În data de 12 iulie 2016, Curtea
Europeană a făcut publică hotărârea în cauza Reichman c. Franței. Reclamantul,
Claude Reichman, este cetățean francez născut în 1937 și locuiește în Paris. În
perioada de referință, reclamantul era de aproape cincisprezece ani responsabil
de emisiunea „Libre jurnal” difuzată la Radio Courtoise. În debutul
emisiunii din 14 noiembrie 2006, dânsul a avut un discurs cu privire la
situația defectuoasă din cadrul companiei survenită după moartea fondatorului
său, Jean Ferré. Reclamantul a relatat mai întâi cursul unei întâlniri
organizată cu o săptămțnă înainte privind sărbătorirea a 19 ani de la fondare,
în cadrul căreia noul președinte al Consiliului de administrare, L., cu
ajutorul gărzilor de corp, ar fi interzis participanților la eveniment să se
expună. Reclamantul a criticat și decizia celor din urmă, luată contrar opiniei
Consiliului de administrare interimar, de a prelua controlul asupra politicii
editoriale a radioului. Totodată, a vorbit și despre gravitatea situației
financiare.

Evenimentele care au urmant acel
discurs au avut următoarea succesiune.

La data de 9 februarie 2007, L. a intentat
împotriva reclamantului o acțiune civilă. La 3 mai 2007, în baza unei ordonanțe
a fost numit un administrator judiciar împuternicit să convoace Adunarea
Generală în vederea alegerii unui nou Consiliu de Administrare și care să
asigurea gestionare situației curente din cadrul companiei.

În data de 8 februarie 2008, în
baza unei ordonanțe a judecătorului de instrucție, cauza lui Reichman a a fost
repartizată Tribunalui disciplinar, care la 17 februarie 2009 l-a găsit vinovat
de defăimare publică a unui particular, acțiunile sale căzând sub incidența
normelor penale. Tribunalul a constat lipsa bunei-credințe a reclamantului
privind lipsa unor elemente serioase în acuzațiile aduse lui L. Astfel,
reclamantul a fost amendat cu 1000 Euro și obligat să-i achite lui L. 1500 Euro
prejudicii morale și 2000 Euro prejudicii materiale. Printr-o hotărâre din 27
mai 2010, Curtea de Apel a menținut hotărârea Tribunalului disciplinar.

La 1 martie 2011, Curtea de Casație a
declarat inadmisibil recursul reclamantului, menționând că dânsul a eliberat
mandat avocatul său de a declara recurs la data de 25 mai  2010, pe când hotărârea Curții de Apel a fost
emisă la data de 27 mai 2011, evocând că „un mandat de recurs privind o
decizie asupra cărei instanța de apel încă nu s-a pronunțat, astfel
nedeterminat, nu poate constitui o împuternicire specială în temeiul codul de
procedură penală”.

În hotărârea sa, Curtea a hotărât, cu șase
voturi contra unu, că a existat încălcarea articolului 6 § 1 (dreptul la un
proces echitabil) din Convenția europeană a drepturilor omului, și încălcarea
articolului 10 (libertatea de exprimare) a Convenției. Cazul se referă la
pretinsa ingerință disproporționată în dreptul de acces la instanța de recurs și
libertatea de exprimare.

Curtea a considerat, în special, că prin
declararea inadmisibiltății recursului reclamantului invocând că acesta din
urmă a emis avocatul său un mandat special de a formula recurs anterior
emiterii hotărârii instanței de apel, autoritățile au dat dovadă de un formalism
excesiv ce a dus la o ingerință disproporționată în dreptul său de acces la
justiție. În acelaș timp, notează că din termenii mandatului dat de Reichman
avocatul său rezultă o dorință neechivocă și detaliată pentru a depune un
recurs în cazul în care este condamnat, și menționează în special termenul prea
scurt de depunere a recursului, și anume de doar cinci zile.

Astfel reclamntul a fost privat de dreptul
de a depune recurs, în timp ce dânsul a fost obiectul unei condamnări penale și
dreptul său la libera exprimare a fost încălcat, fiind constată încălcarea
articolului 6 § 1.

În ceea ce privește plângerea în temeiul
articolului 10 din Convenție, Curtea a considerat că acuzațiile enunțate au
făcut parte dintr-o dezbatere de interes general și se încadrează în libertatea
presei în cadrul căruia a vorbit reclamantul, în calitatea sa de prezentator al
unui program de știri, chiar dacă era vizat personal de dificultățile
întâmpinate de radio. Curtea a notat că instanțele interne s-au concentrat să
caracterizeze elementele componente ale defăimării, fără a examina criteriile
diferite utilizate de Curte în cadrul controlului de proporționalitate. Curtea
a menționat în special că instanțele naționale nu au făcut distincție între
fapte și judecăți de valoare, în timp ce încălcări similare au fost constatate
anterior de Curte în cauze ce țin de încălcarea articolui 10 al Convenției.

Curtea a considerat că o anumită doză de
„exagerare” sau „provocare” este permisă în exercitarea
activității jurnalistice, or incapacitatea de a dovedi adevărul nu implică și o
încălcare a deontologice profesionale de către autor. Curtea a reamintit că
protecția oferită jurnaliștilor de articolul 10 condiționează jurnalistul să
acționeze cu bună-credință, în scopul de a oferi informații exacte, demne de
încredere, respectând principiile jurnalismului responsabil.

Curtea a menționat, că întrebările abordate
de dl Reichman au fost de natură să sugereze posibila existență a unor nereguli
în gestiunea financiară a radioului, dar care nu au vizat fapte exacte.
Reclamantul a exprimat o impresie de ansamblu asupra managementului radioului
întro anumită perioadă de timp. El a încheiat intervenția prin necesitatea
efectuării unor verificări suplimentare cu privire la acest lucru. Curtea a notat
că instanța penală însăși a calificat ca „aluzive” acele afirmații și
doar caracterul abstract au condus instanțele naționale să rețină existența
defăimării. Curtea a ajuns la concluzia că declarațiile litigioase au
constituit judecăți de valoare și nu declarații de fapt.

Potrivit Curții, afirmațiile incriminatorii
nu au fost o invenție, ci au avut o bază faptică. Ea a notat  în această privință, că dl Reichman a
prezentat două documente, unul de la Trezorerie și altul de la contabilitatea
radioului care atestă situația financiară precară a acesteia din urmă.

În cele din urmă, Curtea a subliniat
subliniază faptul că pronunțarea unei pedepse penale este una dintre formele
grave de intimidare a dreptul la libertatea de exprimare, având în vedere
existența altor mijloace de intervenție și de respingere, în special prin
prevederile dreptului civil. Curtea reamintește că a chematde mai multe ori
autoritățile naționale să dea dovadă de reținere în a recurge la proceduri
penale în astfel de cazuri.

Curtea a ajuns la concluzia că condamnarea
domnului Reichman este o ingerință disproporționată în dreptul său la
libertatea de exprimare și că a existat o încălcare a articolului 10 din
Convenție.

Judecătorul Nußberger a formulat o
opinie separată.