La data de 16 iunie 2015 Curtea a pronunțat hotărârea în cauza Lebedinschi c. Moldovei, cererea nr. 41971/11.

 

În cauza Lebedinschi c.
Moldovei
, reclamantul Adrian Lebedinschi este născut în 1976 și
locuiește în Chișinău.

În perioada de referință, reclamantul activa în calitate de vice-comisar al
sectorului Buiucani din Chișinău.

La
1 noiembrie 2008, reclamantul, fiind la serviciu, a fost lovit de o mașină.
Înainte de a fi rănit, el a reușit să evite accidentarea a doi civili.

După
accident, reclamantul a fost dus de urgență la spital, cu diagnosticul:
fractură incompletă la piciorul stâng, contuzie la piciorul drept, plămâni,
sindrom de stres pulmonar și șoc traumatic de gradul doi. Din cauza leziunilor,
i-a fost amputat piciorul stâng, iar pe piciorul drept a fost implantat
dispozitivul Ilizarov. Reclamantul are astfel proteză la piciorul drept.

La
o dată nespecificată, autoritățile polițienești au constatat că traumatismul
reclamantului a survenit în timpul executării atribuțiilor sale de serviciu.

La
09 septembrie 2009 o comisiei medical-militară a Ministerului Afacerilor
Interne (MAI) a stabilit că reclamantul este inapt pentru serviciul militar.

La
16 septembrie 2009, Comisia de expertiză medicală a vitalității din Chișinău a
atribuit reclamantului primul grad de invaliditate. Un an mai târziu,
autoritatea a confirmat gradul de invaliditate acordat.

În
același timp, reclamantul a fost demis din funcția sa.

La
demiterea reclamantului i s-a calculat o indemnizație unică de asigurare în
sumă de 36,655.35 lei, calculată în temeiul Instrucțiunii provizorii privind
asigurarea obligatorie de stat a colaboratorilor organelor afacerilor interne
din 05 iulie 2004.

La
9 octombrie 2009, reclamantul a solicitat MAI, invocând aplicabilitatea
Hotărârii Guvernului din 11 august 1993, recalcularea indemnizației unice
conform art. 34 al Legii cu privire la poliție, în cazul în care suma de
asigurare constituind 743,850 lei (salariul de 6198,75 lei pentru 10 ani), iar
procentul de pierdere fiind de 80%, astfel MAI urmând să achite suma de 595,080
lei. MAI însă a refuzat în soluționarea cererii.

La
11 noiembrie 2009, reclamantul a înaintat o acțiune în judecată împotriva MAI,
invocând că a pierdut 100% din capacitatea sa de muncă și a cerut 571,000 lei
(aproximativ 35,000 EUR) cu titlu de despăgubiri. În plus, reclamantul a
solicitat plata dobânzii de întârziere, compensația prejudiciului moral.

Prin
hotărârea Curții de Apel Chișinău din 05 octombrie 2010, a fost respinsă
acțiunea reclamantului, instanța considerând că MAI a aplicat corect
Instrucțiunea din 05 iulie 2004. Instanța a menționat că potrivit Hotărârii
Guvernului din 11 august 1993, aceasta nu se aplică lucrătorilor de poliție, cu
excepția celor angajați pe bază de contract.

Prin
scrisoarea din 10 noiembrie 2010, MAI a informat reclamantul că personalul de
poliție din care făcea parte a fost angajat prin contract individual de muncă.

La
15 noiembrie 2010, reclamantul a formulat recurs împotriva deciziei Curții de
Apel, invocând că în octombrie 1993 a semnat un contract cu MAI pentru o
perioadă de nouă ani, zece luni și douăzeci și două zile și că la 22 august
2005 a fost semnat un nou contract individual de muncă pentru o perioadă de
cinci ani. Reclamantul a făcut distincție între personalul cu care MAI a semnat
un contract de muncă, cum era cazul său, și cei angajați fără contract, și anume
trupele militare și ofițerii de carabinieri, unde avea loc un concurs pentru
serviciul public.

Prin
decizia din 16 februarie 2011, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul
reclamantului ca neîntemeiat și a menținut decizia instanței inferioare.

În
fața Curții, reclamantul s-a plâns, în temeiul Articolelor 6 și 13 din
Convenție, că hotărârea Curții de Apel Chișinău din 05 octombrie 2010 și
decizia Curții Supreme de Justiție din 16 februarie 2011 nu sunt motivate. El
s-a plâns că prin refuzul instanțelor de a acorda compensație pentru pierderea
capacității de muncă a fost încălcat dreptul său la respectarea bunurilor în
temeiul Articolului 1 din Protocolul nr 1.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea
art.6 din Convenție
, dreptul la un proces echitabil, observând că Curtea de
Apel a respins acțiunea reclamantului pe motivul că dispozițiile instrucțiunii
nu sunt aplicabile lucrătorilor din poliție, exceptând salariații angajați prin
contract. În cererea sa de recurs, reclamantul a argumentat clar și explicit,
prezentând dovezi, că a fost angajat în bază de contract.

Curtea a notat că chestiunea dacă reclamantul a putut beneficia de excepția
rezervată pentru angajații prin contract putea fi distinsă logic și legal din
chestiunea dacă instrucțiunile sunt aplicabile polițiștilor. Corespunzător,
Curtea Supremă de Justiție putea furniza un răspuns specific la chestiunea
respectivă și nu este posibil de a cunoaște dacă pur și simplu a ignorat
argumentul reclamantului sau dacă a intenționat să-l respingă fără nici o
motivare.

În ceea ce privește pretinsa violare a art. 1 din Protocolul Adițional la
Convenție, Curtea nu a putut specula în ceea ce privește finalitatea
procedurilor, chiar presupunând că instanța supremă ar fi răspuns la argumentul
reclamantului și opina că respingerea acțiunii reclamantului era arbitrară. În
continuare Curtea a notat că nu există practică națională ce ar recunoaște
dreptul la indemnizație pentru pierderea capacității de muncă a polițiștilor
într-o situație similară cea a reclamantului. Corespunzător ea nu a putut
stabili că interesul pecuniar a reclamantului a fost stabilit suficient pentru
a impune plata compensației. Curtea a concluzionat că reclamantul nu poate
pretinde o “posesie” în sensul articolului 1 Protocolul adițional la Convenție.

Reclamantul a cerut 47,300 Euro cu titlu de prejudiciu material, 3,200 Euro
cu titlu de prejudiciu moral și 2,300 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea a acordat reclamantului 3,200 Euro cu titlu de prejudiciu moral și
2,300 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

În fața Curții reclamantul a fost reprezentat de către M. Burlacu.