26 martie 2019 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publică hotărârea în cauza Dmitrieva c. Moldovei, cererea nr. 28347/08. Cauza se referă la condamnarea reclamantei pentru corupţie. Curtea a considerat că una dintre principalele probleme ridicate de prezenta cauză este dacă reclamanta a acceptat mita ca urmare a influenței exercitate asupra ei de către un agent sub acoperire, sau dacă acesta din urmă, asistat de autoritățile de urmărire penală, s-a alăturat activității criminale a reclamantei. Curtea a constatat încălcarea Articolului 6 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie şi i-a acordat reclamantei 3.600 Euro cu titlu de prejudiciu moral şi 2.000 Euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.
Reclamanta, Tatiana Dmitrieva, la momentul de referinţă era arhitect coordonator la Institutului Municipal „Chișinăuproiect” (în continuare „Institutul”).
Potrivit reclamantei, la sfârșitul anului 2005, ea a fost abordată la locul de muncă de către I., care i-a cerut să-i pregătească un proiect pentru construcția unei anexe la apartamentul său (în continuare „apartament”). I. i-a spus că nu are nevoie de un proiect ca atare, într-o formă autorizată, ci doar de un proiect preliminar, pentru a calcula costul lucrărilor. Reclamanta a acceptat să elaboreze proiectul în afara orelor de lucru.
Ulterior, la 5 decembrie 2005, reclamanta a fost contactată de V., reprezentantul lui I., în baza unei procuri. La o anumită dată, V. i-a transmis reclamantei suma de 100 dolari americani, cu titlu de avans pentru munca ce urma a fi efectuată. Reclamanta a semnat o recipisă care confirma primirea banilor.
Prin plângerea din 4 ianuarie 2006, V. a denunțat-o pe reclamantă la poliție, susținând că aceasta a solicitat mită în schimbul elaborării și livrării proiectului de construcție a anexei menționate mai sus. În aceeași zi, reclamanta i-a predat lui V. proiectul elaborat și ultimul i-a dat restul sumei convenite de 200 dolari americani. Acești bani erau marcați de către poliție cu o substanță vizibilă la raze ultraviolete. La scurt timp după transmiterea banilor, reclamanta a fost reținută de poliție.
Prin ordonanța din 4 ianuarie 2006, a fost inițiată urmărirea penală împotriva reclamantei pentru corupre pasivă (Articolul 324 alin. 2, litera c) din Codul penal).
În aceeași zi, ofițerul de caz l-a audiat pe V. în calitate de parte vătămată. La 6 ianuarie 2006, I. a fost audiat în calitate de martor. Potrivit declarațiilor, I. a contactat reclamanta pentru a afla care sunt pașii ce trebuiau urmați pentru a obține un proiect de construcție. Potrivit lui I., reclamanta a solicitat mită pentru a accelera și facilita procedura.
Prin scrisoarea din 27 ianuarie 2006, Institutul l-a informat pe avocatul reclamantei că V. nu a depus vreo cerere pentru a obține un proiect de construcție.
Prin scrisoarea din 16 februarie 2006, Oficiul Cadastral Teritorial Chișinău l-a informat pe avocatul reclamantei că, începând cu 1 decembrie 2005, proprietarul apartamentului este I.I., o persoană terță.
La faza cercetării judecătorești, la 11 ianuarie 2007, Judecătoria Buiucani a emis o încheiere de aducere forțată a lui I. Printr-o declarație din 19 ianuarie 2007 I. a informat comisariatul de poliție Buiucani că a suferit un infarct miocardic și, fiind țintuit la pat, nu se putea mișca. Într-un raport din 22 ianuarie 2007, ofițerul de poliție responsabil de executarea încheierii respective a informat despre imposibilitatea aducerii forțate a lui I. în fața instanței. Având în vedere acest lucru, Judecătoria Buiucani a decis examinarea cauzei în lipsa lui I. și a dat citire declarațiilor acestuia date în cadrul urmărirei penale. Instanța de judecată a audiat-o pe reclamantă, pe V. și pe notarul care a autentificat procura eliberată de I. lui. V.
La 16 martie 2007, Judecătoria Buiucani a achitat-o pe reclamantă pe motiv că nu erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunii. Instanța a acceptat, printre altele, argumentul apărării că reclamanta a fost victima unei provocări din partea poliției. Ea a menționat că V. nu a solicitat Institutului elaborarea proiectului de construcție. De asemenea, ea a menționat că, din 2000, I. nu a mai deținut apartamentul respectiv și, prin urmare, el nu a avut un interes legitim de a solicita elaborarea proiectului anexei la acest apartament. Instanța în cauză, de asemenea, a constatat că urmărirea penală a fost efectuată de către o autoritate cu încălcarea competenței materiale.
Prin decizia din 28 iunie 2007, Curtea de Apel Chișinău admis parțial apelul acuzării, a anulat soluția instanței inferioare și a rejudecat cauza. În timpul şedinţei, la cererea acuzării, au fost audiați reclamanta și avocatul acesteia. V. și I. nu au fost prezenți la ședință. Instanța de apel a decis reîncadrarea faptelor și a constatat vinovăția reclamantei de comiterea infracțiunii prevăzute la art. 330 din Codul penal (Primirea de către un funcționar a recompensei ilicite). Instanța a condamnat-o pe reclamantă la plata unei amenzi de 8.000 de Lei (aproximativ 500 de euro). Instanța de apel și-a întemeiat decizia sa bazându-se, în primul rând, pe declarațiile lui V. și I., și nu a abordat chestiunea existenței provocării din partea poliției.
La 17 august 2007, avocatul reclamantei a înaintat un recurs împotriva deciziei Curții de Apel. El a invocat, printre altele, că condamnarea s-a bazat pe declarațiile date de I. în timpul urmăririi penale și citite în timpul ședinței. Avocatul a susținut că această probă a fost inadmisibilă. De asemenea, a susținut că decizia instanței de apel nu a fost motivată, deoarece nu s-a pronunțat în privința constatărilor instanței de fond, inclusiv asupra faptului că a existat o provocare din partea poliției. Avocatul a subliniat că sentința de condamnare s-a bazat pe mărturiilor persoanelor care, acționând în conformitate cu instrucțiunile ofițerilor de poliție, au provocat comiterea infracțiunii de către reclamantă.
Prin decizia din 5 decembrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul pe de o parte, ca vădit nefondat și, pe de altă parte, ca inadmisibil, deoarece el nu a fost semnat de către reclamantă, dar numai de către avocat.
În fața Curții, reclamanta s-a plâns de violarea Articolului 6 din Convenţie, deoarece: a) decizia Curții de Apel Chișinău la 28 iunie 2007 și decizia Curții Supreme de Justiție din 5 decembrie 2007 nu sunt motivate; b) V. și I., au acționat în conformitate cu instrucțiunile poliției pentru a incita comiterea infracțiunii; c) nu a fost posibilă audierea lui I., în calitate de martor, or Curtea de Apel Chișinău, pronunțând sentința de condamnare din 28 iunie 2007, s-a bazat pe declarațiile acestuia date la urmărirea penală; d) Curtea de Apel Chișinău, inversând achitarea primei instanțe, nu a rejudecat cauza în conformitate cu prevederile procedurale în vigoare, doar a audiat părțile interesate cu privire la apel; e) Curtea Supremă de Justiție a considerat recursul avocatului inadmisibil, pe motiv că reclamanta nu a semnat recursul.
Decizia Curţii
Curtea a notat că reclamanta, în calitate de funcționar, a fost condamnată pentru o infracțiune de corupție, și anume pentru luarea de mită de la V., care a acționat în numele lui I., pentru a facilita și accelera obținerea unui plan de construcție. Ea a considerat că una dintre principalele probleme ridicate de prezenta cauză este dacă reclamanta a acceptat mita ca urmare a influenței exercitate asupra ei de către V., ca agent sub acoperire, sau dacă acesta din urmă, asistat de autoritățile de urmărire penală, s-a alăturat activității criminale a reclamantei.
Curtea a notat că din dovezile prezentate nu rezultă că, înainte de evenimentele în cauză, autoritățile statului bănuiau că reclamanta a primit mită sau că a avut dovezi obiective în această privință.
Ea a notat, de asemenea, că rolul lui V. în cadrul procedurii, în urma denunțării reclamantei, poate fi comparat cu cel al unui agent sub acoperire. Curtea a reamintit că, în principiu, nu se vede nimic inadecvat sau arbitrar în decizia procuraturii de a instrui o persoană să acționeze în calitate de informator, după ce i-a informat despre oferta de corupția de către reclamantă (Gorgievski contra Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 18002/02, § 52, 16 iulie 2009). În acest caz, ea a constatat că probele care i-au fost prezentate nu permit să se știe exact când V. a devenit „agent”. Într-adevăr, plângerea oficială a lui V. este din data de 4 ianuarie 2006. Totuși, el a depus mărturie în fața primei instanțe că a contactat poliția la una sau două zile după 5 decembrie 2005. Curtea a notat, de asemenea, că în declarația sa din 4 ianuarie 2006, V. a specificat că, în primul rând, a dat prima mită reclamantei și apoi a contactat poliția; pe când în instanţa de fond se pare ca el a declarat că a transmis prima mită după ce a luat legătura cu organele de drept.
Curtea a mai remarcat faptul că în circumstanţele cauzei nu se menționează despre instrucțiunile date de poliție lui V. sau procedura care ar fi fost urmată pentru a permite executarea operațiunii secrete. În acest sens, ea a reamintit că utilizarea operaţiunilor efectuate de către informatori infiltrați trebuie să fie deosebit de bine justificate, supuse unui proces de aprobare riguros, și să fie documentate într-un mod care să permită o revizuire în cadrul unei anchete ulterioare independente a comportamentului actorilor. Absența garanțiilor procedurale, în cazul în care este dispusă o operațiune secretă, generează un risc de arbitrare și de provocare.
Nici probele de care a dispus nu au permis Curții să stabilească dacă rolul lui V. a fost un factor determinant în activitatea criminală a reclamantei. În această privință, ea a arătat că V. a susținut că a înregistrat conversația cu reclamanta. Cu toate acestea, în dosar nu figurează nicio transcriere a acestor înregistrări și, în plus, instanțele naționale nu le menționează deloc. Curtea a constatat că înregistrările în cauză ar fi putut oferi elemente utile pentru a determina comportamentul lui V., precum și cel al reclamantei (a se compara cu Pareniuc c. Moldovei, nr 17953/08, § 39, iulie 2014).
Având în vedere cele de mai sus și, în special, lipsa informațiilor din dosar, Curtea nu este în măsură să concluzioneze fără echivoc existența sau absența unei înscenări.
În aceste condiții, ea a examinat garanțiile procedurale. În acest sens, Curtea a reamintit că revizuirea procedurii în cadrul cărora s-a decis provocarea este necesar să se stabilească dacă, în acest caz, dreptul la apărare a fost protejat în mod adecvat, inclusiv respectarea principiului contradictorialităţii și a egalității armelor. De asemenea, ea a reiterat faptul că dovada absenței provocării revine procurorului, în măsura în care afirmațiile inculpatului nu sunt fiabile. În absența unor astfel de dovezi contrare, autorităților judiciare le revine sarcina de a examina circumstanţele cauzei și de a lua măsurile necesare pentru a stabili adevărul, pentru a stabili dacă au existat sau nu provocări. În special, instanțele naționale trebuie să ia în considerare motivele operațiunii de investigație specială, amploarea implicării poliției în crimă și natura provocării sau presiunea asupra reclamantei.
În ceea ce privește circumstanțele prezentei cauze, Curtea a notat că reclamanta a susținut pe parcursul procedurilor în instanțele naționale că a fost indusă să comită infracțiunea. Curtea a constatat că, Curtea de Apel Chișinău a condamnat reclamanta fără a oferi niciun răspuns la întrebarea dacă a existat sau nu provocare. De asemenea, ea a mai notat că, Curtea Supremă de Justiție a confirmat decizia instanţei de apel, fără a se pronunța asupra acestei chestiuni.
Curtea a notat că I. nu s-a prezentat în fața instanțelor și că, astfel, acesta nu a putut fi audiat. Cu toate acestea, I. a fost cel care a contactat inițial reclamanta și i-a cerut să pregătească planul de construcție și rolul acesteia din urmă pare să fi fost cel mai puțin semnificativ în succesiunea de evenimente care au dus la darea de mită. Era cu atât mai important să-l audieze pe I., în măsura în care s-a stabilit că el nu era proprietarul apartamentului, pentru care a cerut planul de a construi o anexă. Curtea a reamintit că este necesar ca agenții sub acoperire și orice persoană, care ar putea să depună mărturie cu privire la problema provocării, ar trebui să fie audiaţi de instanța de judecată și de apărare, sau cel puțin să fie prezentate motive corespunzptoare atunci când acest lucru e imposibil (Lagutin și alții c. Rusiei, nr. 6228/09 și 4 alții, § 101, 24 aprilie 2014).
În acest caz, Curtea a notat că prima instanță nu l-a putut audia pe I., din motiv că acesta nu putea să se deplaseze. Cu toate acestea, ea a observat că niciun certificat medical privind starea de sănătate a lui I. nu este inclus în dosarul cauzei. În plus, s-a notat că, Curtea de Apel nu a avut nicio grijă să stabilească persistența problemelor de sănătate ale lui I. Prin urmare, Curtea a considerat că aceste autorități nu au prezentat motive întemeiate și suficiente pentru absența lui I. în fața acestora (pentru comparație Bobeș c. României, nr. 29752/05, § 39, 9 iulie 2013).
În cele din urmă, Curtea a notat că, Curtea de Apel, prin anularea achitării primei instanțe, nu l-a mai audiat pe V. personal, în timp ce mărturia sa a fost, de asemenea, esențială pentru a determina dacă a existat sau nu provocare din partea poliției. Ea a reiterat faptul că, în cazul în care o instanță de apel trebuie să se ocupe de chestiuni de drept și trebuie să examineze chestiunea vinovăției sau a nevinovăției reclamantei în ansamblu, ea nu poate rezolva corect aceste probleme fără o evaluare directă a probelor. În ultimul rând, Curtea a subliniat că Guvernul a recunoscut, în declarația sa unilaterală, că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 din Convenție.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea a considerat, prin urmare, că reclamanta nu a beneficiat de garanții procedurale adecvate în cursul procedurii împotriva acesteia. Prin urmare, ea a considerat că procesul penal împotriva ei nu a fost echitabil și că a fost încălcat Articolul 6 § 1 al Convenției.
Reclamanta a cerut 10.000 Euro cu titlu de prejudiciu moral şi 2.860 Euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.
Curtea i-a acordat reclamantei 3.600 Euro cu titlu de prejudiciu moral şi 2.000 Euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.
În fața Curții reclamanta a fost reprezentată de către V. Tarnovschi, avocat din Chișinău.
