La data de 13 decembrie 2016 Curtea a făcut
publică hotărârea în cauza Iurii
c. Moldovei
 (cerere
nr. 24446/09).

Reclamant în prezenta cauză este Boris Iurii,
cetățean al Republicii Moldova, născut în 1967 și care locuiește în Chișinău.

La 2
octombrie 2008, Curtea de Apel Chișinău a pronunțat o hotărâre prin care a
recunoscut dreptul reclamantului la pensie de invaliditate. Dat fiind faptul că
nu a fost depus recurs, hotărârea a devenit irevocabilă la 22 octombrie 2008.

La 1
decembrie 2008, Ministerul Apărării a depus recurs privind unele chestiuni de
drept.

La 4
februarie 2009, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul privind chestiunile
de drept, a casat hotărârea din 2 octombrie 2008 și a trimis cauza pentru o
nouă examinare în fond. După mai multe runde de proceduri, la 2 martie 2011,
Curtea Supremă de Justiție a recunoscut în cele din urmă dreptul reclamantului
la pensie de invaliditate.

Între timp,
după comunicarea cererii Guvernului la 23 iunie 2010, Procurorul General, ca
urmare a unei solicitări parvenite din partea Agentului Guvernamental, a depus
o cerere de revizuire la Curtea Supremă de Justiție, solicitând redeschiderea
procedurii și repunerea reclamantului în drepturi. În cadrul acestei proceduri,
reclamantul a pretins 29,069.17 Lei cu titlu de prejudiciu material, 25.000 Lei
cu titlu de prejudiciu moral, 29,784.60 Lei pentru cheltuielile de judecată și
4.000 de lei pentru diverse cheltuieli. La data de 23 iunie 2011, Curtea Supremă
de Justiție a constatat încălcarea drepturilor reclamantului ca urmare a
anulării hotărârii judecătorești irevocabile pronunțate în favoarea sa. Ea a
anulat hotărârea din 4 februarie 2009, precum și hotărârile adoptate ulterior
în cadrul procedurii redeschise și a decis să mențină hotărârea irevocabilă din
2 octombrie 2008, pronunțată în favoarea reclamantului. Instanța i-a acordat
apoi 15.000 lei (echivalentul a 890 Euro) cu titlu de prejudiciu moral, 15.000
de lei pentru cheltuielile de judecată și 1.000 de lei pentru cheltuieli
diverse. Instanța a respins pretențiile reclamantului cu titlu de prejudiciu
material, argumentând că acestea nu  pot
fi examinate prin aplicarea directă a articolului 41 din Convenției.

Reclamantul, s-a plâns că anularea hotărârii
judecătorești irevocabile a Curții de Apel Chișinău din 2 octombrie 2008,
pronunțată în favoarea sa, în urma unui recurs privind chestiuni de drept,
depus în afara termenului legal, i-a încălcat drepturile sale prevăzute de
articolul 6 § 1 din Convenție și articolul 1 din Protocolul nr. 1.

Cu privire la admisibilitate

Guvernul a solicitat Curții să declare
cererea inadmisibilă pe motiv că reclamantul și-a pierdut statutul de victimă
după ce Curtea Supremă de Justiție, la 23 iunie 2011, a recunoscut încălcarea
drepturilor sale, a menținut hotărârea irevocabilă pronunțată în favoarea sa și
i-a acordat compensații cu titlu de prejudiciu moral, precum și costuri și
cheltuieli. Totodată, Guvernul a menționat că calcularea si acordarea
prejudicului material ține de competența instanțelor naționale.

Reclamantul nu a fost de acord cu solicitarea
Guvernului și a susținut că instanța națională nu i-a acordat despăgubiri
pentru prejudiciul material și nu i-a satisfăcut integral pretențiile pentru
daune morale și pentru costuri și cheltuieli și că, din aceste motive, dânsul
nu și-a pierdut statutul de victimă.

Curtea a reiterat că o decizie sau o măsură
favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-l priva de
statutul său de „victimă”, cu excepția cazului în care autoritățile
naționale au recunoscut, explicit sau în substanță, și apoi au reparat
încălcarea Convenției (a se vedea, de exemplu, Eckle c. Germaniei, 15 iulie 1982, § 69 și următoarele, seria A nr.
51; Amuur c. Franței, 25 iunie 1996,
§ 36, Culegere de hotărâri și decizii
1996-III; Dalban v România [GC], nr. 28114/95,
§ 44, CEDO 1999-VI; și Jensen c.
Danemarca
(dec.), nr. 48470/99,
CEDO 2001-X).

Este adevărat că, în prezenta cauză, Curtea
Supremă de Justiție a constatat încălcarea drepturilor reclamantului în temeiul
articolului 6 din Convenție și i-a acordat unele compensații. Cu toate acestea,
Curtea a constat că problema statutului de victimă al reclamantului în ceea ce
privește căile de atac privind încălcarea drepturilor sale, este indisolubil
legată de fondul cererii. Prin urmare, se consideră că cele două aspecte
trebuie unite și examinate împreună.

Curtea a menționat, că cerere nu este în mod
vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nici un alt motiv
pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, a declarat cererea
admisibilă.

Cu privire la temeinicia plângerii

Reclamantul a susținut că anularea hotărârii
judecătorești irevocabile în favoarea sa a încălcat principiul securității
raporturilor juridice, și prin urmare, i-a încălcat drepturile sale în temeiul
articolului 6 § 1 din Convenție și articolul 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenție. El s-a plâns și de insuficiență căilor de atac la nivel național.

Guvernul a recunoscut că a existat o violare
a articolului 6 § 1 din Convenție și articolul 1 din Protocolul 1 la Convenție.
Cu toate acestea, a afirmat că căile de atac acordate de instanțele naționale
au fost suficiente și adecvate. Evaluarea prejudiciului material a fost o
problemă în primul rând pentru instanțele interne, iar reclamantul ar putea și
ar trebui să inițieze proceduri civile separate pentru a solicita repararea
unor astfel de prejudicii.

Curtea a reiterat că, în primul rând, în
conformitate cu principiul subsidiarității, autorităților naționale le revine
obligația de a remedia orice încălcare a Convenției.

În această privință, întrebarea dacă o
persoană poate totuși pretinde a fi victima unei presupuse încălcări a
Convenției implică în esență, o examinare ex
post facto
de către Curte dacă repunerea în drepturi a reclamantului la
nivel național a fost adecvată și suficientă, având în vedere satisfacția
echitabilă în conformitate cu prevederile articolului 41 din Convenție (a se
vedea, printre alte exemple, Normann c. Danemarcei
(dec.), nr. 44704/98,
14 iunie 2001; Jensen și Rasmussen c.
Danemarcei
(dec.), nr. 52620/99,
20 martie 2003; și Nardone c. Italiei (dec.),
nr. 34368/02,
25 noiembrie 2004).

Curtea a menționat că, prin hotărârea sa din
23 iunie 2011, Curtea Supremă de Justiție a constatat încălcarea drepturilor
reclamantului ca urmare a anulării hotărârii judecătorești irevocabile
pronunțate în favoarea sa. În plus, pe lângă constatarea încălcării, instanța a
menținut hotărârea emisă în favoarea reclamantului și i-a acordat echivalentul
a 890 Euro cu titlu de prejudiciu moral și echivalentul a 950 Euro pentru
costuri și cheltuieli judiciare și alte cheltuieli. Instanța nu i-a acordat
reclamntului prejudiciu material, motivând că astfel de pretenții nu au putut
fi examinate prin aplicarea directă a articolului 41 din Convenției.

Analizând materialele din dosar și având în
vedere circumstanțele particulare ale cauzei, Curtea a considerat că căile de
atac la nivel național nu au fost eficiente și suficiente pentru remedierea
încălcărilor. În ceea ce privește prima condiție pentru pierderea statutului de
victimă, Curtea a notat că autoritățile au recunoscut încălcarea drepturilor
reclamantului. În ceea ce privește compensarea financiară, Curtea a observat că
reclamantul a obținut 890 Euro cu titlu de prejudiciu moral, dar nu a fost în
măsură să obțină nicio compensație cu titlu de prejudiciu material. Reclamantul
a prezentat instanței naționale un raport de expertiză, potrivit căruia o
întârziere de trei ani, în recunoașterea dreptului său la pensie de invaliditate
i-a cauzat un prejudiciu material de 29,069.17 Lei (echivalentul a 1,728 Euro).
Instanța națională a respins pretențiile reclamantului nu ca neîntemeiate, dar
din motive procedurale, care nu sunt imputabile reclamantului (în contrast cu Vladimir Kolobov c. Rusia (dec.), nr. 26528/03,
28 iunie 2011).

Curtea ar putea, în principiu, să accepte o
compensație mai mică, stabilită de către autoritățile naționale, decât ar
atribuire în sine. Cu toate acestea, în prezenta cauză, Curtea a considerat că
este clar că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca urmare a imposibilității
de a primi pensie de invaliditate din 2008 până în 2011. Prejudiciul material a
survenit ca urmare a anulării abuzive a hotărârii irevocabile pronunțate în
favoarea sa. Eșecul instanțelor judecătorești naționale de a acorda compensații
în situația creată este, prin urmare, în mod evident nerezonabil având în
vedere jurisprudența Curții.

În aceste circumstanțe, deși este adevărat că
autoritățile naționale au recunoscut încălcarea invocată în cerere, reclamantul
a fost în imposibilitatea de a primi despăgubiri adecvate în ceea ce privește
casarea abuzivă a hotărârii judecătorești irevocabile pronunțate în favoarea
sa. De aceea, dânsul poate pretinde în continuare că are statut de victimă, în
sensul articolului 34 din Convenției. Curtea a respins, prin urmare, obiecția
preliminară a Guvernului cu privire la statutul de victimă al reclamantului.

Din aceste motive, și având în vedere
jurisprudența sa cu privire la acest subiect, Curtea a considerat că casarea
hotărârii privind recunoaște dreptul reclamantului la pensie de invaliditate a
fost incompatibilă cu principiul securității juridice și i-a încălcat drepturile
sale garantate în temeiul articolului 6 din Convenție și în temeiul articolului
1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea Popov c. Moldovei (nr. 2), nr. 19960/04,
§ 52-58, 06 decembrie 2005; Oferta Plus
SRL c. Moldova
, nr. 14385/04,
§ 104-107 și 112-115, 19 decembrie 2006; Melnic
c. Moldovei
, nr. 6923/03,
§ 38-44, 14 noiembrie 2006; și Istrate
c. Moldova
, nr. 53773/00,
§ 46-61, 13 iunie 2006).

Curtea a considerat că nu este necesar să se
pronunțe cu privire la solicitarea înaintată în temeiul articolului 13,
deoarece articolul 6 § 1 este lex
specialis
în raport cu plângerea reclamantului, precum și cerințele
articolului 13, în acest context, sunt absorbite de cele ale articolului 6 § 1
( a se vedea, mutatis mutandis, Popov c. Moldovei (nr. 2), citată
anterior, § 55).

Reclamantul a pretins 2,000 de Euro cu titlu
de prejudiciu material și 1.500 de euro cu titlu de prejudiciu moral. Guvernul
a obiectat față de sumele solicitate, argumentând că evaluarea prejudiciului
material a fost o problemă, în primul rând, pentru instanțele naționale și că
prejudiciul moral atribuit de instanțele naționale a fost suficient.

Curtea a notat că, spre deosebire de procedura
în fața instanțelor naționale, reclamantul nu a prezentat un raport de
expertiză sau un alt document care să explice calcularea sumei solicitate cu
titlu de prejudiciu material. Din acest motiv, Curtea respinge această pretenție.
Pe de altă parte, în baza principiului echității, ea acordă reclamantului 1.500
EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Reclamantul nu a înaintat careva pretenții
pecuniare privind costurile și cheltuielile.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea
art. 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul 1 în ceea ce
privește neexecutarea hotărârii judecătorești irevocabile din 2 octombrie 2008
și a acordat reclamantului 1,500 Euro cu titlu de prejudiciu moral.

În fața
Curții, reclamantul a fost reprezentat de A. Chiriac, avocat din Chișinău.