La data de 21 iulie 2015
Curtea a făcut publică hotărârea în cauza DONTRUT SRL c. Moldovei 
(cererea
nr. 45504/09).

***

În
cauza DONTRUT SRL c.
Moldovei
, compania reclamantă prestează servicii de taximetrie în
Moldova. În perioada de referință compania activa în baza unei licențe
eliberate în luna iulie 2005 de către Camera Înregistrării de Stat, având
angajate aproximativ nouăzeci de persoane. La data de 13 decembrie 2007, Camera
Înregistrării de Stat a emis Decizia nr. 4891, prin a fost retrasă licența
companiei reclamante, depistându-se anumite iregularități și anume că compania
reclamantă nu a solicitat introducerea de autoturisme noi în licența sa,
într-un termen zece zile prevăzut de lege.

La
data de 18 ianuarie 2008 compania reclamantă a depus o acțiune în instanța de
judecată împotriva Camerei Înregistrării de Stat având ca obiect anularea
deciziei din 13 decembrie 2007. Compania reclamantă a susținut, inter alia, că
sancțiunea aplicată ar fi fost disproporționată fiind încălcat dreptul de
proprietate al companiei. Aceasta a susținut că nouăzeci de angajați ai
societății au pierdut locurile de muncă ca urmare a măsurii aplicate și că
societatea a suferit pierderi de aproximativ 170,000 EURO.

Compania
reclamantă a susținut că nu s-a putut conforma cerinței de a introduce toate
automobilele noi în licență în termen de zece zile, din cauza noilor
reglementări instituite de Guvern, prin care toate taxiurile urmau să fie
dotate cu aparate fiscale. Astfel ea nu a avut suficient timp pentru a dota
toate cele cincizeci și două autoturisme noi cu astfel de aparate. Compania a
susținut că a reușit să echipeze douăzeci și opt de autoturisme cu astfel de
aparate, invocând că procedura de instalarea a acestora, precum și efectuarea
tuturor formalităților administrative, au fost de durată.

La
data de 9 aprilie 2008, Curtea de Apel Chișinău a admis acțiunea companiei
reclamante. Invocând hotărârile Megadat.com SRL c. Moldovei (cererea
nr.21151/04 din 8 aprilie 2008) și Bimer SA c. Moldovei (cererea nr.15084/03
din 10 iulie 2007), instanța a constatat că ingerința în dreptul companiei
reclamante la respectarea bunurilor sale nu ar fi fost proporțională cu scopul
legitim urmărit și, prin urmare, că retragerea licențelor companiei reclamante
a constituit o încălcare a Articolului 1 al Protocolului 1 la Convenție.

La 23
septembrie 2008, Camera Înregistrării de Stat a atacat hotărârea.

La 12
februarie 2009, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul formulat de către
Camera Înregistrării de Stat, a casat hotărârea Curții de Apel și a respins
acțiunea companiei reclamante. Aparent compania reclamantă nu a prezentat o referință scrisă la recursul Camerei Înregistrării de Stat.

În
fața Curții, compania reclamantă s-a plâns în temeiul Articolului 6 CEDO, că
procedurile naționale au fost inechitabile, deoarece Curtea Supremă de Justiție
a admis un recurs depus în afara termenului de atac, ignorând nemotivat
obiecțiile companiei cu referire la această chestiune. De asemenea, compania
s-a plâns de faptul că retragerea licenței sale este contrară dispozițiilor
art. 1 din Protocolul 1 CEDO.

Curtea a constatat
în unanimitate violarea art. 1 din
Protocolul nr. 1
, dreptul de proprietate, considerând natura și
seriozitatea încălcării comise de compania reclamantă. Fără a subestima
importanța controlului statal în domeniul reglementării transportului public,
Curtea nu a putut dar a notat că Curtea Supremă nu a fost capabilă să rețină
vreo consecință negativă a omisiunii companiei reclamante de a se conforma
cerinței procedurale.

De asemenea, Curtea
Supremă de Justiție s-a mulțumit să concluzioneze că compania reclamantă a omis
să respecte termenul de 10 zile și nu a încercat să examineze seriozitatea
acestei omisiuni. La fel Curtea Supremă de Justiție nu a încercat să
argumenteze în raport cu concluzia Curții de Apel că, omisiunea companiei
reclamante de a înregistra toate automobilele noi se datorează întârzierilor
mari cauzate de formalități birocratice.

De altfel, Curtea a
notat că măsurile aplicate față de compania reclamantă au fost de o severitate
ce a determinat compania, ce avea 90 de angajați, să-și stopeze afacerea, în
urma deciziei Curții Supreme de Justiție. În consecință, toți angajații
companiei și-au pierdut locurile sale de muncă și compania a suferit pierderi
economice semnificative.

În ceea ce privește
pretinsa violare a art. 6 din CEDO, dreptul la un proces echitabil, Curtea a
notat că compania reclamantă a avut posibilitate să abordeze chestiunea tardivității
recursului în referință, demonstrând astfel epuizarea căilor interne de recurs.
În lipsa unei astfel de dovezi, plângerea respectivă a fost respinsă în temeiul
art. 35
§ 1
și 4 din Convenție, pe motivul neepuizării căilor interne de recurs.

Compania
reclamantă nu a formulat pretenții privind satisfacția echitabilă.