În cauza T.M. și C.M.
c. Moldovei
, reclamanții sunt cetățeni moldoveni, născuți în 1982 și
2002 și care locuiesc în Chișinău.

Primul reclamant s-a aflat în căsătorie cu M.M. până în 2001. Al doilea
reclamant s-a născut din căsătoria respectivă în 2002. M.M. s-a implicat în
jocuri de noroc și a devenit agresiv în raport cu ambii reclamanți, urmare la
ce primul reclamant a înaintat o acțiune de divorț, căsătoria fiind desfăcută
la 25 februarie 2010. La 24 februarie 2011 Curtea de Apel Chișinău a decis că
reclamanții au dreptul la ¾ din apartamentul familiei, iar M.M. ¼. Se pretinde
că după adoptarea acestei decizii M.M. a devenit încă mai agresiv.

La 22 iunie 2010 primul reclamant s-a plâns de violență verbală din partea
lui M.M., în consecință ultimul a fost sancționat cu o amendă de 500 lei.

La 5 septembrie 2010 M.M.
l-a bătut pe primul reclamant; de asemenea, se pretinde că el a cauzat câteva
leziuni copilului. Un raport medical din 06 septembrie 2010 a stabilit că primul
reclamant a avut două hematoame pe buza inferioară și un ușor mic a dintelui de
pe partea stângă. Un alt raport medical din aceeași zi a stabilit că cel de al
doilea reclamant a avut două vânătăi pe mâna dreaptă.

La 21 martie 2011 primul reclamant s-a plâns la poliție despre violența
psihică și fizică de la fostul soț. Un raport medical din aceeași zi a
confirmat că ea a avut două hematoame pe piciorul drept. M.M. a fost amendat cu
500 lei.

La 1 aprilie 2011 primul reclamant a depus o altă plângere împotriva lui
M.M. și a cerut aplicarea măsurilor de protecție.

La 5 aprilie 2011 primul reclamant a cerut procuraturii inițierea urmăririi
penale împotriva lui M.M. La 6 mai 2011 procuratura a respins cererea,
constatând că materialele medicale au confirmat că leziunile cauzate
reclamanților au fost considerate ca fiind neprejudiciabile sănătății, pe când
infracțiunea de violență în familie este aplicabilă doar când cel puțin este
cauzat un prejudiciu minor sănătății. Reclamanții au contestat această decizie la Procuratura Generală.

La 11 aprilie 2011 judecătoria Buiucani a emis o ordonanță de protecție,
obligându-l pe M.M. să părăsească temporar locuința și să evite să se apropie
mai aproape de 100 metri de reclamanți sau de locurile lor de muncă și studii.
Totuși, ordonanța de nu a fost expediată autorităților competente și primul
reclamant a obținut o copie doar la 22 aprilie 2011. În aceeași zi, primul
reclamant a adus la cunoștința sectorului de poliție, MAI și Departamentului
Asistență Socială despre emiterea ordonanței.

La 20 aprilie 2011 un raport psihologic a confirmat că cel de al doilea
reclamant a suferit anxietate și probleme emoționale, recomandându-se separarea
de la tatăl abuziv.

În pofida a două vizite a poliției cu scopul de a-l forța pe M.M. să
părăsească apartamentul, la 22 și 28 aprilie 2011, M.M. nu a fost
evacuat și reclamanții au petrecut câteva nopți cu rudele sale. A treia
încercare de evacuare la lui M.M. la 29 aprilie 2011 a eșuat, când ultimul a
arătat o decizie a judecătoriei Buiucani de suspendare a executării propriei
decizii din 11 aprilie 2011, până la examinarea apelului declarat de M.M.
Astfel poliția a refuzat să i-a vreo acțiune în privința lui M.M. până la
decizia judecătorească.

La 22 aprilie 2011 reclamanții au cerut să fie admiși la un azil al
victimelor violenței în familie, personalul căreia au constatat tulburări
psihologice în rezultatul violenței suferite din partea lui M.M.

La o dată nespecificată reclamanții au contestat decizia din 29 aprilie
2011. Departamentul Ordine Publică a MAI, de asemenea, a contestat această
decizie, invocând că instanța era obligată prin lege să adopte o decizie pe
marginea plângerii reclamanților în 24 de ore, ceea ce nu a fost respectat. Mai
mult ca atât, legea prevede că obiecțiile la ordonanța de ordonanța de
protecție nu pot suspenda executarea ordonanței respective. Totuși, instanța a
suspendat executarea ordonanței din 11 aprilie 2011. Mai mult ca atât,
ordonanța de protecția nu a fost expediată imediat poliției și autorității de
protecție socială, după cum cere legea. Omisiunea de a lua o decizie și
omisiunea de a executa ordonanța de protecția pun reclamanții sub riscul
următoarelor rele tratamente.

La 24 mai 2011 a
fost pornită urmărirea penală împotriva lui M.M. pentru pretinsul furt de
bijuterie de la primul reclamant.

De asemenea, la 24 mai 2011 Curtea de Apel Chișinău a respins apelul
declarat de reclamanți și Departamentul Ordine Publică și a admis apelul
declarat de M.M., anulând deciziile din 11 aprilie 2011 și implicit anulând
măsurile adoptate prin ordonanța de protecție. Instanța a constatat că instanța
inferioară a eșuat să examineze cererea reclamanților în procedură specială și
nu a specificat motivele adoptării ordonanței de protecție, nu a verificat dacă
pretinsul agresor a fost citat corespunzător la ședință și a eșuat să obțină o
concluzie de la autoritatea de protecție socială și poliție, până la adoptarea
ordonanței. Mai mult ca atât, instanța inferioară nu era în drept să suspende
executarea ordonanței de protecție. Astfel, decizia din 29 aprilie 2011 de asemenea
a fost anulată, cauza fiind trimisă la rejudecare.

La 15 iulie 2011 judecătoria Buiucani a respins cererea reclamanților de
emitere a ordonanței de protecție, constatând că cel de al doilea reclamant a
explicat că iubește ambii părinți în egală măsură, că tatăl a vorbit urât și a
încercat să-i alunge din apartament, că erau cazuri când tatăl lovea pe mama și
cazuri când ultima la zgâriat pe tatăl acestuia sau îl amenința cu un cuțit.
Instanța a notat că primul reclamant a invocat că M.M. a insultat-o, însă
aceasta nu a fost demonstrat. În concluzie s-a constatat că violența domestică
nu a fost demonstrată.

În fața Curții, reclamanții
s-au plâns, în temeiul Articolului 3 din Convenție, că autoritățile au eșuat
să-și onoreze obligațiile sale pozitive de oferire a protecției de la viitoarea
violență și au eșuat să-l sancționeze pe agresor. De asemenea, s-au plâns, în
temeiul Articolului 6 din Convenție, că judecătoria Buiucani a suspendat
decizia s-a din 11 aprilie 2011, chiar dacă legea a rezervat acest drept doar
instanței ierarhic superioare. În continuare s-au plâns, în temeiul Articolului
8 din Convenție, că autoritățile au eșuat să-și onoreze obligațiile pozitive,
cum ar fi emiterea promptă a deciziei în răspuns la cererea lor de emitere a
ordonanței de protecție și apoi imediat să comunice decizia autorităților
competente. Ei pretind că indulgența sancțiunilor aplicate agresorului au
contribuit la continuarea acțiunilor violente. Reclamanții s-au plâns, în
temeiul Articolului 13 din Convenție că nu au dispus de un remediu efectiv în
privința plângerilor sale, în temeiul Articolului 8, în particular în privința
inerției ofițerilor de poliției la executarea ordonanței de protecție. În
final, reclamanții s-au plâns, în temeiul Articolului 14 în conjuncție cu
Articolele 3 și 8 din Convenție, pretinzând că autoritățile au avut o abordare
părtinitoare împotriva femeilor în probleme legate de violența în familie.

Dacă reclamanții
au fost supuși tratamentului contrar art. 3 CEDO

În speță, reclamanții au prezentat dovezi medicale privind maltratarea
acestora. Un alt incident similar împotriva primului reclamant a fost confirmat
de un raport medical din 21 martie 2011. A avut loc un alt incident, confirmat,
implicând abuzul verbal.

Mai mult decât atât, Curtea nu
a putut disconsidera frica primului reclamant a unor atacurii viitoare, având
în vedere istoria anterioară a lui M.M. de abuz și faptul împărțirii
apartamentului cu acesta. Dovada acestei temeri poate fi găsită în cererea de
acordare a azilului în afara țării. Similar, al doilea reclamant, suferind atât
atac direct și abuzz verbal, și fiind martorul abuzului față de mama sa, a fost
supus unor suferințe peste limita minimă din perspectiva aplicării art. 3 CEDO,
în particular considerând vârsta fragedă și constatările raportului psihologic.

Dacă autoritățile și-au onorat obligațiile pozitive în
temeiul art. 3 CEDO

Curtea a notat că,
autoritățile au adoptat un cadru legislativ, care permite luarea măsurilor
împotriva persoanelor acuzate de violență domestică.

Sarcina Curții este să
determine dacă autoritățile naionale au fost conștiente, sau trebuiau să fie
conștiente, atât de aplicarea violenței față de reclamanți și riscurile unei
violențe viitoare, și dacă da, dacă au fost luate toate măsurile rezonabile
pentru a-i proteja și pedepsi persoana vinovată.

Curtea a considerat că
autoritățile au fost destul de conștiente de comportamentul violent a lui M.M.,
care a devenit și mai evident după eliberarea ordonanței de protecție din 11
aprilie 2011. În pofida unor plângeri oficiale privind violența domestică, este
evident din documentele medicale și amenzile aplicate, că poliția cunoștea de
alegația reclamanților că M.M. i-a abuzat. În această situație, era obligația poliției
să investigheze din oficiu necesitatea de acționa pentru a preveni violența în
familie. Totuși, autoritățile, aparent au fost incapabile să ofere careva
protecție în absența unei plângeri oficiale din partea reclamanților, chiar
dacă au fost conștienți de actele de violență fizică, inclusiv împotriva unui
copil de opt ani.

Poziția procurorului precum că
urmărirea penală nu poate fi inițiată dacă leziunile cauzate victimelor nu
ating un anumit grad de severitate, de asemenea ridică întrebări privind eficiența
măsurilor de protecție, având în vedere multiplele forme a violenței domestice,
nu toate presupun leziuni fizice, cum ar fi violență psihologică sau
economică.

După atacul repetat din 21
martie 2011 și solicitând ordonanța de protecție, primul reclamant a fost
nevoit să aștepte 10 zile pentru ca instanța de examineze demesul său, în
pofida obligației respectării termenului de 24 de ore. După emiterea ordonanței
de protecției, aceasta nu a fost expediată imediat reclamanților, și nici
poliției pentru executare, ceea ce a supus reclamanții la un următor risc de
maltratare.

În continuare, în pofida
tuturor probelor din dosar, atât instanțele de judecată, cât și procuratura au
refuzat să ofere protecție efectivă până la 29 septembrie 2011. Corespunzător
reclamanților nu le-a fost oferită protecție efectivă, timp de un an de zile de
la primul incident, cu implicarea violenței, și jumătate de an de la înaintarea
unui demers oficial pentru oferirea protecției.

Considerând modul în care
autoritățile au tratat cazul, în special conștientizarea riscului unei viitoare
violențe domestice din partea lui M.M. și omisiunea de a întreprinde măsuri
eficiente împotriva acestuia pe o durată de câteva luni, Curtea a constatat că
statul a eșuat să respective obligațiile sale pozitive în temeiul art. 3 CEDO
și a avut loc o violare a acestui articol.

În lumina constatările sus
menționate, Curtea a lăsat fără examinare plângerea reclamanților în temeiul
art. 8, art. 13 în conjuncție cu art. 3 și 8.

Curtea a constatat, în continuare,
violarea art. 14 în conjuncție cu art. 3, în privința primului reclamant,
notând că primul reclamant a fost supus violenței de către soțul acesteia de
cîteva ori și că autoritățile au fost conștiente de atacurile respective.

De asemenea, Curtea a notat că
procurorul a refuzat să inițieze o urmărire penală deoarece leziunile cauzate
primului reclamant nu au fost suficient de severe, ceea ce accentuează
omisiunea de a realiza de către autoritățile de drept, că specificul violenței
domestice, nu întotdeauna presupune leziuni fizice. Suplimentar, autoritățile
au avut nevoie de mult timp pentru a examina demersul reclamantei privind
eliberarea ordonanței de protecție și să o expedieze la executare. Ulterior
poliția nu a întreprins măsuri pentru a evacua pe M.M. din locuința comună, în
pofida urgenței situației. Între timp primul reclamant a fost nevoit să se
refugieze.

Pasivitatea autorităților în
speță se datorează în aparență omisiunii de a dispune măsuri de protecție până
la înaintarea unui demers formal sau inițierea unei urmăriri penale împotriva
lui M.M. până la înaintarea unei plângeri oficiale. Având în vedere
vulnerabilitatea victimelor violenței domestice, care deseori nu raportează
abuzurile, este sarcina autorităților să verifice dacă situația implica o
reacția mai rapidă și cel puțin să informeze reclamantul despre existența
măsurilor de protecție.

În opinia Curții, combinația
factorilor menționați demonstrează explicit că acțiunile autorităților nu sunt
o simplă omisiune sau întârziere la examinarea violenței împotriva primului
reclamant, dar constituie iertarea acestei violențe și reflectă atitudinea
discriminatorie față de aceasta ca femeie. Constatările Raportorului special
ONU, cauzele și consecințele, de asemenea și datele statistice oficiale doar
susțin impresia că autoritățile nu apreciază seriozitatea și întinderea
problemei violenței domestice în Moldova și efectul discriminatoriu asupra
femeilor.

Reclamanții au
cerut 20,000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 3,840 EUR cu titlu de costuri
și cheltuieli.

Curtea a acordat
reclamantului 15,000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 2,150 EUR cu titlu de
costuri și cheltuieli.