Sursa foto: http://www.echr.coe.int

22 februarie 2018 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publică hotărârea în cauza Libert c. Franței, prin care a constatat că nu a avut loc încălcarea Articolului 8 din Convenția Europenă a Drepturilor Omului, vizând concedierea reclamantului de către SNCF (Companie națională de cale ferată franceză), în urma depistării în calculatorul de serviciu a unor fișiere cu conținut pornografic și a unor certificate false întocmite pentru terțe persoane.

Curtea a constatat că accesarea informației de către angajatorul reclamantului a avut un scop legitim de a proteja drepturile angajatorilor, care ar putea în mod legal să se asigure că angajații lor folosesc facilitățile informatice pe care le-au pus la dispoziție în conformitate cu obligațiile contractuale și reglementările aplicabile.

În fapt

Reclamantul Eric Libert, este de naţionalitate franceză, născut în 1958 şi locuieşte în Louvencourt, Franţa. Dânsul a lucrat la SNCF din 1976, în ultima perioadă în calitate de Şef a unităţii de supraveghere regională din Amiens. A fost suspendat temporar în 2007. La restabilirea sa în martie 2008, a observat că calculatorul său de serviciu a fost ridicat. A fost citat de superiori şi informat că în calculatorul său au fost găsite, printre altele, certificate de schimbare a adresei pentru persoane terţe şi purtând logoul unităţii de supraveghere şi un număr mare de fişiere conţinând imagini şi înregistrări pornografice. El a fost concediat la 17 iulie 2008.

Dnul Libert s-a adresat la Tribunalul din Amiens, care a decis că concedierea sa a fost justificată. Curtea de Apel din Amiens a menţinut hotărârea. Respingând recursul, Curtea de Casaţie a notat că fişierele create de salariaţi utilizând computerele angajatorului sunt prezumate a fi în esenţă profesionale cu excepţia cazului când sunt identificate ca ”personale”.

Invocând Articolul 8, respectul vieţii private şi de familie, reclamantul s-a plâns că angajatorul a accesat, în absenţa sa, fişierele personale din computerul de serviciu. Invocând Articolul 6, dreptul la un proces echitabil, el s-a plâns că Curtea de Casaţie şi-a inversat jurisprudența sa, astfel încălcând certitudinea juridică.

Decizia Curţii

În ceea ce priveşte aplicabilitatea Articolului 8, Curtea a acceptat că în anumite circumstanţe, informaţia neprofesională, de exemplu informaţia vădit identificată ca privată, păstrată în computerul de serviciu, poate fi considerată că se referă la “viaţa privată”. Ea a notat că Compania permitea angajaţilor săi să folosească ocazional computerele puse la dispoziţie în scopuri personale, potrivit unor reglementări specifice.

Guvernul nu a disputat faptul că fişierele reclamantului au fost accesate pe computerul său de serviciu fără cunoştinţa şi în absenţa acestuia. Corespunzător a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private. Compania este o entitate publică, supravegheată de stat, care desemnează directorul acesteia. Această entitate prestează un serviciu public, deţine monopolul şi beneficiază de garanţia implicită a statului. Aceşti factori au conferit acesteia statut de autoritate publică în sensul Articolului 8. Astfel această cauză este distinctă de cauza Bărbulescu c. României, unde un angajator privat a încălcat dreptul la respectul vieţii private şi corespondenţei. Din moment ce ingerinţa în acest caz a avut loc din partea unei autorităţi publice, plângerea urmează a fi analizată nu din perspectiva obligaţiilor pozitive a statului, ci a celor negative.

În perioada de referinţă, potrivit legislaţiei franceze, angajatorii puteau accesa fişierele conţinute în computerele de serviciu cu excepţia cazului când sunt identificate ca personale. Astfel ingerinţa a avut temei legal, legislaţia reglementând suficient de clar circumstanţele şi condiţiile pentru autorizarea unor astfel de măsuri. Ingerinţa a fost desemnată să garanteze protecţia ”drepturilor … altora”, în acest caz a drepturilor angajatorilor, care doreau în mod legitim să se asigure că angajaţii folosesc computerele de serviciu potrivit condiţiilor contractuale şi reglementărilor aplicabile.

Legea franceză prevedea, la momentul de referință, un mecanism pentru a proteja viaţa privată: deşi angajatorul putea deschide orice fişier profesional din computerele de serviciu, el nu putea accesa pe ascuns fişierele identificate ca personale, cu excepţia unui risc serios sau unei circumstanţe excepţionale; el putea să deschidă fişierele respective doar în prezenţa angajatului vizat sau după informarea acestuia. Instanţele naţionale au aplicat acest principiu. Ei au considerat că în speţă, acest principiu nu l-a împiedicat pe angajator să deschidă aceste fişiere, din moment ce ele nu puteau fi identificate în mod corespunzător ca fiind private.

Curtea de Apel a concluzionat că fotografiile şi înregistrările video au fost găsite într-un fişier pe un disc cu numele “D:/données” (“D:/date”), care erau utilizate de către angajați pentru a păstra documentele de serviciu, şi care, în computerul reclamantului, era întitulat “D:/données personnelles” (“D:/date personale”). Instanţa a considerat că un salariat nu putea să folosească întreg discul, menit pentru informaţii profesionale, pentru uz personal şi acest termen generic “date personale” putea să se refere la documentele de lucru procesate personal de către salariat şi ar putea prin urmare să nu fie desemnaţi în mod explicit indici care se referă la viaţa privată. Curtea de Apel a acceptat argumentul companiei precum că potrivit reglementărilor interne informaţia privată urma a fi în mod explicit identificată ca atare (opţiunea ”privat” în setările/criteriile Outlook), şi acelaşi lucru se aplica la ”dispozitivul ce stochează această informaţie (mapă ”privată”)”. Mai mult decât atât, instanţa de apel a concluzionat că concedierea nu a fost disproporţionată din moment ce reclamantul a comis o încălcare serioasă a codului etic profesional a companiei şi reglementărilor interne relevante. Potrivit instanţei de apel, acţiunile acestuia au fost deosebit de serioase, deoarece un oficial responsabil pentru supravegherea generală, trebuia să servească un exemplu.

Prin urmare, Curtea a observat că instanţele naţionale au examinat în mod corespunzător alegaţia reclamantului privind violarea dreptului la respectul vieţii private şi că deciziile sale au avut motive suficiente şi relevante.

Indiscutabil, prin utilizarea cuvântului “personal”, și nu “privat”, reclamantul a optat pentru cuvântul utilizat în jurisprudenţa Curţii de Casaţie în sensul că un angajator nu putea în principiu, să deschidă fişierele desemnate de salariat ca “personale”. Totuşi, aceasta nu a fost suficient pentru a pune în discuţie relevanţa motivelor reţinute de instanţele naţionale, din moment ce reglementările interne prevedeau în mod specific că “informaţia privată urmează a fi identificată ca atare în mod explicit”. Autorităţile naţionale nu au depăşit marja sa de apreciere, şi corespunzător nu a avut loc violarea Articolului 8 din Convenţie.

Restul plângerii reclamantului, privind violarea Articolului 6 din Convenţie, a fost considerată ca vădit neîntemeiată.