La
data de 30 august 2016 Curtea a făcut publică hotărârea în cauza Turturica
și Casian c. Moldovei și Rusiei
(cereri nr. 28648/06 și 18832/07).

Reclamant
în primul caz este Iurie Turturica, cetățean al Republicii Moldova, născut în
1962 și  locuiește în localitatea Lunga,
regiunea transnistreană a Moldovei. În fața Curții reclamantul a fost reprezentat
de către dl S. Burlaca, avocat din Chișinău.

Reclamant
în al doilea caz este Petru Casian, cetățean al Republicii Moldova, născut în
1951 și locuiește în localitatea Corjova, regiunea transnistreană a Moldovei. În
fața Curții reclamantul a fost reprezentat de către dl A. Postica, avocat din
Chișinău.

Speța
se referă la norme adoptate de așa-zisele autorități ale auto-proclamatei
„Republici Moldovenești Nistrene”(„RMN”), în ceea ce
privește plăcile de înmatriculare auto. În special, din noiembrie 2004 orice
mașină cu plăcuțe de înmatriculare non-RMN putea intra pe teritoriul secesionist
numai după plata „taxei vamale”. Ambii reclamanți aveau mașinile
înregistrate la autoritățile constituționale ale Republicii Moldova, cu plăcuțe
de înmatriculare moldovenești instalate pe ele.

Cerere nr. 28648/06 inaintată de dl
Turturica

La
data de 27 ianuarie 2005, reclamantul Turturica a fost oprit de un „agent
vamal” al auto-proclamatei „RMN”, care i-a confiscat mașina pentru
pentru nerespectarea „noilor reguli vamale”, și anume, că mașina cu
numere moldovenești nu a fos înregistrată în „RMN” și nu au fost
achitat „taxele vamale pentru utilizarea temporară a teritoriului RMN”.
La 9 februarie 2005, printr-o decizie a „biroului vamal Dubăsari”,
reclamantului i-a fost stabilită o amendă egală cu douăzeci la sută din
valoarea automobilului, ceea ce a constituit 2 725 „ruble transnistrene”,
pentru a putea să-și recupereze automobilul.

La o
dată nespecificată, reclamantul a împrumutat o mașină (a doua mașină) de la un
prieten de-al său, de asemenea, cu numere de înmatriculare moldovenești, însă
înregistrată de „autoritățile vamale” transnistrene. Înregistrarea a
expirat la data de 30 august 2005. La data expirării, reclamantul, fiind
bolnav, l-a trimis pe fiul său să re-înregistreze autoturismul la
„autoritățile vamale”. Înregistrarea a fost refuzată pe motiv că
reclamantul trebuia să se prezinte în persoană. Reclamantul a mers a doua zi
doar pentru a avea mașina confiscată, dat fiind faptul că nu l-a înregistrat în
perioada prevăzută. Printr-o decizie din 12 octombrie 2005, a „biroului
vamal Dubăsari” reclamantul a fost obligat la plata cheltuielilor de 4,275
„ruble transnistrene”, o sumă care a fost egală cu cincizeci la sută
din valoarea mașinii, pentru a fi în măsură să o recupereze.

Turturica
a contestat decizia din 9 februarie 2005, prin care a fost stabilită prima
amendă, în fața „instanțelor judecătorești nistrene” și a susținut că
a trecut prin acel punct de control din 2002 și că nimeni nu l-a informat cu
privire la necesitatea de a achita „taxe vamale”. În plus,
reclamantul a traversat acea porțiune de teren cu doar două zile înainte de
confiscarea automobilului. Cererea sa a fost respinsă de către „instanța
de judecată” a raionului Dubăsari la data de 8 decembrie 2005. Reclamantul
nu a contestat a doua amendă în fața „autorităților transnistrene”, considerând
că nu avea șanse de succes, după experiența cu prima amenda.

De
asemenea, dânsul s-a plâns autorităților constituționale ale Republicii
Moldova, care au inițiat procedurile penale privind confiscarea ilegală a
mașinii sale. Conform materialelor prezentate de către Guvernul Republicii
Moldova, urmărirea penală a fost suspendată la 14 decembrie 2009, dat fiind
faptul că autorii nu au putut fi identificați.

Cererea nr. 18832/07 înaintată de dl
Casian

Celui
de-al doilea reclamant, Petru Casian, mașina i-a fost confiscată la 28
februarie 2008 pe motivul că nu a părăsit „teritoriul Transnistriei” înainte
de expirarea înregistrării automobilului la „autoritățile vamale”. Reclamantul
și-a recuperat mașina confiscată doar după ce a achitat o amendă de aproximativ
30 Euro la data de 30 martie 2006. Dânsul nu a contestat decizia de confiscare
în fața „instanțelor transnistrene”.

Reclamantul
s-a plâns autorităților constituționale din Moldova, care la 6 martie 2007, au
solicitat Comisiei Unificate de Control (CUC) examinarea incidentului. Printr-o
scrisoare din data de 13 martie 2007, Ministrul Reintegrării al Republicii
Moldova l-a informat pe reclamant cu privire la refuzul membrilor transnistreni
și ruși ai CUC, să examineze incidentul privind confiscarea mașinii sale.

OSCE,
Uniunea Europeană, Statele Unite și Ucraina au fost, de asemenea, informate. Cu
toate acestea, autoritățile moldovenești l-au informat pe dl Casian, la data de
8 martie 2007, că nu au avut mijloacele necesare pentru a rezolva problema
confiscării automobilului său.

Bazându-se
pe articolul 1 din Protocolul 1 (protecția proprietății), reclamanții s-au
plâns de confiscarea automobilelor lor și aplicarea amenzilor. Dl Turturica s-a
plâns în continuare în conformitate cu Articolul 6 § 1 al Convenției  (dreptul la un proces echitabil), că acțiunea inițiată
în fața așa-numitelor instanțe RMN nu au fost corecte, deoarece aceste instanțe
nu au fost „tribunale stabilite prin lege”.

Jurisdicția

Curtea
a notat, că deși Moldova nu deține nici un control efectiv asupra actelor
„RMN”, faptul că regiunea este recunoscută în temeiul dreptului
public internațional, ca parte a teritoriului Moldovei dă naștere unei
obligații pentru statul respectiv, în conformitate cu articolul 1 din Convenție,
să ia măsurile diplomatice, economice, judiciare și alte care sunt atât în
​​puterea sa și în conformitate cu dreptul internațional, în scopul de a
garanta exercitarea drepturilor și libertăților definite în Convenție celor
care locuiesc acolo. Obligația Moldovei, în temeiul articolului 1 din
Convenție, este o obligație pozitivă.

În
măsura în care Federația Rusă este parte în cauză, Curtea a notat că a
constatat deja că Federația Rusă a contribuit atât militar cât și politic la
crearea unui regim separatist în regiunea transnistreană în 1991-1992 (a se vedea
cauza Ilașcu și alții c. Moldovei și Rusiei). De asemenea, Curtea a constatat,
în cazurile ulterioare vizând regiunea transnistreană, „RMN” a fost capabilă
să continue să existe și să reziste eforturilor Moldovei și comunității
internaționale de rezolvare a conflictului, datorită suportului Rusiei în
domeniul militar, economic și politic (a se vedea cauza Mozer c. Moldovei și
Rusiei). Prin urmare, Curtea a concluzionat în cauza Mozer, că „RMN”
este la un nivel înalt de dependență de sprijinul oferit de Federația Rusă, un
indiciu puternic că Rusia exercită un control efectiv și o influență decisivă
asupra autorităților „RMN” și că, prin urmare, reclamanții intră sub
jurisdicția Rusiei în temeiul articolului 1 din Convenție.

Pretinsa încălcare a articolului 1
Protocolul 1 la Convenție

Reclamanții
s-au plâns că confiscarea mașinilor lor și impunerea unor amenzi le-a încălcat
dreptul la respectarea bunurilor lor, în conformitate cu articolul 1 Protocolul
1 la Convenție.

Curtea
a notat că părțile nu au contestat faptul că mașinile reclamanților constituiau
bunuri în sensul articolului 1 Protocolul 1 la Convenție. Ea a observat în
continuare că este de necontestat faptul că în mod similar, mașinile au fost
confiscate de către autoritățile „RMN” și că reclamanții au fost
obligați să plătească amenzi, cu scopul de a le recupera. În aceste
circumstanțe, Curtea a constatat că a existat o ingerință certă în dreptul
reclamanților la respectarea bunurilor lor, în sensul articolului 1 Protocolul
1.

În
ceea ce privește obligația pozitivă a Moldovei, și anume de respectare a
drepturilor omului, Curtea a notat că autoritățile moldovenești au făcut
eforturi pentru a asigura dreptrurile reclamanților, și anume, a fost inițiată
o cauză penală în cazul primului reclamant și au fost încercată elucidarea
situației prin intermediul CUC în cazul celui de al doilea reclamant. Astfel, Curtea
a considerat că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive în ceea
ce privește reclamanții. Prin urmare, s-a constatat că nu a existat nici o
încălcare a articolului 1 Protocolul 1 la Convenție de către Republica Moldova.

Curtea
a constatat, cu 6 voturi contra 1, că a existat o încălcare din partea Rusiei a
articolului 1 Protocolul 1 la Convenție, notând că în ceea ce privește
legalitatea ingerinței, în speță nu există nici un indiciu care să permită
acesteia că considere că a existat o bază legală pentru ingerința respectivă.

Curtea
a obligat Rusia la plata despăgubirilor după cum urmează:

         
primului reclamant: 6000 Euro cu
titlu de prejudiciu material, 3000 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 1500 cu
tilu de costuri și cheltuieli;

         
al doilea reclamant: 30 Euro cu titlu
de prejudiciu material, 1500 cu titlu de prejudiciu moral și 2000 cu titlu de
costuri și cheltuieli.

Judecătorul Dedov a formulat o
opinie separată.