În cauza B. și alții c. Moldovei, reclamanta O.B. este mama
celorlalți reclamanți V.B. și I.B. În anul 1998, angajatorul
reclamantei i-a atribuit familiei acestea un apartament cu trei odăi în or.
Chișinău.

Potrivit reclamantei, ea era sistematic bătută și insultată de către soțul
ei. Ca rezultat, la 16 ianuarie 2007, soții au divorțat, dar continuau să
locuiască în acest apartament.

Totuși violența continua și în perioada septembrie 2007- ianuarie 2008,
reclamanta a obținut 7 rapoarte medicale care confirmau prezența unor leziuni
corporale ușoare cauzate de „obiecte contodente de o suprafață limitată”.
Rapoartele au fost întocmite la cererea CPS Centru bazându-se pe plângerile
reclamantei. Reclamanta a declarat că toate leziunile corporale descrise în
rapoartele medicale au apărut în rezultatul loviturilor cauzate de către soțul
ei (V.B.).

În aceeași perioadă instanțele naționale au examinat șase dosare de tragere
la răspundere contravențională legate de aplicarea loviturilor corporale.
Primul dosar a fost clasat pe motiv că părțile s-au împăcat, al doilea pe
motivul expirării termenului de trei luni de tragere la răspundere
contravențională, iar în celelalte patru au fost adoptate decizii de tragere la
răspundere contravențională.

În conformitate cu raportul de examinare psihologică întocmit de Centrul
Național de prevenire a abuzului față de copil din 30 octombrie 2008 starea
emoțională a fiului I.B. se caracterizată prin anxietate, disconfort și
agresivitate provocată de relațiile tensionate din familie. Pe parcursul
evaluării s-a constatat că tatăl copiilor pentru o perioadă îndelungată de timp
a abuzat fizic și psihologic copiii și mama lor. Tânărul evita contactul cu
tatăl său și manifesta agresivitate față de el, ceea ce reprezenta un mecanism
de auto-apărare.

Potrivit reclamantei, celălalt fiu V.B. a părăsit domiciliul în
anul 1997, deoarece nu mai putea tolera abuzul tatălui său, ceea ce se confirmă
printr-un certificat al asociației proprietarilor de apartamente.

Potrivit unei explicații din 10 iunie 2008 a lui V. B., adresate
judecătoriei Centru, el și-a trăit copilăria în stres și frică față de tatăl
său, care îi maltrata mama. El nu a putut suporta aceste condiții și a părăsit
domiciliul.

Potrivit unui certificat eliberat de CPS Centru el era pus la evidență ca
„provocator de dispute în familie”.

La o dată nespecificată în anul 2008, reclamanta a depus o acțiune civilă
prin care a solicitat evacuarea lui V.B. din apartament, invocând
comportamentul violent al soțului. V.B. a depus o acțiune reconvențională prin
care a cerut partajul imobilului între toți membrii familiei.

La 23 iunie 2008, judecătoria Centru a admis acțiunea reclamantei și a
respins acțiunea reconvențională a lui V.B. Soluția primei instanțe a fost
menținută prin decizia Curții de Apel din 30 octombrie 2008.

La 20 mai 2009, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea reclamantei
și a admis acțiunea reconvențională a lui V.B.

În fața Curții reclamanții s-au plâns de faptul că statul nu a respectat
obligațiile pozitive prevăzute de art. 3 CEDO, deoarece ei au fost obligați să
locuiască cu un bărbat care sistematic maltrata și insulta primul reclamant și
care în consecință a fost supusă riscului de a fi maltratata în continuare.
Ceilalți reclamanți au fost afectați psihologic de atmosfera nesănătoasă din
casă.

De asemenea ei s-au plâns de violarea art. 6 al Convenției deoarece decizia
Curții Supreme de Justiție este una arbitrară. Mai mult decât atât, din moment
ce instanțele inferioare au respins cererea reconvențională a lui V.B., acceptarea
acesteia de Curtea Supremă de Justiție a împiedicat reclamanții să o conteste
și au fost privați de dreptul la un recurs. Mai departe ei s-au plâns că în
rezultatul deciziei Curții Supreme de Justiție au fost forțați să locuiască în
odăile unui apartament partajul căruia există doar pe hârtie și nu este
susceptibil de locuit. În final, reclamanții s-au plâns că au fost privați de o
parte din apartamentul pe care reclamanta l-a primit în proprietate de la
angajatorul său.

Curtea a constatat, în unanimitate,
violarea articolului 3 din Convenție
, notând că este clar din dosar că
autoritățile naționale erau conștiente de comportamentul violent al lui V.B.,
din moment ce l-au sancționat administrativ de mai multe ori. Corespunzător este
necesar de a determina dacă acțiunile luate de aceștia pentru a proteja primul
reclamant au fost suficiente pentru a onora obligațiile pozitive.

Ea a notat că autoritățile locale, și anume poliția și instanțele
judecătorești, nu au fost în totalitate pasive. Urmare a incidentului cu
violență, primul reclamant a fost dus la examinare medicală și cu prima ocazie
au fost inițiate urmăriri penale împotriva lui V.B. Instanța de judecată a
aplicat amendă lui V.B. de 5 ori. În particular, Curtea a notat că amenzile
aplicate erau mici și nu au avut nici un efect deterent.

Guvernul a inculpat reclamantului retragerea plângerii penale pentru viol
și omisiunea de prezenta dovezi, ceea ce a prevenit autoritățile că continue
procedurile penale împotriva lui V.B. În speță, autoritățile nu au efectuat o
analiză dacă seriozitatea și numărul atacurilor asupra primului reclamant din
partea lui V.B. și seriozitatea primei plângeri de viol a impus continuarea
urmăririi penale, în pofida retragerii plângerii. Mai mult decât atât, în
pofida unei plângeri evidente a tentativei de viol la 21 august 2011, împreună
cu dovezile medicale, aparent autoritățile nu au inițiat, din oficiu, careva
investigații în acest sens, limitându-se din nou la proceduri administrative.

Curtea, de asemenea, a notat că primul reclamant a încercat să obțină
protecție împotriva viitoarei violențe prin cererea de evacuare a lui V.B. din
apartamentul său comun. Totuși, prin decizia Curții Supreme de Justiție din 20
mai 2009 au fost respinse cerințele respective, constatând că acțiunea urmărea
scopul de a îngrădi dreptul de a folosi apartamentul de către V.B. și nu
protecția primului reclamant. De asemenea, ea a notat că în pofida a 6 cauze
administrative pentru violență sau insultă împotriva lui V.B., nu erau
suficiente dovezi că acesta a încălcat sistematic regulile de conviețuire.

Ulterior, când reclamantul a cerut evacuarea temporară a lui V.B. din
apartamentul comun după atacul din 21 august 2011, instanțele s-au referit la
hotărârea din 20 mai 2009, ca motiv de respingere a cererii. Curtea a
considerat că instanțele naționale urmau să i-a în considerație circumstanțele
de fapt care au avut loc după hotărârea din 20 mai 2009, și anume alte două
atacuri a lui V.B.

Era indisputabil că V.B. din nou a atacat primul reclamant în apartamentul
comun. Acesta a servit motiv pentru emiterea ordonanței de protecție din 01 septembrie
2011. Totuși, deși o serie de măsuri au fost adoptate pentru a preveni orice
contact cu V.B., inclus o interdicție de apropiere, acestuia i s-a permis să să
locuiască în continuare în apartamentul comun. Curtea a fost de acord cu
argumentul primului reclamant, că permisiunea lui V.B. de a locui în același
apartament cu victima sa a determinat ineficiența altor măsuri din ordonanța de
protecție și a expus-o riscului de viitoare maltratări.

De asemenea, aparent perspectiva contactului cu agresorul în apartamentul
comun a supus reclamanta la frica permanentă a viitoarei maltratări, având în
vedere numărul atacurilor anterioare. Această frică este suficient de serioasă
să cauzeze reclamantului suferință și anxietate determinând un tratament inuman
în sensul Articolului 3 din Convenție.

Curtea nu a putut accepta argumentul Guvernului precum că reclamantul nu a
riscat nici o violență viitoare și faptul că s-a urmărit scopul de a obține
partea lui V.B. din apartament, deoarece evacuarea cerută 2011 a fost de natură
temporară și că s-a cerut expres de a nu soluționa chestiuni de proprietate. Aceasta
ar permite instanțelor naționale să balanseze în mod adecvat drepturile concurente,
dreptul reclamantului de a nu fi supus tratamentului inuman și dreptul lui V.B.
de a folosi apartamentul, prin oferirea unei protecții reale reclamantului,
fără a-l deposeda pe V.B. de proprietate. De asemenea, ei puteau să analizeze
dacă argumentul reclamantului în temeiul Articolului 102 din Codul cu privire
la locuințe este întemeiat. Totuși ei au eșuat în acest sens.

Curtea a concluzionat că autoritățile nu și-au onorat obligațiile pozitive,
în temeiul Articolului 3 din Convenție, de a proteja primul reclamant de la
maltratare.

Curtea a constatat, în unanimitate,
violarea articolului 8 din Convenție
, notând că integritatea psihică și
morală a fost afectată de abuzuri periodice din partea lui V.B. Ea s-a referit
la constatările sale privind suferința și anxietatea suferită de reclamant în
propriul apartament.

Mai mult de atât, autoritățile au fost conștiente de aceste circumstanțe,
din moment ce acestea au fost examinate de poliție și instanțele judecătorești.
În opinia Curții, aceasta urma să determine acțiuni din partea autorităților.

Curtea a notat că, anulând soluțiile instanțelor inferioare, Curtea Supremă
de Justiție nu considerat că 6 cauze administrative împotriva lui V.B. ca dovedind
cu suficientă certitudine comportamentul violent împotriva primului reclamant.
În procedurile din 2011, instanțele pur și simplu s-au referit la hotărârea din
20 mai 2009 pentru a confirma dreptul lui V.B. de a nu fi evacuat din
apartament, fără a lua în considerație viitoarele acțiuni de violență comise în
2010 și 2011. Ei nu au încercat să determine dacă dreptul lui V.B. de a folosi
apartamentul a fost exercitat într-un mod ce încalcă drepturile primului
reclamant potrivit Articolului 8 din Convenție și Articolului 102 din Codul cu
privire la locuințe.

În rest cererea  reclamantei a fost
respinsă ca inadmisibilă.

Primul reclamant a solicitat EUR 32,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR
3,485 cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea a acordat reclamantei suma de EUR 15,000 cu titlu de prejudiciu
moral și EUR 3,000 cu titlu de costuri și cheltuieli.

Reclamanții au fost reprezentați în fața Curții de către A. Bivol, avocat
în Chișinău.