La 29 iulie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea Flux (nr. 6) c. Moldovei (cererea nr. 22824/04).


În această cauză, reclamantul, ziarul „Flux”, a publicat, la 4 februarie 2003, un articol intitulat „Elevii liceului „Spiru Haret” se calcă în picioare”. Articolul se baza pe o scrisoare anonimă care se pretinde a fi primită de la un grup de părinți ai elevilor de la liceul Spiru Haret. Scrisoarea critica situația din școală, și anume supraaglomerarea claselor și lipsa de condiții adecvate pentru elevi. În ea se mai menționa că directorul liceului nu folosea fondurile școlii în scopuri potrivite, cheltuind banii pentru amenajarea biroului său și construirea unui veceu personal, lansarea ziarului școlii care publica doar articole despre relații de dragoste și sex. În scrisoare se mai spunea că directorul lua mită în sumă de 200-500 de dolari USD pentru înscrierea elevilor la școală și că autorii scrisorii au refuzat să o semneze de teama represiunilor împotriva copiilor lor.


La o dată nespecificată, directorul școlii și echipa editoriale a ziarului școlii au cerut ziarului Flux de a publica o replică articolului din 4 februarie 2003, dar cererea lor a fost respinsă. Această replică a fost publicată în alt ziar, „Jurnal de Chișinău”. În replică se menționa că articolul a fost editat fără a se respecta etica jurnalistică, deoarece nu a fost cerută și opinia lor. Directorul scolii a recunoscut că clasele sunt supraaglomerate, dar aceasta se datora popularității școlii, că a fost renovat nu doar biroul său, ci și alte părți ale liceului. În ceea ce privește luarea de mită, aceasta era o acuzație prea serioasă pentru a fi publicată fără un suport probatoriu. Echipa editorială a ziarului școlii a subliniat că în ziar sunt publicate multe alte articole ce țin de sport, evenimente culturale și școlare.


La 14 februarie 2003, ziarul reclamant a publicat un articol ca răspuns la articolul din Jurnal de Chișinău. Acesta, printre altele, se referea la vizita echipei editoriale a ziarului școlii, despre tentativa directorului liceului de a afla semnatarii scrisorii publicate, precum și despre mărturisirile lui V.L., care se pretindea a fi fostul coleg de facultate al directorului liceului și care a confirmat declarația referitoare la luarea de mită.


La o dată nespecificată, directorul a inițiat proceduri civile de defăimare împotriva ziarului, susținând că mai multe declarații din articolul sus-menționat îl defăimau. Pe parcursul procedurilor, ziarul reclamant a chemat 3 martori, inclusiv pe V.L., care au confirmat că se lua mită pentru înscrierea elevilor la liceul Spiru Haret.


La 18 septembrie 2003, Judecătoria Buiucani a dat câștig de cauză directorului liceului, conchizând că declarațiile celor 3 martori nu erau suficiente pentru a răsturna principiul prezumției nevinovăției directorului. Ziarul a fost obligat să publice o dezmințire în termen de 15 zile și să plătească directorului liceului MDL 1,350 (EUR 88 la acea dată). În ceea ce privește declarațiile martorilor, instanța a menționat că ea nu are motive să nu creadă martorii, însă, pentru a declara pe cineva vinovat de luare de mită este nevoie de o hotărâre judecătorească de constatare a acestui fapt. În urma apelului declarat de ambele părți, la 23 decembrie 2003, Curtea de Apel Chișinău a respins cererea ziarului reclamant ca fiind neîntemeiată, precum și cea a directorului liceului, statuând că directorul era o figură publică și trebuia să fie mai tolerant la critică. Ziarul reclamant a înaintat o cerere de recurs la Curtea Supremă de Justiție, argumentând că scopul articolului nu a fost de a-l acuza pe directorul liceului de luare de mită, ci de a face publice zvonurile ce circulau cu privire la acest subiect și că ziarul a reprodus declarațiile unor terțe părți. La 31 martie 2003, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul ziarului.


În fața Curții, ziarul Flux pretindea violarea art. 10 CEDO (libertatea de exprimare), prin obligarea sa la plata despăgubirilor și publicarea dezmințirii în cauza în defăimare intentată de directorul liceului Spiru Haret.


Curtea a constatat, cu 4 voturi pro și 3 contra, că nu a avut loc violarea art. 10 CEDO.


Curtea a examinat dacă jurnalistul ce a scris articolul a acționat cu bună-credință și potrivit eticii profesionale prin prisma următorilor factori: natura și gradul defăimării, modul în care articolul în litigiu a fost scris și măsura în care ziarul reclamant putea, în mod rezonabil, să considere sursele sale ca fiind de încredere.


Curtea a notat că, pe parcursul procedurilor judiciare naționale, ziarul reclamant a făcut tentative de a prezenta declarațiile litigioase nu ca o acuzare directă a directorului liceului de luare de mită, ci ca o încercare de a aduce în atenția publicului fenomenul luării de mită în școli. Curtea a găsit acest argument nesatisfăcător și a considerat că în ambele articole declarațiile au fost suficient de explicite pentru a sugera cititorilor că directorul liceului era vinovat de luare de mită.


În ceea ce privește comportamentul ziarului reclamant, Curtea a notat că, în pofida acuzațiilor serioase împotriva directorului conținute în scrisoarea publicată la 4 februarie 2003, jurnalistul nu a încercat să-l contacteze și să-l întrebe opinia sa. Din textul articolului, nu rezultă că jurnalistul ar fi dus vreo investigație cu privire la subiectele menționate în scrisoarea anonimă. Mai mult ca atât, atunci când directorul liceului și echipa editorială a ziarului liceului au solicitat dreptul de a publica o replică, ei au fost refuzați pe motiv că replica lor era considerată ofensatoare. Având în vedere termenii replicii publicate în Jurnal de Chișinău, Curtea nu a găsit limbajul folosit ca fiind ofensator. Directorul a acuzat ziarul de comportament neprofesionist, însă această reacție era normală și proporțională conținutului primului articol.


Ziarul reclamant a declarat că scopul articolului din 14 februarie 2003 a fost de a discuta chestiuni de interes public. Totuși, în lumina repetării unor acuzații împotriva directorului preluate din articolul din 4 februarie 2003 și a limbajului utilizat, Curtea a privit acest articol mai degrabă ca o formă de represiune împotriva persoanelor care au pus în discuție profesionalismul ziarului. Mai mult, tonul articolului este batjocoritor și articolul conține o insinuare referitor la o pretinsă relație între director și o profesoară, fără nicio probă, precum și în pofida principiului autorității pe care profesorii trebuie să o aibă în ochii elevilor săi.


Ziarul reclamant s-a străduit să repare omisiunea pe care a comis-o în primul articol când a citat zvonuri din culoare precum că directorul ar lua mită. Doar în cadrul procedurilor civile el a mai chemat doi martori suplimentari în încercarea de a aduce suport probatoriu acuzațiilor de luare de mită. Curtea a subliniat că nu acceptă motivarea primei instanțe, conform căreia declarațiile privind comportamentul ilegal al unei persoane trebuie să fie probate mai întâi în procedurile penale. Cu toate acestea, trebuie de accentuat faptul că dreptul la libertatea de exprimare nu poate oferi ziarelor un drept absolut de a acționa într-un mod iresponsabil, învinuind persoanele de comiterea ilegalităților, în absența bazei de fapt la momentul publicării (a se vedea Bladet Tromsø and Stensaas v. Norway [GC], no. 21980/93, § 66, ECHR 1999‑III) și fără a le oferi posibilitatea de a se opune acuzațiilor. Există limite la dreptul lor de a răspândi informații publicului și trebuie să fie instituită o balanță între acest drept și drepturile celor afectați.


Mai mult, Curtea a avut în vedere și comportamentul neprofesionist al ziarului reclamant și suma relativ modestă a daunelor care au fost achitate în cadrul procedurilor civile de defăimare.


Având în vedere toate circumstanțele acestei cauze, Curtea a considerat că soluția instanțelor naționale a stabilit o balanță justă între interesele petiționarului în procedurile naționale și cele ale ziarului reclamant.


În lumina celor expuse mai sus și a faptului că ziarul reclamant a acționat în flagrant, încălcând obligațiile unui jurnalism responsabil, ingerința în exercitarea dreptului său la libera exprimare a fost justificată. Prin urmare, nu a avut loc violarea art. 10 CEDO.


Judecătorii Giovanni Bonello, David Thór Björgvinsson și Ján Å ikuta au avut o opinie separată.


Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către Vladislav GRIBINCEA, membru al organizației obștești „Juriștii pentru drepturile omului”.