La data de 07 aprilie 2016, Curtea a făcut publică decizia în cauza Stepuleac
c. Moldovei
(cererea nr.
59850/09).

Reclamantul este Gherorghe Stepuleac, cetățean al Republciii Moldova,
născut în 1964 și locuiește în Chișinău.

În 2009 reclamantul a fost învinuit de producerea banilor falși și punerea
acestora în circulație. La 21 iulie 2009, reclamantul a fost reținut.

 La 24 iulie 2009 Procuratura a cerut
Judecătoriei Centru, mun. Chișinău eliberarea mandatului de arest în privința reclamantului.

La data de 24 iulie 2009, Judecătoriei Centru, mun. Chișinău a admis
parțial demersului procurorului și a dispus arestarea la domiciliu al
reclamantului pentru o perioadă de 10 zile, care urma să fie calculată de la 21
iulie 2009.

La 27 iulie 2009, avocatul reclamantului a contestat arestarea la domiciliu
a reclamantului, susținând, printre altele, că detenția acestuia nu a fost
bazată pe o suspiciune rezonabilă, că el a comis o infracțiune. De asemenea, avocatul
reclamantului a mai susținut, că nu au existat motive relevante și suficiente
pentru a dispune acest arest.

La 30 iulie 2009, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul avocatului
reclamantului ca fiind nefondat.

La 31 iulie 2009, Judecătoriei Centru, mun. Chișinău a respins demersul
procurorului de a prelungi arestarea la domiciliu al reclamantului pentru alte
30 de zile, iar reclamantul a fost eliberat.

La o dată nespecificată, Procuratura a renunțat la acuzațiile împotriva
reclamantului și a încetat urmărirea penală în privința acestuia.

După încetarea urmăririi penale, reclamantul a înaintat o acțiune civilă,
în conformitate cu Legea nr.1545, prin care a solicitat despăgubiri în sumă de 100.000
de lei moldovenești și 1.000 de euro (EUR) pentru acțiunile ilegale ale
organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor de judecată.
Reclamantul a pretins compensații, printre altele, pentru detenția ilegală timp
de trei zile și arest la domiciliu ilegal timp de șapte zile.

La data de 28 iulie 2007, Judecătoria Râșcani, mun. Chișinău a admis
parțial acțiunea reclamantului și a obligat Guvernul să-i plătească despăgubiri
de 3,777 euro.

Guvernul a contestat această hotărâre cu apel și, la data de 15 martie
2011, Curtea de Apel Chișinău a redus valoarea despăgubrii la 1,228 EUR. Guvernul
a contestat această decizie cu recurs la Curtea Supremă de Justiție, care a
fost respins la 20 octombrie 2011. Reclamantul nu a contestat cu recurs decizia
Curții de Apel Chișinău din 15 martie 2011.

În fața Curții, reclamantul s-a plâns de încălcarea prevederilor articolului 5 § 1 și 3 din Convenție,
și-anume că a fost arestat în absența unor suspiciuni rezonabile de a fi comis
o infracțiune și că nu au existat motive relevante și suficiente pentru a fi
supus arestului la domiciliu.

 El s-a plâns, de asemenea, în
conformitate cu articolul 18 al
Convenției
, că arestarea sa nu a fost efectuată în vederea investigării
unei infracțiuni, ci a fost motivată de rațiuni politice.

Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne
disponibile, și anume remediul în conformitate cu Legea nr. 1545, și a
solicitat Curții să declare cererea inadmisibilă pentru acest motiv.

Reclamantul nu a fost de acord și a susținut că a epuizat soluția propusă
de Guvern, iar, cu toate acestea, compensația primită ar fi fost prea mică
pentru ca el să-și piardă statutul de victimă.

Curtea a reiterat că scopul epuizării tuturor căilor de atac este acela de
a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a pune în drept
– de obicei, prin instanțele de judecată – încălcările pretinse împotriva lor
înainte ca acestea să fie prezentate Curții. În consecință, statele sunt scutite
de a răspunde pentru acțiunile lor în fața unui organ internațional înainte de
să fi avut posibilitatea de a remedia situațiile litigioase prin propriul lor
sistem juridic (a se vedea Balan c.
Moldovei (dec.), Nr. 44746/08 24 ianuarie 2012)
.

Întrucât reclamantul nu a depus un recurs împotriva deciziei Curții de Apel
din 15 martie 2011, care i-a acordat 1,288 EUR, plângerile sale în temeiul
articolelor 5 și 18 din Convenție urmează să fie respinse în temeiul
articolului 35 § 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea căilor de atac
interne.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat cererea inadmisibilă.