10 iulie 2018 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publică hotărârea în cauza Iurcovschi și alții c. Moldovei, cererea nr. 13150/11, constatând violarea Articolului 5 § 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concluzionând că reclamanților le-a fost refuzat accesul la documentele referitoare la cererea de arestare și, prin urmare, nu au fost în măsură să pună în conteste motivele detenției lor. Astfel, nu se poate spune că principiul „egalității armelor”, în sensul articolului 5 din Convenție, a fost respectat. Totodată, Curtea le-a acordat reclamanților suma cumulată de 5.700 Euro cu titlu de prejudiciu moral, precum și costuri și cheltuieli.
Reclamanții, Oleg Iurcovschi, născut în 1969; Vitalie Sîrbu, născut în 1977 și Alexandru Smoliacov, născut în 1980, sunt cetățeni moldoveni și locuiesc în Chișinău.
În fapt
La momentul evenimentelor, reclamanții erau polițiști. Potrivit materialelor hotărârilor judecătorești naționale, reclamanții au aflat că o persoană din regiunea transnistreană, P., intenționa să vină la Chișinău la 8 decembrie 2010, cu o sumă mare de bani în numerar, pentru a încheia o tranzacție privind bunuri imobile. La 8 decembrie 2010, reclamanții au încercat să-l rețină în scara unui bloc de apartamente. P. a reușit să scape, însă el a fost urmărit și prins de către reclamanți, fiind aruncat la pământ și bătut crunt până când și-a pierdut conștiința. După aceea, reclamanții l-au dus și l-au pus în mașină. Mai multe persoane au fost martorii reținerii și maltratării lui P., care nu a fost văzut niciodată în viață după aceea, iar câțiva ani mai târziu corpul său a fost găsit într-o fântână.
Reclamanții au susținut că au crezut că P. era un infractor și că intenționau să-l ducă la secția de poliție pentru a fi audiat. După ce l-au urmărit, l-au arestat și îl conduceau la secția de poliție. Cu toate acestea, P. a reușit să iasă din mașină la o intersecție aglomerată, fugind după ce a traversat un râu mic. Reclamanții au susținut că nu l-au urmărit, deoarece lumina semaforului s-a schimbat în verde și pentru că nu doreau să-și murdărească hainele trecând prin râu.
La data de 7 februarie 2011, reclamanții au fost reținuți și acuzați de răpire, crimă și abuz de putere. Ei au fost acuzați că la 8 decembrie 2010 l-au reținut în mod ilegal, răpit și bătut pe cetățeanul P., până a murit, cu scopul de a-și însuși o sumă de bani care ar fi aparținut lui P.
În aceeași zi, procurorul a solicitat Judecătoriei Centru emiterea unui mandat de arest pe numele reclamanților. Motivele invocate de procuror au fost că reclamanții ar putea să se eschiveze de la urmărirea penală, să influențeze ancheta și săvârșească alte infracțiuni. Reprezentantul reclamanților a solicitat accesul la materialele prezentate de procuror în susținerea cererilor sale, dar fără niciun rezultat.
Judecătoria Centru a emis în aceeași zi un mandat de arest pentru treizeci de zile. În instanță reclamanții au susținut că afirmațiile prezentate de procuror nu au fost probate și că nu au fost prezentate niciun fel de materiale care să demonstreze vina reclamanților.
Instanța și-a motivat decizia prin prevederile Codului de procedură penală, care dau dreptul instanței de a emite mandat de arest preventiv pe numele unei persoane când există riscul ca aceasta să se eschiveze de la urmrirea penală, să influențeze ancheta sau să săvârșească alte infracțiuni. Curtea a concluzionat că reclamanții au prezentat astfel de riscuri, deoarece aceștia au fost acuzați de o infracțiune deosebit de gravă, iar ancheta era în faza sa inițială.
La data de 9 februarie 2011, reclamanții au depus recurs și au susținut, că mandatele de arest nu s-au bazat pe raționamente specifice cauzei și că instanța s-a bazat doar pe supoziții. Reclamanții au susținut că instanța a refuzat să-i permită reprezentantului lor să facă cunoștință cu materiale din dosar, prezentându-i doar solicitările procurorului.
La 17 februarie 2011, Curtea de Apel Chișinău a respins recursurile reclamanților. Instanța a constatat că materialele din dosar conțineau suficiente temeiuri pentru o suspiciune rezonabilă că reclamanții au comis crimele de care au fost acuzați, că există riscul ca ei să influnțeze ancheta, precum și riscul ca ei să se eschiveze de la urmărirea penală, dat fiind faptul că erau polițiști și că le erau cunoscute toate procedurile care urmau a fi realizate.
La data de 5 martie 2011, Judecătoria Centru a prelungit arestul reclamanților cu încă treizeci de zile. De această dată reprezentantului reclamanților i-a fost permis să facă cunoștință cu dosarul.
Reclamanții au depus recurs și au susținut, printre altele, că ancheta nu a avansat precum a afirmat procurorul și că nu există niciun risc de a influența ancheta în cazul arestului la domiciliu al reclamanților. La 14 martie 2011, Curtea de Apel Chișinău a menținut decizia Judecătoriei Centru din 5 martie 2011, pentru aceleași motive invocate anterior.
La data de 16 martie 2011, ancheta a fost suspendată, deoarece corpul victimei nu a fost încă găsit. La 29 martie 2011 cauza a fost remisă instanței de judecată pentru examinare. În aceeași zi, procurorul a solicitat prelungirea arestului reclamanților cu nouăzeci de zile, invocând aceleași motive ca și anterior: riscul de a se eschiva de la urmărirea penală, de a influența ancheta și de a comite alte infracțiuni.
La data de 7 aprilie 2011, reclamanții au depus o cerere habeas corpus, susținând că riscul de a influența ancheta nu mai era valabil, dat fiind faptul că urmărirea penală a fost încheiată și că nu a existat nicio dovadă prezentată că reclamanții ar intenționa să se ascundă .
Judecătorul V. De la Judecătoria sectorului Rîșcani, în aceeași zi a prelungit arestarea reclamanților cu nouăzeci de zile, acceptâd integral solicitarea procurorului. Reclamanții au depus recurs și au susținut, printre altele, că instanța nu a reușit să facă referire la nicio probă în sprijinul presupuselor riscuri care justifică arestul lor și că următoarea ședință de judecată a fost stabilită pentru data de 11 mai 2011, ceea ce înseamnă că arestul lor pentru următoarele treizeci și patru zile nu respectă „cerințele speciale” impuse de Articolului 5 § 3 din Convenție.
La data de 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Chișinău a menținut decizia Judecătoriei Rîșcani din 7 aprilie 2011. Instanța și-a motivat decizia prin faptul că reclamanții erau polițiști, și astfel ar putea influența martorii sau să distrugă probele. La data de 10 mai 2011 reclamanții au depus o cerere habeas corpus, susținând că nu există motive să se presupună că ei intenționează să se ascundă, să influențeze procesul sau să săvârșească alte infracțiuni. La data de 6 iunie 2011, reclamanții au depus o altă cerere habeas corpus, menționând că cererea lor anterioară nu a fost examinată. Aceștia au susținut că la 25 mai 2011 judecătorul V. s-a autorecuzat motivând că el a lucrat anterior împreună cu al treilea reclamant. Reclamanții au susținut că motive de recuzare a judecătorului V. au existat și la 7 aprilie 2011, când el a dispus prelungirea arestului lor și astfel a afectat legalitatea acelei ordonanțe. Ei au subliniat că, din momentul prelungirii arestului în data 7 aprilie 2011 nicio ședință de judecată nu a avut loc.
La 5 iulie 2011 judecătorul M. de la Judecătoria Râșcani a dispus prelungirea arestului reclamanților cu alte nouăzeci de zile, pentru aceleași motive ca și până atunci. Instanța a respins cererea habeas corpus depusă de reclamanți la 6 iunie 2011, menționând că toate motivele anterioare de arest nu și-a pierdut valabilitatea, dat fiind faptul că procesul nu a început încă. Instanța nu a făcut nicio referire la cererea habeas corpus din 10 mai 2011.
La data de 6 iulie 2011, reclamanții au depus recurs și au susținut că instanța nu a examinat demersurile lor habeas corpus „în regim de urgență” în conformitate cu prevederile Articolul 5 § 4 din Convenție și nu a examinat legalitatea prelungirii arestului la 7 aprilie 2011, dat fiind faptul că asupra judecătorului V. planau suspiciuni de parțialitate. De asemenea, aceștia au afirmat că în această perioadă nu au avut loc ședințe de judecată din cauza retragerilor repetate ale judecătorilor, astfel fiind încălcat principiul termenului rezonabil de examinare judiciară. La data de 15 iulie 2011, Curtea de Apel Chișinău a menținut decizia Judecătoriei Râșcani din 5 iulie 2011.
La data de 30 septembrie 2011, Judecătoria Rîșcani i-a achitat pe reclamanții și a dispus eliberarea lor în sala de judecată.
La 11 martie 2013, Curtea de Apel Chișinău a anulat hotărârea primei instanțe, și i-a condamnat pe reclamanți la șapte ani de închisoare. La 12 noiembrie 2013, Curtea Supremă de Justiție a menținut această hotărâre.
La o dată nespecificată, după ce a fost găsit corpul victimei, a fost inițiată o nouă serie de proceduri penale bazate pe acuzații de crimă împotriva reclamanților. Părțile nu au informat Curtea cu privire la rezultatul acestor proceduri.
În fața Curții reclamanții s-au plâns, în temeiul Articolului 5 § 3 din Convenție, că deciziile judecătorești au fost contrare dreptului intern deoarece acestea nu au invocat motive relevante și suficiente atunci când au dispus arestarea și prelungirea arestului în privința reclamanților, iar arestul lor a fost prelungit dincolo de un „termen rezonabil”, fără nici un motiv. De asemenea, ei s-au plâns în temeiul Articolului 5 § 3 din Convenție că judecătorul V. era lipsit de imparțialitate.
Reclamanții s-au plâns în temeiul Articolului 5 § 4 din Convenției cu privire la inechitatea procedurilor prin care au contestat legalitatea reținerii din 7 februarie 2011 și, în special, refuzul instanțelor de a le prezenta orice materiale din dosarul penal, precum și refuzul instanței de a examina cererea lor habeas corpus din 10 mai 2011 și întârzierea nejustificată în examinarea cererii lor habeas corpus din 6 iunie 2011.
Decizia Curții
Articolul 5 § 3
Curtea a concluzionat că, plângerea în temeiul Articolului 5 § 3 din Convenție este vădit nefondată și trebuie declarată inadmisibilă. Curtea s-a referit la principiile generale consacrate în jurisprudența sa referitoare la acest articol, în special în ceea ce privește necesitatea motivelor relevante și suficiente pentru a priva pe cineva de libertatea sa și obligația de a manifesta „o diligență deosebită” de către autoritățile naționale.
În prezenta cauză, atunci când au fost dispus arestul reclamanților și ulterior prelungit, instanțele naționale au considerat că, având în vedere seriozitatea acuzațiilor împotriva acestora, ar putea să se ascundă. Instanțele au considerat, de asemenea, că statutul reclamanților, de a fi activat în organele de poliție, a crescut riscul intervenției acestora în cadrul anchetei. După examinarea materialelor din dosar, Curtea nu a considerat că motivele invocate de instanțele naționale sunt insuficiente sau irelevante. În orice caz, Curtea nu poate decât să observe că temerea instanțelor naționale cu privire la riscurile invocate pare să fi fost justificată, deoarece, după eliberare, reclamanții s-au ascuns și sunt încă în libertate.
În ceea ce privește „diligența specială”, Curtea a notat că reclamanții au fost deținuți timp de aproximativ șase luni și trei săptămâni și că cauza penală împotriva lor a fost foarte complexă, implicând mulți martori, precum și corpul victimei care a fost găsit după o perioadă mare de timp. Având în vedere circumstanțele de mai sus și ținând seama de motivele invocate de instanțe în vederea arestării reclamanților, nu se poate spune că instanțele nu au acționat cu suficientă diligență și că detenția reclamanților a fost excesiv de lungă.
Articolul 5 § 4
În ceea ce privește imparțialitatea judecătorului V., Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne. În special, reclamanții nu au cerut recuzarea judecătorul V. în timpul ședinței din 7 aprilie 2011, când a fost examinată cererea procurorului de a prelungi arestul preventiv.
Reclamanții au susținut că nu l-ar fi putut contesta atunci, deoarece nu erau conștienți de împrejurările care i-au afectat independența și imparțialitatea.
Întrucât această critică este, în orice caz, inadmisibilă ca fiind vădit nefondată, Curtea nu consideră necesar să examineze dacă recurenții au epuizat căile de atac interne. În plus, aceasta a remarcat faptul că judecătorul V. s-a retras din cauză că a lucrat anterior împreună cu al treilea reclamant. Astfel, primul și al doilea reclamant nu erau, în principiu, preocupați de pretinsa lipsă de imparțialitate. Cu toate acestea, chiar și în cazul celui de-al treilea reclamant, din înscrisurile părților și/sau din documentele prezentate de aceștia nu reiese cu claritate motivele pentru care judecătorul V. a considerat că imparțialitatea lui ar putea fi pusă în discuție și momentul exact când a realizat asta. Nu este clar dacă el era o simplă cunoștință a celui de-al treilea reclamant sau a avut în trecut un fel de relație cu el, fără a menționa natura relației dintre aceștia. În absența unor astfel de informații vitale, Curtea nu este în măsură să stabilească dacă judecătorul V. nu a fost imparțial în sensul articolului 5 § 4 atunci când a dispus arestarea reclamanților în arest la 7 aprilie 2011.
În ceea ce privește celelalte plângeri în temeiul articolului 5 § 4 al Convenției, Curtea a menționat că plângerile rămase nu sunt în mod vădit nefondate, prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile.
Accesul la materialele din dosarul cauzei
Reclamanții au susținut că, contrar prevederilor din dreptul intern, le-a fost refuzat accesul la documentele referitoare la cererea de arestare și, prin urmare, nu au fost în măsură să pună în discuție motivele detenției lor. Guvernul nu a formulat nicio obiecție cu privire la fondul acestei plângeri.
Curtea a reiterat faptul că, având în vedere impactul dramatic al privării de libertate asupra drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză, procedurile desfășurate în temeiul articolului 5 § 4 al Convenției ar trebui, în principiu, să se întâlnească, în cea mai mare măsură posibilă, în condițiile unei investigațiile în curs, cerințele de bază ale unui proces echitabil (vezi Shishkov c. Bulgariei, nr. 38822/97, § 77, CEDO 2003-I (extrase)).
Egalitatea de arme nu este asigurată în cazul în care avocatului i se refuză accesul la acele documente din dosar care sunt esențiale pentru a contesta efectiv legalitatea, în sensul Convenției, a detenției clientului său (a se vedea Nikolova c. Bulgariei [GC], nr. 31195/96, § 58, CEDO 1999-II și Garcia Alva c. Germaniei, nr. 23541/94, § 39, 13 februarie 2001). Conceptul de legalitate a detenției nu se limitează la respectarea cerințelor procedurale stabilite în dreptul intern, ci se referă și la caracterul rezonabil al suspiciunii pe care se bazează arestarea, la legitimitatea scopului urmărit prin arest și la justificarea detenția care a urmat. Curtea recunoaște necesitatea desfășurării eficiente a investigațiilor penale, ceea ce poate implica faptul că unele informații colectate în timpul acestora trebuie să fie păstrate în secret, pentru a împiedica suspecții să manipuleze cu dovezi și să submineze cursul justiției. Cu toate acestea, acest scop legitim nu poate fi urmărit în detrimentul restricțiilor substanțiale asupra dreptului la apărare (a se vedea Țurcan și Țurcan c. Moldovei, nr. 39835/05, § 60, 23 octombrie 2007 și Mușuc c. Moldova, nr. 42440/06, § 54, 6 noiembrie 2007).
În speță, instanța care a dispus arestarea reclamanților la 7 februarie 2011 nu a acordat reclamanților acces la materialele prezentate de procuror în susținerea necesității aplicării arestului. Curtea de Apel nu a răspuns la plângerea reclamanților în această privință.
Curtea a notat că instanța de fond sau Curtea de Apel nu au dat nici o motivație pentru faptul că au ascuns aceste informații și că, prin urmare, reclamanții nu au putut să conteste corect motivele detenției. În astfel de circumstanțe, nu se poate spune că principiul „egalității armelor”, în sensul articolului 5 din Convenție, a fost respectat în speță. În consecință, a existat o încălcare a articolului 5 § 4 al Convenției.
Promtitudinea examinării solicitărilor habeas corpus ale solicitanților
Reclamanții s-au plâns că cererea lor de habeas corpus depusă la 10 mai 2011 nu a fost niciodată examinată, iar cea depusă la 6 iunie 2011 nu a fost examinată decât la 5 iulie 2011. Aceasta, în opinia lor, nu putea fi considerată revizuire promptă în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție.
Guvernul a susținut că, între 19 mai și 10 iunie 2011, trei judecători s-au retras din ședință. Prin urmare, cererea habeas corpus din 10 mai 2011 nu a fost examinată la timp. Întrucât cele două cereri habeas corpus erau similare, judecătorul nou numit în cauză nu a examinat decât pe ultima, cea din 5 iulie 2011. Potrivit Guvernului, întârzierea examinării cererilor habeas corpus a fost justificată de interesul justiției, și anume de interesul de a găsi un judecător imparțial pentru cazul reclamanților.
Curtea a fost pregătită să accepte argumentul guvernului potrivit căruia, din moment ce a doua cerere a fost identică cu prima, nu a fost necesară examinarea ambelor cereri. Prin urmare, a considerat instanțele naționale au avut nevoie de aproape două luni pentru a examina solicitarea habeas corpus a reclamanților. Curtea a considerat că o astfel de perioadă nu poate fi considerată ca fiind conformă cu cerința unei hotărâri judecătorești rapide în sensul articolului 5 § 4 al Convenției (Rehbock c. Sloveniei, nr. 29462/95, § 82 et. , CEDO 2000-XII și Kadem v. Malta, nr. 55263/00, § 45, 9 ianuarie 2003).
În consecință, Curtea a considerat că a fost încălcat Articolul 5 § 4 al Convenției și în acest sens.
Reclamanţii au solicitat 6.000 Euro cu titlu de prejudiciu moral şi 2.226,49 Euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.
Curtea le-a acordat reclamanţilor suma de 4.500 cu titlu de prejudiciu moral şi 1.200 Euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.
În faţa Curţii reclamanţii au fost reprezentanţi de S. Pavlovschi, avocat din Chişinău.
