La data de 23 februarie 2016 Curtea a făcut publică hotărârea în cauza
Mozer c. Moldovei și Rusiei, cererea nr. 11138/10.

În cauza Mozer
c. Moldovei și Rusiei
, reclamantul, Boris MOZER, este cetățean
moldovean din Tiraspol, în prezent solicitant de azil politic în Elveția. La 24
noiembrie 2008, reclamantul a fost reținut de către miliția autoproclamatei
„RMN”, fiind acuzat de fraudă și a fost plasat în arest preventiv.

Reclamantul susține că a fost deținut în condiții inumane și degradante, în
special acesta a relatat că a fost deținut într-un spațiu cu umiditate foarte
înaltă, în lipsa unei lumini solare și a unei ventilații, celula era
supraaglomerată și se și mai fuma. Suferind din copilărie de astm, reclamantul
deseori avea accese de sufocare.

În mai 2009, ca rezultat a unei investigații medicale, medicii au constatat
că dl Mozer ar trebui să fie transferat în secția de terapie respiratorie a
unui spital, însă acest lucru ar fi fost imposibil de realizat pe motivul
insuficienței de personal, ce ar asigura paza acestuia pe durata tratamentului.
Mai mult, mama reclamantului a cerut „ministrului de interne” a „RMN” ca
reclamantul să fie transferat la un spital, însă cererea a fost refuzată pe
motiv că numai cei condamnați ar putea fi transferați la spital pentru
tratament.

Părinții reclamantului s-au plâns atât autorităților Republicii Moldova
precum și ambasadei Federației Ruse în Republica Moldova de condițiile de
detenție în care se afla fiul acestora. La 3 noiembrie 2009, Procuratura
Generală al RM a informat că nu poate să intervină din cauza situației politice
create pe teritoriul „RMN” începând cu 1992. Deasemenea, s-a făcut referire și
la rezerva Moldovei în ceea ce privește incapacitatea acesteia de a asigura
respectarea Convenției a Drepturilor Omului în regiunea transnistreană.
Ambasada Federației Ruse în Moldova a răspuns că situația dlui Mozer este
pendinte în instanțele „RMN”, ele fiind unicele autorități competente de a
soluționa orice plângere.

În februarie 2010, o comisie medicală a concluzionat că starea de sănătate
a reclamantului nu este favorabilă și că continuarea detenției sale poate
provoca agravare considerabilă a sănătății. În pofida acestor concluzii reclamantul
a fost transferat la un alt penitenciar, care a fost mai puțin echipat decât
cel în care a fost deținut începând cu mai 2009.

Detenția reclamantului a fost prelungită în repetate rânduri în perioada
noiembrie 2008 și octombrie 2009. Reclamantul a rămas în arest până la 1 iulie
2010, când o instanță din „RMN” l-a condamnat la șapte ani de închisoare cu
suspendare. Ulterior, reclamantul a părăsit Republica Moldova și solicitat azil
politic în Elveția.

În fața Curții, reclamantul s-a plâns de violarea articolului 5 din
Convenție (dreptul la libertate și siguranță), deoarece a fost reținut și
plasat în detenție ilegal de către autoritățile „RMN”. Invocând violarea
articolului 2 CEDO (dreptul la viață) și violarea articolului 3 CEDO
(interzicerea torturii), el s-a plâns că autoritățile nu i-au acordat asistență
medicală adecvată și că a fost deținut în condiții inumane.

De asemenea, reclamantul s-a plâns de violarea articolului 8 CEDO (dreptul
la respectarea vieții private și de familie) și violarea articolului 9 CEDO
(libertatea de gândire, de conștiință și de religie), deoarece nu i s-a permis
să-și vadă rudele și violarea articolului 13 CEDO (dreptul la un recurs
efectiv) în privința articolelor de mai sus.

Hotărârea Curții

Chestiunea jurisdicției

Curtea a
concluzionat că circumstanțele denunțate de reclamant cad sub jurisdicția atât
a Republicii Moldova cât și a Federației Ruse, în temeiul Articolului 1 din
Convenție, obligația respectării drepturilor omului. În cauzele
Ivanțoc și
alții c. Moldovei și Rusiei și Catan și Alții
c. Moldovei și Rusiei Curtea a constatat că plângerile privind
regiunea transnistreană se află sub jurisdicția ambelor state și nu au fost
motive pentru a trasa o concluzie diferită în cazul reclamantului din speță.

Deși Republica Moldova nu a avut un control
efectiv în privința acțiunilor întreprinse de către autoritățile „RMN”, faptul
că regiunea este recunoscută potrivit dreptului internațional public ca parte
integrantă a Republicii Moldova determină obligația statului, în temeiul Articolului
1, de a face uz de toate mijloacele legale și diplomatice disponibile pentru a
continua garantarea persoanelor din această regiune respectul drepturilor din
Convenție.

În ceea ce privește Rusia, Curtea a reiterat
constatările sale din cauzele anterioare, că existența „RMN” este posibilă doar
grație susținerii militare, economice și politice rusești. În aceste
circumstanțe, nivelul înalt de dependență față de susținerea rusă constituie un
indicator solid a faptului că Rusia continuă să exercite un control efectiv și
o influență decisivă asupra autorităților „RMN”.

Articolul 5

Curtea
a considerat Rusia în principal, în calitate de stat care exercită controlul
efectiv asupra regiunii nerecunoscute, urmează să demonstreze că instanțele din
„RMN” au respectat jurisprudența Curții și anume că ele sunt o componentă a
unui sistem judiciar cu bază constituțională și legală, cu tradiții judiciare
compatibile cu Convenția. Curtea a constatat, în cauzele anterioare, că instanțele
din „RMN”, care au decis arestarea reclamantului, aparțin unui sistem care nu
respectă standardele respective. Având în vedere că până la momentul actual
Rusia nu a prezentat Curții nici o informație care ar permite să evalueze dacă
instanțele din „RMN” satisfac cerințele necesare, ea nu a putut verifica dacă
situația s-a schimbat.

Mai
mult decât atât, nu a existat nici un motiv pentru a considera că a existat un
sistem cu tradiții judiciare compatibile cu Convenția, similar celui existent
în cealaltă parte a Moldovei. Pe când sistemul moldav de drept a fost obiectul
unei analize profunde anterior aderării la Consiliul Europei în 1995, fiind
propuse amendamente pentru a asigura compatibilitatea cu Convenția, o astfel de
analiză a sistemului de drept a „RMN” nu a fost realizată, care s-a divizat de
sistemul judiciar moldav în 1990.

În
final, circumstanțele în care reclamantul a fost arestat și modul cum s-a
dispus și prelungit arestarea au confirmat concluziile privind incompatibilitatea
instanțelor „RMN” – Convenției, în special dispunerea arestării reclamantului
pentru o perioadă nedeterminată de timp și examinarea în absență a recursului
împotriva prelungirii detenției. Corespunzător Curtea a concluzionat că
constatările sale anterioare privind instanțele „RMN” sunt încă valabile și
pentru perioada de timp vizând speța în cauză. Astfel detenția acestuia,
întemeiată pe deciziile acestor instanțe, a fost ilegală.

Curtea
a considerat că Guvernul moldav a întreprins eforturi semnificative în
susținerea reclamantului, și anume autoritățile au înaintat o serie de adresări
altor state, cum ar fi Rusiei, cerând suportul pentru respectarea drepturilor
acestuia. În continuare, Curtea Supremă de Justiție moldavă, urmare a cererii
reclamantului a decis anularea condamnării. Curtea a concluzionat că Republica
Moldova și-a onorat obligațiile sale în privința reclamantului.

Având
în vedere că Rusia a exercitat control efectiv în privința „RMN” pentru
perioada de referință și faptul că detenția reclamantului a fost ilegală,
Curtea a constatat că a avut loc violarea Articolului 5 § 1 din Convenție de către Federația Rusă.

În
temeiul constatărilor privind violarea articolului 5 § 1 din Convenție, Curtea a considerat că nu este necesar să examineze
separat plângerea în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție.

Articolul 3

În
ceea ce privește violarea Articolului 2 și 3, Curtea a notat că medicii care
l-au examinat pe reclamant nu au constatat vreodată că a existat un risc
imediat vieții acestuia. Corespunzător Curtea a considerat că nu se impune o
examinare separată în temeiul articolului 2 din Convenție.

Curtea
a observat că deși medicii au concluzionat că starea reclamantului se
înrăutățea, lipsea personalul și echipamentul necesar pentru tratamentul
acestuia, autoritățile „RMN” nu doar au refuzat să-l transfere într-un spital
ordinar, dar și l-au expus în continuare la suferință și risc mai sporit a
sănătății transferându-l la un penitenciar obișnuit. A fost incontestabil
faptul că reclamantul suferea considerabil din cauza astmei.

Curtea
a fost frapată de faptul că maladia reclamantului, deși considerată destul de
serioasă pentru a determina transferul persoanei condamnate la un spital
ordinar, nu a servit motiv pentru transferul persoanei inculpate. Având în
vedere lipsa vreunei explicații pentru refuzul de a oferi tratament
corespunzător, Curtea a considerat că reclamantului nu i-a fost asigurat
tratament medical. Având în vedere descrierea de către reclamant a condițiilor
proaste de detenție, Curtea a notat lipsa vreunui comentariu în această
privință din partea guvernelor pârâte. Totuși, descrierea respectivă a fost
confirmată substanțial de rapoartele CPT și a Raportorului Special ONU urmare a
vizitelor numeroase în locurile de detenție din „RMN”. Corespunzător Curtea a
constatat că condițiile de detenție a reclamantului au constituit tratament
inuman și degradant în sensul articolul 3 din Convenție. În ceea ce privește
responsabilitatea statelor, Curtea s-a referit la concluziile sale în temeiul articolului
5, pentru aceleași motive ea constatat că nu a avut loc violarea Articolului 3
de către Moldova și că a avut loc violarea articolului 3 de către Rusia.

Articolul 8 și Articolul 9

Bazându-se pe informațiile
prezentate, Curtea a considerat că nu a existat nici un motiv de a pune la
îndoială că reclamantului i s-a refuzat de a se vedea cu părinții în primele
șase luni ale arestului preventiv, precum și fiindu-i refuzat accesul preotului,
care a încercat să-l viziteze.

Mai mult, Curtea a indicat că nu
este clar dacă a existat o bază legală pentru aceste restricții, însă este cert
că nu există motive plauzibile întru justificarea acestor acțiuni.

Curtea a notat că nu a fost
demonstrată că imixtiunea în drepturile reclamantului în conformitate cu Articolul
8 și Articolul 9 al Convenției, a urmărit un scop legitim sau că a fost
proporțională scopului urmărit.

Pentru aceleași motive prezentate
în ceea ce privește Articolul 5 § 1, Curtea a constatat că nu a existat nici o încălcare
a Articolului 8 și a Articolului 9 a Convenției de către Moldova și că a avut
loc o încălcare a Articolului 8 și Articolul 9 de către Rusia.

Articolul 13 în coroborare cu Articolele 3, 5, 8 și 9

Curtea a notat că reclamantul a
avut dreptul la un recurs efectiv intern în temeiul Articolului 13 al
Convenției în coraborare cu Articolele 3, 8 și 9, iar în ce privește Articolul 5
§ 1, Curtea a notat că articolul 5 § 4 – raportându-l la circumstanțele cauzei
nu necesită o examinare separată. În ceea ce privește pretențiile formulate în
temeiul Articolelor 3, 8 și 9, nu a existat nici un indiciu că reclamantul a
avut la dispoziția sa vre-un remediu eficient.

Curtea a făcut referire și la
faptul că Republica Moldova, care nu a avut mijloace de control a acțiunilor autorităților
din „RMN”, totuși a fost obligată să folosească toate mijloacele legale și
diplomatice disponibile pentru a continua să garanteze celor care locuiesc în
regiunea transnistreană beneficierea de drepturi și libertăți definite în
Convenție. Curte a  mai observat că  Republica Moldova a realizat un set de acțiuni
printre care crearea unor autorități publice investigative și de drept ce
activează în paralel cu cele create de „RMN”. Chiar dacă efectele deciziilor
luate de aceste autorități produc efecte doar în afara teritoriului „RMN”,
acestea au funcția de a permite aducerea în fața autorităților moldovenești  unele cauze cu scopul de determina Federația
Rusă să-și îndeplinească obligațiile sale în conformitate cu Convenția
Europeană a Drepturilor Omului în examinarea litigiilor și luarea deciziilor în
„RMN”.  Din această perspectivă, Curtea a
considerat că Moldova și-a onorat obligațiile. Prin urmare, nu a existat o
încălcare a articolului 13 din Convenție de către Moldova.

Curtea a făcut referire la
constatarea că Federația Rusă continuă să exercite un control efectiv asupra
„RMN”. În lipsa unor argumente a guvernului rus cu privire la orice remedii
disponibile pentru reclamant, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a Articolului
13 în coroborare cu Articolele 3, 8 și 9 de către Rusia.

Curtea a considerat că Federația
Rusă trebuie să acorde reclamantului suma de 
5.000 de euro cu titlu de prejudiciu material și 20.000 EUR cu titlu de
prejudiciu moral, precum și 4.000 euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

Judecătorul López Guerra a
formulat o opinie concurentă; iar judecătorul Dedov a formulat o opinie disidentă.

În fața Curții reclamantul a fost reprezentat de către Postica A., Străisteanu D. și Postica P., avocați din Chișinău.