L. și Tudor-Auto S.R.L., sunt 2 companii de asigurare din Republica Moldova.


La 10 iunie 1997, Guvernul a adoptat hotărârea nr. 533, potrivit căreia companiile de asigurare urmau să se conformeze unor formalități și să obțină noi certificate de înregistrare înainte de 1 august 1997. La 31 iulie 1997, companiile reclamante au depus cereri la Serviciul de Stat pentru supravegherea asigurărilor pe lângă Ministerul Finanțelor („Serviciul”), împreună cu documente ce probau creșterea capitalului statutar, solicitând eliberarea noilor certificate pentru activitatea de asigurare. În urma refuzului Serviciului de a elibera noile certificate, companiile reclamante au inițiat proceduri judiciare.


La 31 martie 1998, Judecătoria Economică a admis pretențiile reclamanților și a obligat Serviciul să le elibereze noile certificate. La 15 aprilie 1998, companiilor reclamante le-au fost eliberate titluri executorii în care era indicat că acestea urmau a fi executate imediat. Cererea de apel a Serviciului a fost respinsă de către Curtea de Apel Economică la 24 iunie 1998.


La 24 ianuarie 2001, Serviciul a eliberat reclamanților certificate noi, însă acestea nu au fost semnate de către ministrul Finanțelor și, din acest motiv, ele nu aveau putere juridică.


Hotărârile din 31 martie 1998 nu au fost executate până în prezent.


Concomitent cu aceste proceduri, în aprilie 2000, o persoană, T.P., care pretindea a fi deținător a 50% de acțiuni ale companiei reclamante, a depus o cerere de participare în calitate de intervenient la procedurile care s-au finalizat cu hotărârea definitivă din 31 martie 1998. Printr-o hotărâre definitivă din 20 septembrie 2000, Curtea de Apel Economică a respins pretențiile lui T.P. ca nefondate.


La 6 octombrie 2003, T.P. a depus la Curtea de Apel Economică o cerere de revizuire a hotărârii judecătorești din 31 martie 1998. Pretențiile sale au fost respinse la 8 decembrie 2004. La 31 martie 2005, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul lui T.P. și a dispus reexaminarea cauzei. Rezultatul redeschiderii procedurilor nu este cunoscut.


În fața Curții, reclamanții au invocat violarea art. 6 § 1 CEDO și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO în urma neexecutării hotărârii judecătorești din 31 martie 1998, precum și violarea art. 13 CEDO prin lipsa recursurilor efective privind neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive. De asemenea, Tudor-Auto S.R.L. s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 CEDO, de casarea abuzivă, la 31 martie 2005, a hotărârii din 31 martie 1998.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO în privința lui Triplu-Tudor S.R.L. în ceea ce privește neexecutarea hotărârii judecătorești definitive din 31 martie 1998.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO în privința lui Tudor-Auto S.R.L. în ceea ce privește neexecutarea hotărârii judecătorești definitive din 31 martie 1998, precum și privind casarea ulterioară a acestei hotărâri la 31 martie 2005.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO. Curtea a notat că imposibilitatea companiilor reclamante de a avea certificate de înregistrare a constituit o ingerință în dreptul lor la protecția proprietății, iar această ingerință a încălcat balanța echitabilă între interesele companiilor reclamante și alte interese implicate.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 CEDO combinat cu art. 6 § 1 CEDO. Curtea a notat că, în ceea ce privește art. 426 al fostului CPC, „chiar dacă presupunem că reclamantul ar fi depus recurs împotriva actelor executorului judecătoresc și ar fi obținut o hotărâre care să confirme că neexecutarea a fost ilegală conform dreptului național, o astfel de acțiune nu ar fi obținut nimic nou, singura consecință fiind eliberarea unui alt titlu executoriu care ar permite executorului judecătoresc să continue executarea hotărârii” (a se vedea Popov v. Moldova (nr. 1), cererea nr. 74153/01, § 32, 18 ianuarie 2005). Pentru aceleași motive, Curtea a considerat că art. 20 din Constituția Republicii Moldova, care prevede un drept general de acces la justiție, nu oferă reclamanților un recurs efectiv.


În ceea ce privește satisfacția echitabilă, companiile reclamante Tudor-Auto S.R.L. și Triplu-Tudor S.R.L. au solicitat MDL 119,840,000 (EUR 7,531,186) și, respectiv, MDL 291,039,000 (EUR 18,289,961) cu titlu de prejudicii materiale suferite în urma neexecutării hotărârilor judecătorești în favoarea lor. Curtea a considerat că această chestiune nu este gata pentru a fi decisă și a rezervat-o pentru o hotărâre separată.


Reclamanții au fost reprezentați în fața Curții de către dl Vitalie NAGACEVSCHI, avocat din Chișinău.


*  *  *


În cauza Avram c. Moldovei, reclamanta, Natalia AVRAM, în 1996, a primit de la autoritățile locale din satul Alexandreni un lot de pământ pe care ea îl folosește până în prezent.


Deoarece ei nu i s-a eliberat un titlu de autentificare a dreptului de deținător al lotului de teren, în decembrie 2003, ea s-a adresat autorităților cu o cerere în acest sens. În februarie 2004, cererea sa a fost respinsă. Ulterior, reclamanta a inițiat proceduri judiciare. La 9 iunie 2004, Judecătoria Sîngerei a admis pretențiile reclamantei și a dispus ca autoritățile locale sa elibereze reclamantei titlul de autentificare a dreptului deținătorului de teren. Hotărârea nu a fost contestată și a devenit irevocabilă. Reclamanta a obținut titlul executoriu și, la 19 iulie 2004, l-a depus la Departamentul de Executare a Deciziilor Judiciare („DEDJ”).


La 27 iulie 2004, autoritățile locale și-au anulat propria decizie din 20 februarie 2004, însă reclamanta nu a fost informată despre aceasta. Reclamanta a obținut înregistrarea titlului său de deținător de terenuri la 30 mai 2006.


În fața Curții, reclamanta a invocat violarea art. 6 § 1 CEDO în urma neexecutării hotărârii judecătorești din 9 iunie 2004.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO. Curtea a considerat că decizia din 27 iulie 2004 a constituit o conformare formală cu hotărârea din 9 iunie 2004. Curtea a notat că reclamanta nu a fost informată în modul potrivit despre decizia din 27 iulie 2004. Curtea a considerat că hotărârea din 9 iunie 2004 nu a fost executată pe deplin timp de aproximativ 18 luni. Ea a concluzionat că nu au existat motive rezonabile pentru termenul de informare a reclamantei despre decizia din 27 iulie 2004 și că unica cauză a acestei întârzieri o constituie omisiunile diferitor organe de stat de a-și executa obligațiile în modul potrivit.


Reclamanta a prezentat cererea sa cu privire la satisfacția echitabilă în afara termenului stabilit de Curte. Din acest motiv, și având în vedere faptul că reclamanta s-a folosit de teren în această perioadă, Curtea nu a acordat nicio sumă cu titlu de satisfacție echitabilă.


În fața Curții, reclamanta a fost reprezentată de către N. Malanciuc, avocat din Sîngerei.