La 16 iulie 2013 CtEDO a pronunțat hotărârile Mudric c. Moldovei
(cererea nr. 74839/10) și Busuioc și alții c. Moldovei
(cererea nr. 61382/09).

***

În cauza Mudric c. Moldovei, reclamanta Lidia Mudric, cu o vârstă de 72
de ani, după divorțul cu soțul său, locuiește în casa care îi aparține atât ei,
cât și fostului soț.

Potrivit reclamantei, la data de 31 decembrie 2009, fostul ei soț, a
pătruns în casa ei și a bătut-o. El a procedat în același mod la data de 19
februarie 2010, de atunci el s-a instalat permanent în casa reclamantei.

Reclamanta a obținut un raport medical, care confirma leziunile corporale
cauzate. La data de 18 martie 2010 ea s-a plâns la poliție și altor autorități.
La fel ea s-a plâns că în pofida faptului că poliția cunoștea situația dată, nu
a întreprins nimic pentru a o proteja.

La data de 27 martie 2010, reclamanta din nou a fost bătută de către fostul
ei soț. La data de 30 martie 2010, reclamanta a fost informată de autorități că
faptele care ea s-a plâns s-au confirmat parțial, însă datorită bolii psihice a
fostului soț, acesta nu a putut fi sancționat.

Autoritățile au promis să ia măsuri, iar la data de 22 iunie 2010 instanța
de judecată a dispus evacuarea fostului soț al reclamantei și l-a obligat pe
acesta să stea departe de reclamantă și casa ei. Însă, această hotărâre
judecătorească nu a fost executată. La data de 17 iulie 2010 reclamanta iarăși
a fost bătută de către fostul ei soț. Ca răspuns la noua plângere a reclamantei,
instanța de judecată a emis o nouă hotărâre, similară cu cea din 22 iunie 2010.
La fel, această hotărâre judecătorească nu a fost executată.

La data de 6 decembrie 2010, reclamanta iarăși a fost bătută de către
fostul ei soț. La data de 16 decembrie 2010 reclamanta a obținut a treia
hotărâre judecătorească, similară cu celelalte două hotărâri judecătorești
emise anterior.

Pe parcursul perioadei relevante, reclamanta și avocatul ei au depus
numeroase plângeri la comisariatul de poliție, procuratură, și alte autorități,
cerând protejarea reclamantei și pedepsirea fostului ei soț. La momentul
depunerii prezentei cereri nici o măsură nu a fost luată pentru a asigura că
fostul soț al reclamantei să fie obligat să urmeze un tratament a bolii sale.

În fața Curții reclamanta s-a plâns, în temeiul art. 3 al Convenției, de
faptul că autoritățile au tolerat relele tratamente la care a fost supusă în
casa sa, și că au eșuat să execute hotărârile judecătorești menite să asigure
protecția reclamantei. De asemenea, s-a plâns în temeiul art. 14 combinat cu
art. 3 și 8 al Convenției, în ceea ce privește discriminarea sa de către
autorități din cauza sexului ei, negând dreptul ei de a trăi o viață fără
violență. În final, s-a plâns în temeiul art. 17 al Convenției că refuzul
autorităților de a-l sancționa pe fostul ei soț, ia permis să-și continue
acțiunile sale ilegale, ce a dus la distrugerea drepturilor reclamantei.

Curtea a constatat, în unanimitate,
violarea articolului 3 din Convenție
, notând că reclamanta avea vârsta de 72
de ani în perioada de referință. Corespunzător, era vulnerabilă la atacurile
lui A.M., care avea o istorie lungă a comportamentului violent împotriva
reclamantei. El a întrat în casa reclamantei și a stat în ea mai mult de un an,
având posibilitatea să o maltrateze în orice timp și că reclamanta fost nevoit
să caute refugiu la vecini. Ea a considerat că bunăstarea fizică și psihică a
reclamantei a fost sub un risc eminent și suficient de serios pentru a impune
acționarea rapidă din partea autorităților. Autoritățile naționale au înaintat
trei capete de acuzații penale împotriva lui A.M. Aceasta ar permite
instanțelor să acționeze corespunzător, fie prin sancțiuni penale, fie prin
constatarea îmbolnăvirii psihice și să dispune tratament psihiatric.

Totuși aceste acțiuni au fost ineficiente, ceea ce a permis lui A.M. să
stea în casa reclamantei pentru mai mult de un an după înaintarea plângerii
acesteia. Deși autoritățile au inițiat urmăriri penale, a fost nevoie de
aproximativ 6 luni pentru a iniția proceduri pentru pătrundere și 8 luni pentru
a iniția proceduri vizând omisiunea de a se conforma ordonanței de protecție. Nu
a fost inițiată nici o urmărire penală în privința violenței.

Mai mult de atât, refuzul lui A.M. 
de a se conforma ordonanței de protecție a fost atât de evident și
persistent, încât a fost nevoie de două ordonanțe în acest sens.

Este adevărat că A.M. a fost recunoscut ca persoană bolnavă psihic. Totuși,
instanțele puteau dispune tratament psihiatric mult mai devreme de începerea
urmăririi penale. Nu a existat nici o explicație plauzibilă în acest sens.

Curtea a concluzionat că modul în care autoritățile au tratat cazul
respectiv, în particular, amânările lungi și inexplicabile în executarea
ordonanței de protecție și dispunerea tratamentului psihiatric în privința lui
A.M., presupune o omisiune de a se onora obligațiile pozitive corespunzătoare articolului
3 din Convenție.

Curtea a constatat, în unanimitate,
violarea articolului 14 în conjuncție cu articolul 3 din Convenție
, observând
că concursul circumstanțelor demonstrează clar că acțiunile autorităților nu au
fost o simplă omisiune sau întârziere în abordarea violenței împotriva
reclamantei, ci presupunea o tolerare repetativă a unei asemenea violențe și a
reflectat o atitudine discriminatorie față de o femeie. Constatările a
Raportorului Special ONU în privința violenței împotriva femeii, cauzele și
consecințele acesteia, susțin impresia că autoritățile nu aprecia în
deplinătate seriozitatea și întinderea problemei violenței domestice și
efectului său discriminatoriu asupra femeii.

În rest cererea  reclamantei a fost
respinsă ca inadmisibilă.

Reclamanta a solicitat EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 8,800
cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea a acordat reclamantei suma de EUR 15,000 cu titlu de prejudiciu
moral și EUR 2,150 cu titlu de costuri și cheltuieli.

Reclamanta a fost reprezentată în fața Curții de către D. Străisteanu,
avocat în Chișinău.