La 27 iunie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a comunicat Guvernului Republicii Moldova cererea Fundația pentru copii „Speranța” c. Moldovei (cererea nr. 17891/08), care a fost depusă la 6 aprilie 2008. În fața Curții, reclamantul este reprezentat de către dl Nicolae LEȘAN, avocat din Chișinău.
Circumstanțele cauzei
În această cauză, reclamantul, Fundația pentru copii „Speranța” (în continuare, „Fundația”), este o organizație neguvernamentală pentru copii, care a fost fondată în 1994. La 27 iunie 2000, Primăria Chișinău a acordat Fundației în folosință un lot de teren cu suprafața de 0,92 ha în scopul construcției unui parc de distracții pentru copii și a unei piste pentru carting. La 21 august 2000 și 22 iulie 2002, Consiliul municipal Chișinău a eliberat Fundației un certificat de urbanism și o autorizație de construcție, iar, la 29 august 2002, Consiliul a emis un document ce confirma dreptul de folosință asupra terenului.
La 30 martie 2003, construcția parcului de distracții a fost finalizată, iar, la 24 decembrie 2003, i-a fost atribuită o adresă poștală. La o dată nespecificată, Fundația a solicitat Departamentului de Privatizare permisiunea de a cumpăra terenul și, la 10 iunie 2004, Departamentul a informat Fundația despre acordul său la vânzarea terenului. La 30 iunie 2004, reclamantul a solicitat Consiliului municipal permisiunea de a cumpăra lotul de teren sub construcție și, printr-o decizie din 30 decembrie 2004, Consiliul municipal a acceptat vânzarea. Decizia Consiliului municipal prevedea, printre altele, că vânzarea a fost aprobată în conformitate cu autorizarea dată de Departamentul Privatizării. La 20 ianuarie 2005, Fundația a cumpărat lotul de teren de la Consiliul municipal.
La 2 februarie 2006, Procuratura Generală a inițiat proceduri judiciare civile din numele Guvernului împotriva Consiliului municipal și a Fundației, contestând validitatea deciziei Consiliului municipal din 30 decembrie 2004 și a contractului de vânzare din 20 ianuarie 2005, pe care le-a considerat ilegale. Guvernul a semnat acțiunea Procuraturii. Potrivit Procuraturii Generale, Legea cu privire la fundații nu prevedea dreptul fundațiilor de a primi loturi de teren în mod gratuit. Mai mult, Consiliul municipal trebuia să dispună de lotul de teren, și nu Primăria, care a adoptat decizia din 27 iunie 2000. Vânzarea terenului la 20 ianuarie 2005 era, de asemenea, ilegală, deoarece, potrivit legii, doar terenurile care au fost anterior arendate puteau fi vândute și doar în urma organizării unui tender.
La 22 mai 2006, Judecătoria Economică de circumscripție Chișinău a respins acțiunea Procuraturii Generale. Referindu-se la argumentul Procuraturii precum că Legea cu privire la fundații nu prevede dreptul fundației de a căpăta pământ în mod gratuit, instanța a constatat că un asemenea drept era prevăzut de Codul funciar și de Legea privind administrația publică locală. În ceea ce privește cea de-a doua obiecție ridicată de Procuratură, instanța a notat că, în 1999, Consiliul municipal a delegat Primăriei atribuția de administrare a terenurilor municipale. Referitor la ultima obiecție a Procuraturii, instanța a constatat că Fundația avea dreptul de preemțiune asupra terenului aflat sub construcție și, prin urmare, potrivit legii, nu era nevoie de o arendare anterioară sau de organizarea unui tender pentru a vinde terenul.
Procuratura Generală a depus recurs, invocând motive similare celor din acțiunea inițială. Deoarece Procuratura a omis termenul de declarare a recursului, ea a solicitat repunerea în termen, fără a indica careva motive.
La 2 noiembrie 2006, un complet al Curții Supreme de Justiție compus din judecătorii I.M., N.C. și V.B. a examinat recursul și l-a admis în baza unor temeiuri diferite de cele indicate în cererea de recurs. În special, Curtea Supremă de Justiție a statuat că argumentele Guvernului, care era petiționar, depindeau de faptul dacă terenul litigios constituia proprietate de stat sau proprietate municipală. Astfel, deoarece prima instanță nu a clarificat această situație, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea primei instanțe și a restituit cauza la rejudecare în prima instanță. Curtea Supremă de Justiție nu s-a pronunțat asupra admiterii cererii de repunere în termen a Procuraturii.
La 1 martie 2007, Judecătoria Economică de circumscripție Chișinău a confirmat faptul că terenul litigios constituia proprietate municipală și a respins acțiunea procuraturii pe aceleași temeiuri care au fost indicate în hotărârea din 22 mai 2006. Procuratura Generală a depus recurs, indicând motive identice cu cele din prima cerere de recurs.
La 11 octombrie 2007, un complet al Curții Supreme de Justiție compus din judecătorii N.M., N.C. și I.V. au examinat recursul Procuraturii. Pe parcursul ședinței de judecată, Fundația a argumentat că acțiunea Procuraturii era depusă cu încălcarea termenului și nu a fost depusă la instanța de judecată corespunzătoare, deoarece, potrivit Legii contenciosului administrativ, acțiunea trebuia să fie înaintată în termen de 30 de zile. Fundația a mai indicat că Procuratura nu era persoana împuternicită de a înainta acțiunea.
Curtea Supremă de Justiție a respins obiecțiile Fundației, argumentând că contractul de vânzare încheiat între Primărie și Fundație la 20 ianuarie 2005 era un contract civil guvernat de Codul civil și, prin urmare, Legea contenciosului administrativ nu era aplicabilă. Instanța a constatat că, în pofida prevederilor legii, Primăria nu a organizat un tender mai întâi în 2000, iar apoi în 2005. Potrivit Curții Supreme de Justiție, aceasta constituie temei de constatare a nulității absolute a actelor Primăriei și, prin urmare, acțiunea era imprescriptibilă. Curtea Supremă de Justiție a declarat nule decizia Primăriei Chișinău din 27 iunie 2000, decizia Consiliului municipal Chișinău din 30 decembrie 2004 și contractul de vânzare din 20 ianuarie 2005.
Dreptul și practica interne relevante
Prevederile relevante ale Legii nr. 435 privind descentralizarea publică locală sunt următoarele;
Articolul 12. Descentralizarea financiară
(1) Autoritățile publice locale se bucură, în condițiile legii, de autonomie financiară, adoptă bugetul lor propriu care este independent și separat de bugetul de stat.
Articolul 13. Proprietatea unităților administrativ-teritoriale
(1) Autoritățile publice locale posedă un patrimoniu propriu și distinct, care include bunuri mobile și imobile, și dispun liber de acesta în condițiile legii.
(2) Patrimoniul unităților administrativ-teritoriale se delimitează și se separă clar de patrimoniul statului, potrivit legii sau în modul stabilit de lege.
(3) Delimitarea presupune … competența decizională exclusivă a autorităților publice locale privind administrarea patrimoniului respectiv …
Potrivit practicii standarde a Curții Supreme de Justiție, Procuratura Generală nu este împuternicită de a contesta, din numele administrației publice centrale, deciziile organelor publice locale privind administrarea patrimoniului lor. Acest principiu a fost confirmat, de exemplu, în câteva hotărâri ale Curții Supreme de Justiție din 30 ianuarie 2008 și 2 aprilie 2008 în dosarele nr. 3r-58/08, 3r-746/08, 3r-679/08 și 3r-569/08.
Potrivit art. 17 al Legii contenciosului administrativ, deciziile consiliilor locale și contractele administrative încheiate de ele pot fi contestate în termen de 30 de zile. În hotărârile din 1 februarie 2006, 5 aprilie 2005 și 16 august 2006, în dosarele nr. 3r-68/06, 3r-443/2006 și, respectiv, 3r-1359/06, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunile împotriva consiliilor municipale depuse de către administrația publică centrală pe motiv de omisiune a termenului limită de 30 de zile.
Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă sunt următoarele:
Articolul 49. Inadmisibilitatea participării repetate a judecătorului la judecarea aceleiași pricini
(2) Judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în instanță de apel nu mai poate participa la judecarea ei în primă instanță, repetat, în instanță de apel și nici în instanță de recurs.
(3) Judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în instanță de recurs nu mai poate participa la judecarea ei în primă instanță și nici în instanță de apel.
Pretenții
1. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, că procedurile au fost inechitabile; că Curtea Supremă de Justiție nu a fost imparțială, deoarece judecătorul N.C. a luat parte de două ori în proceduri; că Curtea Supremă de Justiție nu și-a motivat hotărârile sale; că Consiliul municipal Chișinău nu a fost atras în proceduri; că Procuratura Generală nu avea dreptul de a iniția proceduri din numele Guvernului, deoarece terenul litigios aparținea administrației publice locale, prin urmare, doar Ministerul Administrației Publice Locale putea să fie reclamant.
2. De asemenea, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, că ingerința în dreptul său de proprietate a fost ilegală și disproporționată.
Întrebările Curții adresate părților:
1. Relevă oare procedurile civile o violare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 6 § 1 al Convenției? În special, a fost oare Curtea Supremă de Justiție, care a adoptat hotărârea finală în această cauză, imparțială, după cum este cerut de articolul 6 § 1 al Convenției, având în vedere participarea judecătorului N.C. la examinarea cauzei la 2 noiembrie 2006?
2. Părțile sunt invitate să comenteze dacă procedurile au fost echitabile în sensul articolului 6 § 1 al Convenției, având în vedere aparenta jurisprudență contradictorie a Curții Supreme de Justiție în privința împuternicirii Procuraturii Generale de a contesta, în numele administrației publice centrale, deciziile consiliilor locale privind administrarea patrimoniului lor (a se vedea Beian v. Romania (no. 1), nr. 30658/05, § 37 și urm.). Părților li s-a solicitat să comenteze soluțiile adoptate de către Curtea Supremă de Justiție în cauzele citate la „Dreptul și practica interne relevante”, în comparație cu cea adoptată în prezenta cauză.
3. În continuarea celei de-a doua întrebări, părților li s-a cerut să comenteze aparenta jurisprudență contradictorie a Curții Supreme de Justiție în privința termenului limită pentru cererile depuse de Procuratura Generală în favoarea statului. Părților li s-a solicitat să comenteze soluțiile adoptate de către Curtea Supremă de Justiție în cauze precum Dacia v. Moldova, Straisteanu and Others v. Moldova (comunicată), Baroul Partner-A v. Moldova (comunicată), precum și în cauzele citate la „Dreptul și practica interne relevante”, în comparație cu cea adoptată în prezenta cauză.
4. Relevă oare anularea deciziei Primăriei Chișinău din 27 iunie 2000, a deciziei Consiliului municipal Chișinău din 30 decembrie 2004 și a contractului de vânzare din 20 ianuarie 2005 o violare a drepturilor reclamantului prin prisma articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție?
Guvernului i s-a solicitat prezentarea copiei întregului dosar în procedurile din această cauză în fața instanțelor de judecată naționale.
