La data de 28 februarie 2017 Curtea a făcut
publică hotărârea în cauza Manoli
c. Moldovei
 (cerere
nr. 56875/11).

Reclamant în prezenta cauză este Radu Manoli,
cetățean al Republicii Moldova, născut în 1984 și locuiește în Boșcana.

În perioada
de referință, reclamantul activa în calitate de ofițer de poliție. În decembrie
2006, împreună cu un coleg, V.G., au arestat în stradă doi suspecți (A.C. și
A.V.), pe care i-au dus la o secție de poliție. Unul din suspecți s-a opus
arestului, astfel că ofițerii de poliție au aplicat forța pentru a-l obliga să
intre în mașina poliției. La secția de poliție unul dintre polițiști l-ar fi
lovit în piept pe unul dintre suspecți. Ulterior, ambii ofițeri de poliție au
fost acuzați de rele tratamente asupra suspecților.

Conform
declarațiilor oferite procurorilor de către victime, doar ofițerul V.G. l-a maltratat
pe suspectul A. C., lovindu-l în piept. Astfel, la 10 august 2007 au fost
retrase acuzațiile împotriva reclamantului. Cu toate acestea, la data de 24
septembrie 2007, decizia a fost anulată, iar reclamantul a fost din nou acuzat
de maltratarea unui suspect în timpul reținerii.

Pe parcursul
procedurii judiciare, cele două victime au afirmat că au fost opriți de cei doi
polițiști pe stradă și au fost rugați să-i însoțească la secția de poliție. Cum
unul dintre ei (A.V.) s-a opus arestului, ofițerii au aplicat forța și i-au obligat
să intre în mașină. Conform declarațiilor mai multor martori, cele două victime
erau în stare de ebrietate. Unul dintre martori a declarat că A.V., care era
înalt și bine făcut, a refuzat să intre în mașină. Ofițerii de poliție l-au
încătușat și i-au aplicat o lovitură cu pumnul în burtă pentru a-l face să se
aplece și să intre în automobil. Nu părea că A.V. ar fi suferit careva leziuni.
Ulterior, A.V. a declarat că ofițerii de poliție au continuat să-i bată pe
amândoi, chiar și după ce au intrat în mașina poliției. A. C. nu a confirmat
această afirmație. Conform victimelor, imediat după reținere, ofițerii de
poliție le-au luat unele obiecte personale, inclusiv portmoneele.

La secția de
poliție, obiectele personale au fost returnate victimelor. Potrivit lui A. C., după
ce a verificat portmoneul, a observat că îi lipseau banii. Dînsul l-a întrebat
pe V.G. unde îi sunt banii, dar în loc să primească un răspuns, a primit o
lovitură în piept. V.G. l-a lovit și pe A.V. Mai tîrziu, A. C. a descoperit că
i-a fost fracturată o coastă.

A.V. a făcut
două declarații diferite și contradictorii în cursul procedurii judiciare. Dânsul
a afirmat inițial că atât reclamantul, cât și V.G. l-au lovit în incinta secției
de poliție atunci când a întrebat unde îi sunt portmoneul și actele sale, însă
mai târziu a susținut că doar V.G. l-a lovit, folosind o pușcă mitralieră în
acest scop. Mai mult decât atât, el a afirmat că nu a depus o plângere penală
oficială în legătură cu presupusa maltratare și că în cadrul procedurii a avut
doar calitate de martor. De asemenea, el a declarat că din cauza stării acute
de intoxicare nu-și amintește clar cele întâmplate.

Printr-o
hotărâre din 21 mai 2009, Judecătoria Buiucani a constatat că ofițerii de
poliție au aplicat forța în timpul arestului, dar că forța nu ar fi fost
disproporționată în circumstanțele date. Atât reclamantul, cât și colegul său
V.G., au fost achitați în ceea ce privește aplicarea forței în momentul
reținerii. În ceea ce privește relele tratamente aplicate în incinta secției de
poliție, instanța l-a achitat pe reclamant și l-a găsit vinovat pe V.G. pentru
lovitura aplicată lui A. C.. Instanța s-a bazat pe declarațiile victimelor,
învinuitului și a martorilor, precum și în baza expertizei medicale. Procurorul
a depus apel.

La 18
ianuarie 2010, Curtea de Apel Chișinău a admis apelul și a inversat hotărârea primei
instanței. Reclamantul a fost găsit vinovat și condamnat la trei ani de
închisoare cu suspendare. În procesul de examinare a apelului, Curtea de Apel
nu i-a audiat pe suspecți, pe victime sau pe martori, doar a citat unele
declarații date în fața primei instanței. În special, Curtea de Apel a citat
partea din declarația lui A.V. în care i-a acuzat pe ambii ofițeri de poliție
de rele tratamente. Restul declarației lui A.V. nu a fost menționată. Suspecții
și victimele au fost întrebate dacă sunt sau nu au de acord cu apelul depus de
către procuror împotriva hotărârii primei instanței.

Reclamantul a
depus recurs asupra unor chestiuni de drept. În recursul său la Curtea Supremă
de Justiție, avocatul reclamantului a susținut că condamnarea reclamantului a
fost contrară articolului 6 § 1 din Convenție, deoarece Curtea de Apel nu a
examinat dosarul cauzei și nici nu i-a audiat pe învinuți, victime sau martori
în persoană.

La 25
februarie 2011, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului
privind chestiunile de drept, constantând, printre altele, că în împrejurările
cauzei nu a fost necesară o nouă audiere a martorilor de către Curtea de Apel, dat
fiind faptul că declarațiile lor nu au fost contestate de către inculpați. În
ceea ce privește obiecția că Curtea de Apel nu i-a audiat  pe inculpați sau pe victime în persoană,
Curtea Supremă a considerat că doar solicitând părților să se expună dacă au
fost sau nu de acord cu apelul depus ar fi fost suficient pentru a asigura
caracterul echitabil al procedurilor. În plus, Curtea Supremă a susținut că
părțile nu au dorit să prezinte probe noi.

Unul dintre
membrii completului de judecată ai Curții Supreme de Justiție a formulat opinie
separată, în care opinia că audierea repetată a victimelor și a martorilor în
fața Curții de Apel a fost imperios necesară în vederea asigurării caracterului
echitabil al procedurilor și a concluzionat că procedura nu a fost echitabilă
în sensul articolului 6 al Convenției.

Reclamantul a
depus, de asemenea, un recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiție,
susținând că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție. Cu toate
acestea, la data de 27 octombrie 2011, Curtea Supremă de Justiție a respins
recursul reclamantului.

În fața
Curții reclamantul s-a plâns în baza art. 6 § 1 din Convenție că procedurile
naționale au fost inechitabile deoarece Curtea de Apel și Curtea Supremă de
Justiție l-au condamnat fără a audia victimele și martorii.

Guvernul a
susținut că motivul invocat de reclamant în fața Curții nu a fost invocat în
cadrul procedurilor naționale. Prin urmare, a cerut Curții să declare
inadmisibilă cererea reclamantului pentru neepuizarea căilor de atac interne.

Curtea a
notat că reclamantul nu a depus apel la decizia primei instanțe, deoarece el a
fost achitat. În măsura în care privește procedura în fața Curții Supreme de
Justiție, reiese din dosar că avocatul reclamantului a invocat în mod expres o
plângere în temeiul articolului 6 din Convenție, în observațiile sale și că a
primit răspuns la acestea în hotărârile pronunțate de Curtea Supremă de
Justiție. Prin urmare, obiecția Guvernului privind neepuizarea căilor de atac
interne a fost respinsă.

Curtea a
notat că cererea reclamantului nu este în mod vădit nefondată în sensul
articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție și nu este inadmisibilă nici dintr-un
alt motiv. Prin urmare, cererea a fost declarată admisibilă.

Reclamantul a
invocat omisiunea Curții de Apel Chișinău de a audia victimele și a acuzat că
inversarea hotărârii de achitare pronunțată de prima instanță a constituit o
încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Guvernul nu a
fost de acord și a susținut că părțile au fost audiate în cursul procedurii de apel
și au avut posibilitatea să prezinte probe noi în cazul în care ar fi dorit
acest lucru.

Curtea a
reiterat că modalitatea de aplicare a articolului 6 din Convenției, pentru
procedurile în fața curților de apel depinde de caracteristicile speciale ale
procedurilor implicate: trebuie să se țină seama de totalitatea procedurilor în
ordinea juridică internă și a rolului a curții de apel în aceasta (a se vedea Botten c. Norvegia, 19 februarie 1996,
și § 39, Culegere de hotărâri și decizii 1996-I). În cazul în care o curte de
apel este chemată să examineze o cauză cu privire la fapte și lege și de a face
o evaluare completă a problemei vinovăției sau nevinovăției reclamantului, nu
se poate, ca o chestiune de proces echitabil, să stabilească în mod
corespunzător aceste probleme fără evaluarea directă a probelor (a se vedea Constantinescu c. România, nr. 28871/95,
§ 55, CEDO 2000-VIII; Popovici c.
Moldovei
, nr. 289/04
și 41194/04,
§ 68, 27 noiembrie 2007; Marcos Barrios c.
Spania
, nr. 17122/07,
§ 32, 21 Septembrie 2010).

În ceea ce
privește faptele din prezenta cauză, Curtea a notat că Curtea de Apel l-a găsit
pe reclamant vinovat de rele tratamente asupra lui A.V. în timpul reținerii
sale. Curtea de Apel a ajuns la această concluzie pe baza declarațiilor făcute
de victime, învinuit și martori în cursul procedurii în fața primei instanței.

Din dosar rezultă
că victimele au depus declarații despre maltratarea lui A.V. în momentul reținerii
sale, în cursul procedurii în primă instanță. Astfel de acuzații nu au fost
făcute la etapa de investigare, ceea ce duce ca acuzațiile împotriva
reclamantului să fi căzut la un moment dat.

De asemenea, se
pare că afirmațiile victimelor în fața primei instanțe nu au fost în întregime
consecvente, declarațiile lui A.V. au fost inconsecvente. În particular, A.V. a
susținut că a fost maltratat și înainte și după ce a urcat în mașina poliției,
în timp ce A. C. nu a confirmat pretinsele relele tratamente care ar fi avut
loc în mașina poliției. Mai mult decât atât, la un moment dat A.V. a declarat
că el și A. C. au fost loviți de ambii ofițeri de poliție în incinta secției de
poliție, ca mai târziu să susțină că doar V.G. l-a lovit cu o pușcă mitralieră.
De asemenea, dânsul a susținut că nu a depus nicio plângere penală împotriva
polițiștilor. Acesta reiese din declarațiile de mai sus, declarațiile martorilor,
care au confirmat faptul că ofițerii de poliție au folosit forța împotriva lui A.V.
când s-a opus reținerii, declarațiile învinuitului, precum și lipsa leziunilor
pe corpul lui A.V., astfel prima instanță a concluzionat că forța utilizată de
către ofițerii de poliție în timpul reținerii nu a fost disproporționată în
circumstanțele date.

Guvernul a
declarat că ofițerii de poliție acuzați și victimele au fost audiați în cursul
procedurii în fața Curții de Apel. Cu toate acestea, din dosar rezultă că doar au
fost întrebați dacă sunt sau nu de acord cu apelul depus împotriva hotărârii primei
instanțe. Curtea de Apel nu a efectuat o nouă examinare a versiunii
evenimentelor prezentate de victime, ofițerii de poliție acuzați sau martori.
În schimb, pentru a ajunge la concluzia ce-l privește pe reclamant, aceasta a
ales să se bazeze doar pe declarațiile făcute de A.V. în cursul procedurii în
primă instanță, în care el l-a acuzat pe reclamant de folosirea forței
nejustificate împotriva sa. Celelalte declarațiil ale lui A.V. au fost ignorate.
Nu există nici o explicație în hotărârea Curții de Apel cu privire la motivul
pentru care a decis să creadă în special anume în aceste declarații ale lui
A.V.. În mod similar, nu există nici o explicație pentru incoerența în
declarațiile lui A.V. cu privire la cantitatea de forță utilizată de către
ofițerii de poliție în momentul arestării lui și a lui A. C..

Având în vedere
ceea ce era în joc pentru reclamant, Curtea nu a fost convinsă că probele care
trebuiau să fie stabilite de Curtea de Apel, atunci când l-a condamnat pe
reclamant – și, în acest sens, anulând achitarea lui de către prima instanță –
ar putea fi examinate în mod corespunzător, ca o chestiune de proces echitabil,
fără o evaluare directă a probelor. Curtea a considerat că cei care au
responsabilitatea de a decide cu privire la vinovăția sau nevinovăția unui
acuzat ar trebui, în principiu, să fie în măsură să audieze victimele,
învinuitul și martorii în persoană și să evalueze credibilitatea acestora (a se
vedea Kashlev c. Estonia, nr. 22574/08,
§ 48-50, 26 aprilie 2016). Evaluarea credibilității este o sarcină complexă
care nu poate fi realizată, de obicei, doar prin citirea unei înregistrări a declarațiilor,
chiar și cu atât mai mult atunci când numai unele dintre declarații sunt luate
în considerare. Desigur, există cazuri în care este imposibil să audiezi pe
cineva în persoană la proces, deoarece, de exemplu, el sau ea a murit, sau în
scopul de a proteja dreptul martorului de a nu se incrimina pe sine însăși (a
se vedea Craxi v. Italia (nr. 1), nr.
34896/97,
§ 86, la 5 decembrie 2002, și Dan c.
Moldovei
, nr. 8999/07,
§ 33, la 5 iulie 2011). Cu toate acestea, nu a fost cazul aici.

Având în
vedere cele de mai sus, Curtea consideră că condamnarea reclamantului, fără o reaudiere
a victimelor, învinuitului sau martorilor, după ce a fost achitat de prima
instanță, a fost contrar garanțiilor la un proces echitabil în sensul articolului
6 § 1 din Convenție. Astfel, a existat o violare a articolului 6 § 1 din
Convenție.

Reclamantul a
pretins 5,000 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 2,807 Euro pentru costurile
și cheltuielile suportate în fața instanțelor naționale și în fața Curții.

Curtea i-a
acordat reclamantului 2,000 euro Euro cu titlu de prejudiciu moral și 2,807
Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

În fața
Curții, reclamantul a fost reprezentat de I. Bosîi, avocat din Chișinău.