La data de 25 octombrie 2016, Curtea a făcut publică
hotărârea în cauza Otgon c.
Moldovei
 (cererea nr. 22473/07).

La originea cauzei se află o cerere împotriva Republicii
Moldova depusă la Curte la data de 20 aprilie 2007, în temeiul articolului 34
din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, de către un cetățean al Republicii Moldova, dna Svetlana Otgon,
născută în 1963 și care locuiește în Călărași.

Reclamantul a invocat faptul că compensația acordată de
către instanțele naționale privind încălcare drepturilor sale prevăzute de articolului
8 din Convenție a fost insuficientă.

La 26 octombrie 2005, reclamantul și fiica lui au băut
apă de la robinetul instalat în apartamentul lor și la scurt timp după aceea
s-au simțit rău. La 29 octombrie 2005, fiica reclamantului, care avea
doisprezece ani la momentul de referință, a fost internată în spital cu
diagnosticul de „diaree acută gravă”. Reclamantul a fost internat în
spital, cu același diagnostic, la data de 31 octombrie 2005 și a fost externată
la data de 13 noiembrie 2005, o zi mai târziu decât fiica lui.

Reclamantul a depus o acțiune în justiție împotriva
furnizorului de apă local, o întreprindere de stat, și a pretins 100.000 de lei
(aproximativ 6.700 de Euro la acel moment), privind repararea prejudiciului
cauzat sănătății ei și pentru dificultățile aferente, inclusiv a
investigațiilor și dezinfecție ulterioare.

La 1 martie 2006, Judecătoria Călărași a emis o hotărâre
în favoarea reclamantului. Aceasta a constatat că diverse rapoarte sanitare,
medicale și tehnice au stabilit că, în vecinătatea blocului în care se afla
apartamentul reclamantului, conducta de canalizare care era defectă era situată
deasupra conductei de apă, care s-a spart la 26 octombrie 2005. Apele reziduale
s-au infiltrat în conducta de apă potabilă. De asemenea, instanța a stabilit că
conductele erau în uz din anul 1977 și că durata lor de exploatare era de
cincisprezece ani. În total cinci persoane, care au băut apă de la robinete
conectate la aceeași conductă de apă, au fost internate în spital în
aproximativ aceeași perioadă de timp cu același diagnostic. Luând în
considerare aceste elemente care i-au cauzat suferințe fizice și psihice
reclamantului și fiicei lui, instanța de judecată i-a acordat 10.000 de lei
(aproximativ 648 de Euro la momentul respectiv).

Părțile au depus apel. La 26 aprilie 2006, Curtea de Apel
Chișinău a respins apelul reclamantului și a admis parțial apelul furnizorului.
Curtea a redus compensația la 5.000 lei (310 Euro), fiindcă a considerat ca exagerate
suma pretinsă de reclamant și suma care i-a fost acordată.

Părțile au depus
recurs, iar la 25 octombrie 2006 Curtea Supremă de Justiție a menținut
hotărârea Curții de Apel din 26 aprilie 2006. Aceasta a constatat că instanța
inferioară a luat în considerare natura și gravitatea suferințelor psihice
cauzate reclamantului, precum și gradul de vinovăție a furnizorului .

Curtea a constatat, cu 6 voturi la 1, violarea Articolului 8 din Convenție.
Ea a reamintit că este în primul rând de competența autorităților naționale să
restabilească orice pretinsă violare a Convenției. Chestiunea dacă o persoană
poate pretinde în continuare statutul de victimă a pretinsei violări a
Convenției presupune, în esență, examinarea ex
post facto
de către Curte a situației persoanei respective. O decizie sau o
măsură a autorităților naționale favorabilă reclamantului în principiu nu este
suficientă să-l lipsească de statutul de victimă afară de cazul când
autoritățile naționale au recunoscut, în mod expres sau în esență, și au
acordat despăgubiri pentru violarea Convenției (a se vedea, spre exemplu,
 Ciorap c. Moldovei (nr. 2), nr. 7481/06,
§ 18, 20 iulie 2010). Întrebarea dacă victima
violării Convenției a fost despăgubită pentru prejudiciul cauzat – comparabil
cu satisfacția echitabilă, care este prevăzută de articolul 41 din Convenție –
este o chestiune importantă. În practica constantă a Curții este stabilit că în
cazul în care autoritățile naționale au stabilit o violare și decizia
respectivă constituie o satisfacție adecvată și suficientă, partea nu mai poate
pretinde a fi o victimă în sensul articolului 34 din Convenție (a se vedea
 Scordino c. Italiei
(nr. 1)
 [MC], nr. 36813/97,
§ 179-181, ECHR 2006‑V).

În speță, Curtea a notat că părțile nu
au disputat concluziile instanțelor naționale privind încălcarea drepturilor
reclamantului de către întreprinderea de stat. Având în vedere materialele
dosarului, Curtea a constatat că a avut loc ingerință în drepturile
reclamantului protejate de Articolul 8 din Convenție, din considerentul că a
fost afectată integritatea fizică a acestuia de un mediu nesănătos. Evaluând
onorarea obligațiilor pozitive de către autoritățile moldovenești, Curtea a
notat că instanțele naționale au acordat un remediu prin stabilirea vinovăției
întreprinderii și acordarea compensației. Fără o referire expresă la Convenție,
însă făcând trimitere la tratamentul spitalicesc și suferințele fizice și
psihice cauzate reclamantului, aceste hotărâri judecătorești pot fi
interpretate ca constatare a încălcării drepturilor reclamantului din Articolul
8.

Unica chestiune care urma a fi stabilită
era mărimea compensației. Prima instanță a acordat reclamantului echivalentul a
648 Euro cu titlu de prejudiciu moral, reținând suferințele fizice și psihice a
acestuia. Instanțele ierarhic superioare, confirmând constatările instanței de
fond, au diminuat mărimea prejudiciului. Acestea au reținut elemente similare,
nivelul prejudiciului, însă cu concluzionat diferit în ceea ce privește mărimea
prejudiciului, fără a aduce motive specifice pentru această diminuare,
exceptând referirea la gradul de vinovăție a pârâtului.

Curtea a luat în considerație argumentul
Guvernului privind durata relativ scurtă a tratamentului și lipsa dovezii a
efectelor de durată asupra reclamantului. Cu toate acestea, reclamantul a fost
internat pentru 2 săptămâni, ceea ce implică un anumite nivel de suferință
fizică și psihică. Mai mult decât atât, ea a considerat că suma acordată de
către instanțele naționale este în mod considerabil mai mică decât minimul
acordat în general de Curte în cazurile de constatare a violării Articolului 8
în privința Moldovei, chiar considerând și diferențele dintre aceste decizii.

În lumina celor menționate mai sus,
Curtea a considerat că reclamantul putea pretinde calitatea de victimă a
violării Articolului 8 din Convenție.

Reclamantul
a pretins 50,000 Euro cu titlu de prejudiciul moral.

Curtea a hotărât ca R.
Moldova să achite reclamantului 4,000 euro Euro cu titlu de prejudiciu moral.

Judecătorul Lemmens a formulat o opinie
disidentă, disputând aplicabilitatea Articolului 8 din Convenție.