La data de 4 decembrie 2012 CtEDO a pronunțat hotărârile Ciorap
(nr. 3) c. Moldovei
(cererea nr.32896/07) și Struc c. Moldovei
(cererea 40131/09).

***

În cauza Ciorap c. Moldovei, reclamantul Tudor Ciorap începând cu
octombrie 2000 s-a aflat în detenție, exceptând scurte întreruperi. În cauza
precedentă (Ciorap c. Moldovei, nr.
12066/02, 19 iunie 2007), Curtea a constatat violarea art. 3 CEDO în ceea ce
privește condițiile de detenție a reclamantului și art. 8 CEDO în ceea ce
privește refuzul autorităților de a acorda întrevederi de lungă durată cu soția
acestuia.

Condițiile de detenție

În această cauză, reclamantul s-a plâns că, în pofida hotărârii CtEDO din
19 iunie 2007, condițiile de detenție nu s-au schimbat. Reclamantul a pretins
că în rezultatul condițiilor proaste de detenție, el s-a îmbolnăvit și a
suferit de tromboflebită, pneumonie septică și anemie. Dânsul era nevoit să-și
procure pe cont propriu medicamente, a fost recunoscut invalid de gradul 2,
necesitând dietă specială.

De asemenea, reclamantul s-a plâns de refuzul de a i se acorda hrană de
calitate și cantitate suficientă. Potrivit unei scrisori din 21 octombrie 2008 adresate
șefului Penitenciarului nr. 15, reclamantul a solicitat să fie informat dacă a
beneficiat de hrană compusă din pește, carne, unt sau brânzeturi, din ziua
detenției sale în acea instituție, și dacă da, atunci în ce cantități și de
câte ori. La 31 octombrie 2008 Departamentul Instituțiilor Penitenciare a
confirmat că reclamantului nu a beneficiat de produse din carne sau unt
începând cu 17 iunie 2008, deoarece Penitenciarul unde a fost deținut nu a
primit asemenea produse în perioada relevantă. Potrivit unei scrisori a
Ministerului Justiției din 16 octombrie 2008, reclamantul a fost informat că va
primi produsele prescrise de doctori, precum lapte, carne și pește. Alte
produse alimentare, precum și ouă vor fi distribuite „dacă vor fi disponibile
”.

Reclamantul, de asemenea, s-a plâns de condițiile de detenție în perioada
transferurilor frecvente dintr-un penitenciar în altul, precum și atunci când
era escortat la audieri. În particular, el a menționat că atunci când era
escortat, dânsul se afla în afara penitenciarului de la ora 7 – 7.30 până la
19.00 – 19.30, ceea ce ar însemna că reclamantul nu beneficia pe parcursul zilei
de hrană. Reclamantul, de asemenea, s-a plâns că pe parcursul zilei când erau
audieri în instanța de judecată, el era nevoit să aștepte până a fi interogat
într-o celulă mică fără acces la lumina zilei, fără apă și fără acces la veceu.

Potrivit reclamantului, celulele erau infectate de paraziți, iar fondurile
publice nu erau utilizate pentru a îmbunătăți condițiile de detenție.
Reclamantul, de asemenea s-a plâns de lipsa asistenței medicale, ceea ce se
confirmă de numeroase plângeri adresate diferitor autorități.

Reclamantul, de asemenea s-a adresat în instanța de judecată invocând
condițiile inumane de detenție. La 11 mai 2007 Judecătoria Buiucani a admis
parțial plângerea reclamantului și a constatat violarea dreptului său de a nu
fi supus condițiilor inumane de detenție. Prima instanță i-a acordat 2,700 lei
cu titlu de despăgubiri. La 8 decembrie 2008 Curtea de Apel Chișinău a redus
această compensație la suma de 100 lei.

Părțile nu au informat Curtea dacă a fost contestată soluția instanței de
apel.

Accesul la justiție și recursul efectiv

Reclamantul a invocat că Comitetul de Plângeri nu a acționat prompt și în
particular nu a emis vreo decizie la plângerile sale. Fără vreo decizie de la Comitet, plângerile sale
nu puteau fi examinate de instanțe judecătorești. Unicul răspuns care a fost
primit de la Comitet
s-a referit la readresarea plângerii sale autorității împotrivă căreia s-a
plâns.

Mai mult, potrivit regulamentului acestui Comitet, reprezentantul
deținutului ar avea dreptul de a asista la ședințele Comitetului atunci când se
examinează plângerea acestuia. Totuși, reclamantul și reprezentantul său nu a
fost niciodată informat despre vreo ședință cu privire la numeroasele plângeri
depuse la Comitet. Reclamantul
nu a oferit detalii pentru identificarea procedurile specifice cu privire la
plângerea sa în temeiul art. 6 CEDO. Potrivit reclamantului, el nu era escortat
la ședințele de judecată, deoarece instanța nu dispunea escortarea acestuia.

Vizitele familiei

Reclamantul a solicitat de nenumărate ori permisiunea de a fi vizitat de
familia sa (întrevederi de scurtă și lungă durată). Aceste cereri au fost
respinse.

La 17 iunie 2008 reclamantul a fost transferat în Penitenciarul nr. 15,
unde, de asemene,a a solicitat vizite de lungă durată cu familia sa. Ca răspuns
la plângerea sa din 8 iulie 2008, Departamentul Instituțiilor Penitenciare a
informat reclamantul la 21 iulie 2008 că dânsul este deținut în Penitenciarul
nr. 15 în „regim inițial”, pentru primele nouă luni de detenție după condamnare,
și respectiv nu este în drept să aibă întrevederi de lungă durată. Reclamantul
a fost pentru prima dată condamnat la 29 decembrie 2005.

Într-o scrisoare din 5 septembrie 2008 Procuratura Chișinău a reamintit
reclamantului că dânsul a avut permisiunea de a se vedea cu familia sa de 4 ori
în perioada 17 iunie și 22 august 2008 și că doar vizitele de lungă durată sunt
interzise în regim inițial de detenție. Reclamantul de asemenea a fost informat
că nu exista nici o barieră fizică pe parcursul întrevederilor cu familia sa.

Reclamantul s-a plâns judecătorului de instrucție, solicitând acordarea
orelor de vizită ca și pentru o persoană deținută în „regim normal”, și nu în
„regim inițial”. La 5 decembrie 2008 judecătorul de instrucție a admis
plângerea sa, după care reclamantului i-a fost permisă întrevederea cu familia.

În cadrul unor proceduri civile paralele, la 31 ianuarie 2009 Judecătoria
Râșcani a admis parțial pretențiile reclamantului și a constatat violarea art.
8 CEDO în rezultatul refuzului „de a executa decizia Curții din 19 iunie 2007”, din moment ce nu și-a
văzut familia în perioada iunie – decembrie 2008. Instanța a obligat
administrația penitenciarului să-i permită reclamantului să se vadă cu familia
sa.

Reclamantul nu a prezentat o altă informație cu privire la progresul
subsecvent al procedurilor de pe această cauză.

În fața Curții reclamantul s-a plâns de violarea art. 3 CEDO, pe motiv că a
fost deținut în condiții inumane și degradante.
De asemenea, el s-a plâns de violarea art. 6 CEDO, pe motiv că nu a avut
posibilitate să participe la ședințe pe dosare civile, fiind refuzat să fie
escortat; și pe motivul refuzului instanțelor naționale de a examina acțiunile
sale în absența deciziei a Comitetului pentru Plângeri. În continuare,
reclamantul s-a plâns de violarea art. 8 CEDO, pe motivul refuzului
administrației Penitenciarului de a permite vizitele familiei și monitorizării
corespondenței. În final, reclamantul s-a plâns de violarea art. 5, 10 și 13
CEDO, art. 1 din Protocolul adițional.

Curtea a constatat, în unanimitate,
violarea art. 3
, notând că ea deja a constatat violarea Convenției în
cauzele anterioare a reclamantului, în ceea ce privește condițiile de detenție
în Penitenciarul nr. 13. Având în vedere că el s-a aflat în detenție în aceeași
instituție penitenciară până la 17 iunie 2008 și că nu a fost prezentată nici
dovadă de către Guvern că situația s-a schimbat semnificativ, Curtea a
considerat că nu au existat motive pentru a se detașa de concluziile sale în
cauza Ciorap.

Mai mult ca atât, în ceea ce privește cantitatea și calitatea alimentației
primite în penitenciarul nr. 15, reclamantul a prezentat dovezi că în acest
sens s-a plâns administrației penitenciarului. În răspuns, el a fost informat
despre absența cărnii și lactatelor pentru patru luni în anul 2008. Deși
absența anumitor produse din meniu nu presupune, în sine, tratament contrar
art. 3, urmează a fi notat că tabelele nutriționale și meniurile deja
reprezintă minimul alimentației stabilite de autoritățile naționale. Omisiunea de
asigura acest minimum, și practica respectivă pentru o perioada îndelungată în
speță, pune în risc sănătatea deținuților și este incompatibilă obligațiilor
statului. Astfel Curtea a considerat că dificultățile suportate de reclamant pe
durata detenției în Penitenciarul nr. 13, în perioada 02 iulie 2007 – 17 iunie
2008, și cel puțin patru luni în Penitenciarul nr. 15, au depășit nivelul
inevitabil de suferință specific detenției și au atins un prag de severitate
contrar art. 3 al Convenției. Ea a notat cu îngrijorare că prezenta cauză
vizează persistența condițiilor de detenție incompatibile cerințelor
Convenției, în pofida constatărilor în cauzele anterioare.

Curtea a constatat că alegația reclamantului privind violarea art. 6 este
vădit neîntemeiată și urmează a fi respinsă potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO,
notând că reclamantul nu a specificat în privința căror proceduri el nu a fost
escortat pentru ședințele de judecată, astfel a fost imposibil de a verifica
dacă au fost amânate ședințele sau dacă au fost anulate deciziile adoptate în
absența reclamantului; și că reclamantul nu a specificat în privința căror
proceduri a fost afectat dreptul reclamantului, urmare a inactivității
Comitetului pentru Plângeri.

Curtea a constatat că alegația reclamantului privind violarea art. 8 este
vădit neîntemeiată și urmează a fi respinsă potrivit art. 35 § 3 (a) și 4
CEDO, notând că reclamantul nu a prezentat dovezi privind monitorizarea
corespondenței și că în speță, reclamantul a obținut anularea limitării
vizitelor o dată cu contestarea acestora și că i-au fost permise vizite de
scurte durate, iar durata pentru care vizitele extinse nu a fost permise a fost
relativ scurtă.

În final, Curtea a constatat restul alegațiilor reclamantului ca vădit
neîntemeiate și că urmează a fi respinse potrivit art. 35 § 3 (a) și 4 CEDO.

Având în vedere că, fiind invitat să prezinte solicitările sale privind
satisfacția echitabilă, reclamantul le-a prezentat după expirarea termenului
limită, Curtea a respins solicitările respective.

***

În cauza Struc c. Moldovei, reclamantul Oleg Struc, la data de 16 august
2006 a
fost arestat împreună cu o altă persoană, fiind suspectat de huliganism
agravat, cu amenințarea cu un cuțit a unei terțe persoane. La 18 ianuarie 2007
procurorul a întocmit rechizitoriul și l-a expediat instanței de judecată.

Pretențiile reclamantului cu privire la
relele-tratamente și investigarea acestora

Potrivit unei plângeri din 14 februarie 2007, reclamantul, care era deținut
la acel moment deținut la
Comisariatul de poliție Ungheni, s-a plâns Judecătoriei
Ungheni că a fost maltratat în aceiași zi la în jurul orei 17.00 de către
ofițerul R.B., care l-a lovit cu pumnii, provocându-i o traumă și sângerări, de
asemenea dureri în zona toracică și a piciorului stâng. Doi dintre colegii de
celulă (S. și P.) au semnat și ei plângerea, confirmând că au văzut rănile pe
corpul reclamantului.

Potrivit Guvernului, plângerea cu privire la maltratare a fost depusă la
procuratură la 16 februarie 2007, reclamantul invocând că nu s-a plâns anterior
de frică de maltratare continuă. Doar după ce a avut întrevedere cu avocatul
său la 16 februarie 2007, el s-a plâns oficial de relele-tratamente două zile
mai târziu.

La 16 februarie 2007, a
fost chemată o ambulantă pentru reclamant. Medicul a constatat o traumă
cerebrală, contuzie a țesuturilor moi în regiunea toracică și pe coasta stângă,
precum și excoriații.

La 27 februarie 2007 procuratura Ungheni a constatat că S., colegul de
celulă al reclamantului a confirmat la 14 februarie 2007 că reclamantul a fost
maltratat. El a de asemenea a confirmat că reclamantul a cerut colaboratorilor
Comisariatului de poliție să fie chemată o ambulantă, însă aceștia au refuzat.
A fost de asemenea confirmat că reclamantul în jurul orei 17.00 la 14 februarie
2007 a
fost scos din celulă și dus în oficiul lui B., șeful comisariatului de poliție
Ungheni. R.B. a declarat că se afla la Chișinău în acea perioadă și că nu a recurs la
rele-tratamente. Potrivit unui raport medical din 19 februarie 2007, a fost depistată o
excoriație în partea dreaptă a craniului reclamantului, cauzată de o lovitură
cu un obiect contondent, posibil al 14 februarie 2007. La 23 februarie 2007
reclamantul a fost examinat de către un neurolog, care nu a depistat semne de
traumă. În final, procurorul a motivat că reclamantul “constant a simulat că se
simte rău și că a fost escortat la policlinica Ungheni de nenumărate ori, unde
doctorul nu a constat vreo boală”. Procurorul a decis să nu înceapă urmărirea
penală împotriva ofițerului R.B. din moment ce nu a comis vreo crimă.
Reclamantul a contestat ordonanța la Judecătoria Ungheni.

La 12 aprilie 2007 mama reclamantului s-a plâns Procuraturii Generale în
ceea ce privește refuzul de a porni urmărirea penală. La 10 mai 2007
Procuratura generală a informat că plângerea sa a fost respinsă.

La 13 februarie 2008 procurorul din nou a refuzat să pornească urmărirea
penală în ceea ce privește maltratarea reclamantului.

La 29 februarie 2008 Judecătoria Ungheni a respins plângerea reclamantului
împotriva deciziei procurorului din 27 februarie 2007 pe motivul nerespectării
procedurii de adresare organului ierarhic superior.

La 16 iunie 2009 avocatul reclamantului a solicitat casarea ordonanței
procurorului din 27 februarie 2007 și 13 februarie 2008.

La 18 iunie 2009 procuratura Ungheni a respins cererea avocatului
reclamantului ca nefondată. La 24 iunie 2009 avocatul a contestat decizia la Judecătoria Ungheni.
La 7 iulie 2007 instanța a admis cererea reclamantului și a anulat ordonanța
din 27 februarie 2007, din 13 februarie 2008 și 16 iunie 2009.

La 21 august 2009 a
fost pornită urmărirea penală pe faptul maltratării reclamantului.

La 12 octombrie 2009, reclamantul a solicitat să fie declarat ca parte
vătămată în acest dosar penal. La 20 octombrie 2009 judecătoria Ungheni a
ordonat transferul reclamantului din Penitenciarul nr. 13 la Comisariatul de
Poliție Ungheni pentru 20 zile în scopul recunoașterii în calitate de parte
vătămată și pentru a fi interogat.

La 17 decembrie 2009 reclamantul a fost recunoscut oficial drept parte
vătămată de către procuratura Ungheni. La 21 decembrie 2009, reclamantul a
solicitat demisia lui R.B. pentru depășirea atribuțiilor sale, precum și
arestarea sa, însă a primit refuz.

La 23 decembrie 2009 reclamantul a solicitat ca dosarul său să fie
transferat pentru examinare Procuraturii generale pentru a asigura posibila
influență a R.B. asupra procurorilor, din moment ce R.B. era încă ofițer de
poliție al Comisariatului de poliție Ungheni.

La 31 decembrie 2009, procurorul de a decis să nu înceapă urmărirea penală
împotriva lui R.B. în lipsa elementelor componenței de infracțiune. La 17 iunie
2012 judecătoria Ungheni a respins plângerea reclamantului ca nefondată.

Condițiile de detenție și asistența medicală
acordată reclamantului

Reclamantul s-a plâns că pe parcursul detenției el s-a îmbolnăvit de
tuberculoză pulmonară și pneumonie. Dânsul a fost deținut în 5 diferite locuri
de detenție; el nu a specificat perioada de transfer de la una la alta. Aparent
din corespondența sa cu diferite autorități publice și rapoarte medicale, ar
reieși că dânsul s-a aflat în Penitenciarul nr. 13 de la 30 octombrie până la
14 noiembrie 2006, după care a fost transferat înapoi la Comisariatul de
poliție Ungheni. La 5 aprilie 2007 el a fost transferat în penitenciarul nr.
11, iar la 16 noiembrie 2007 în Penitenciarul nr. 13.

La 25 decembrie 2006 mama reclamatului a solicitat judecătorului de
instrucție eliberarea fiului său pentru a urma tratamentul necesar. Reclamantul
a înaintat cereri similare la 7, 12 și 20 februarie 2007.

La o dată nespecificată înainte de 13 februarie 2007, un medic specializat
în boli respiratorii de la policlinica Ungheni a scris procuraturii Ungheni că
a examinat reclamantul la 26 octombrie și 21 decembrie 2006 și că nu existau
semne de tuberculoză. La 13 februarie 2007 procurorul de la procuratura Ungheni
a respins cererile reclamantului

Potrivit unui certificat medical din 19 decembrie 2006, reclamantul a fost
transferat de la
Comisariatul de poliție Ungheni la închisoarea nr. 11 pentru
un „tratament repetat”; certificatul diagnostica reclamantul cu „tuberculoză
pulmonară”.

La 11 martie 2010, reclamantul a solicitat să fie transferat la spitalul
pentru deținuți de la
Penitenciarul nr. 16 din Pruncul, dar nu a primit răspuns. El
a mai expediat o solicitare la 22 martie 2010, fiind informat la 24 martie 2010
că va fi în curând transferat. După 19 aprilie 2010 el a fost transferat în
Închisoarea din Leova. La 6 mai 2010 reclamantul s-a plâns Procuraturii
generale în privința condițiilor de detenție și de violarea dreptului său la
convorbiri telefonice. La 24 septembrie 2010 reclamantul aparent a fost bătut
în timpul plimbării zilnice, în timp ce gardienii erau absenți din motive
inexplicabile.

Plângerile reclamantului cu privire la
legalitatea detenției

La o dată nespecificată reclamantul s-a plâns Curții de Apel Bălți că a
fost deținut ilegal în perioada 30 octombrie și 14 noiembrie 2006, deoarece nu
a existat un mandat de arest în acest sens. El a solicitat să fie pornită
urmărirea penală pe faptul detenției ilegale. Cererea a fost transmisă spre
examinare procuraturii Ungheni, care a respins-o la 15 august 2007.

La 17 august 2009 reclamantul a solicitat Procuraturii Generale anularea
ordonanței procurorului din 27 iunie și 15 august 2007 în ceea ce privește
refuzul de a porni urmărirea penală. Nu este clar dacă a primit vreun răspuns.

La 18, 19 și 24 august 2009 reclamantul s-a plâns Procuraturii generale,
Judecătoriei Ungheni și Curții de Apel Bălți, solicitând eliberarea sa imediată
în legătură cu decizia Curții Supreme de Justiție din 9 septembrie 2008, dar a
primit refuz.

Procedurile penale împotriva reclamantului

La 4 aprilie 2007 reclamantul a fost condamnat la 9 ani de închisoare,
sentința fiind menținută de Curtea de Apel Bălți la 6 iunie 2007.

La 4 decembrie 2007 Curtea Supremă de Justiție a casat decizia instanței de
apel, deoarece ultima nu s-a expus asupra maltratării reclamantului.

La 12 martie 2008 Curtea de Apel Bălți a menținut soluția primei instanțe,
menționând că maltratarea reclamantului nu a avut loc, fapt ce reiese din
ordonanța de neîncepere a urmăririi penale din 27 februarie 2007 și 13
februarie 2008.

La 9 septembrie 2008 Curtea Supremă de Justiție a casat această decizie,
deoarece instanța inferioară nu a constatat faptul că urmărirea penală în ceea
ce privește relele-tratament nu a fost efectivă și în termeni rezonabili, iar
probele anexate erau suficiente pentru a constata că reclamantul a fost
maltratat, contrar art. 3 CEDO. Instanța, de asemenea, a constatat violarea
art. 6 și 13 CEDO și a trimis cauza spre o nouă reexaminare.

La 20 ianuarie 2010 Curtea de Apel Bălți a admis parțial apelul
reclamantului reducând pedeapsa la 7 ani de închisoare.

La 16 iunie 2010 Curtea Supremă de Justiție a respins recursul
reclamantului.

Cererea reclamantului cu privire la acordarea
compensațiilor

La 9 decembrie 2011 reclamantul a depus o acțiune împotriva ministerului
Finanțelor solicitând repararea prejudiciului moral pentru durata excesivă
procedurilor. La 13 februarie 2012 Curtea de Apel a admis pretențiile
reclamantului și i-a acordat 500 lei cu titlu de prejudiciu moral cauzat și
2000 lei cu titlu de costuri și cheltuieli. Decizia a fost menținută de
instanțele de Curtea Supremă de Justiție la 11 aprilie 2012.

În fața Curții reclamantul s-a plâns de violarea art. 3 CEDO, de
maltratarea de către poliție și investigația inefectivă a plângerii privind
maltratarea. De asemenea, el s-a plâns de violarea art. 3 CEDO, pe motiv că a
fost deținut în condiții inumane și degradante.
În continuare, invocând art. 5.1 CEDO, reclamantul s-a plâns că a fost
deținut fără nici o bază legală în perioada 30 octombrie – 14 noiembrie 2006,
și ulterior, după ce cauza a fost transmisă în instanța de judecată; și că
autoritățile au eșuat să-l elibereze imediat după decizia Curții Supreme de
Justiție din 09 septembrie 2008. Invocând art. 6 CEDO, reclamantul s-a plâns de
durata excesivă a procedurilor penale, care au durat patru ani. În final,
reclamantul s-a plâns de violarea art. 13 CEDO, pe motiv că nu a dispus de un
remediu intern efectiv în ceea ce privește violarea art. 3 CEDO.

Curtea a constatat, în unanimitate,
violarea art. 3
, sub aspect material.
Ea a notat că reclamantul s-a aflat în detenție începând cu 16 august 2006.
Urmare a plângerii sale din 16 februarie 2007, în aceeași zi medicul de la
urgență a constatat leziuni pe corpul reclamantului și a stabilit că acesta a
suferit o traumă cerebrală. La data de 19 februarie 2007 un raport de expertiză
a confirmat că reclamantul a suferit o traumă cerebrală. mai mult ca atât,
colegii de celulă au confirmat că au văzut leziunile reclamantului după ce a
fost scos din celulă la 14 februarie 2007. De asemenea a fost confirmat că
reclamant într-adevăr a fost scos din celulă în ziua respectivă. Curtea a
considerat că, în lipsa oricărei alte explicații plauzibile, probele
susmenționate acordă un sprijin ferm a alegației reclamantului despre
maltratarea sa în detenție. Concluzia respectivă a fost reiterată și în
constatările deciziei Curții Supreme de Justiție din 09 septembrie 2008.

De asemenea, Curtea a constatat, în
unanimitate, violarea art. 3 CEDO
, sub aspect
procedural
, notând că plângerea reclamantului a fost înregistrată de către
autorități la data de 16 februarie 2007. În pofida a indicației conținute în
două decizii judecătorești privind necesitatea investigației alegației
reclamantului privind maltratarea într-un mod mai riguros, în final procuratura
a decis inițierea urmăririi penale abia la 21 august 2009, adică peste doi ani
și jumătate de la înaintarea plângerii. Autoritățile naționale și Guvernul nu
au oferit o explicație plauzibilă a acestei întârzieri. Aceasta fiind
inconsistentă obligației de a efectua o investigație promptă, având în vedere
riscul că probele și leziunile pot dispărea. De asemenea, în aparență potrivit
documentelor din dosar după inițierea investigației la 21 august 2009 a fost
nevoie de alte patru luni, până la 17 decembrie 2009, pentru recunoașterea calității
reclamantului de parte vătămată, ceea ce ar permite participarea activă a
acestuia în cadrul investigațiilor. Mai mult ca atât, acest act procedural a
avut loc cu două săptămâni înainte de finisarea oficială a investigației, la 31
decembrie 2009, ceea face evident că reclamantul nu a fost cu adevărat implicat
sau informat despre investigație.

Curtea a constatat, în unanimitate,
că nu a avut loc violarea art. 3 CEDO
, în ceea ce privește condițiile de
detenție, considerând că reclamantul a prezentat o descriere prea generală și
nespecifică după transferul său din Comisariatul de Poliție Ungheni. Ea a
reamintit că referirea la constatările CPT nu presupune de la sine, și în
absența dovezilor a suferinței individuale a intensității necesare pentru
constatarea violării art. 3, o fundamentare a concluziei privind violarea art.
3 CEDO. Unica alegație specifică a reclamantului privind condițiile de detenție
după transferul acestuia din Comisariatul de Poliție Ungheni vizează pretinsa
asistență medicală insuficientă. Curtea a notat, totuși, că Guvernul a
prezentat o listă lungă a instituțiilor unde reclamantul a beneficiat de
asistență medicală, cu un accent special a monitorizării eventualei recidive a
tuberculozei. În opinia Curții, nu a fost demonstrat că reclamantul a fost
privat de asistența medicală necesară. În lumina celor menționate, Curtea nu a
fost convinsă că condițiile de detenție a reclamantului, inclusiv asistența
medicală primită, a constituit tratamentul care a depășit pragul minim pentru aplicabilitatea
art. 3.

Curtea a considerat că noile alegații privind insuficiența tratamentului
tuberculozei în Penitenciarul nr. 16, care au fost înaintate la o dată nespecificată
după comunicarea prezentei cereri Guvernului, constituite noi alegații care
depășesc scopul cauzei respective. Aceste alegații au fost înregistrate ca o
cerere separată și nu vor fi examinate la moment.

Curtea a constatat, în unanimitate,
că nu a avut loc violarea art. 6 CEDO
, notând că perioada ce urmează a fi
luată în considerație a început la 13 august 2006 și s-a finalizat la 16 iunie
2010, în particular aproximativ trei ani și zece luni pentru trei nivele de
jurisdicție. Ea a observat că cauza prezenta o anumită complexitate, implicând
doi acuzați și trei pretinse infracțiuni. În continuare Curtea a observat că
cauza a fost trimisă de două ori la rejudecare de către instanța de apel, în
ambele cazuri în esență pentru același motiv – omisiunea de a investiga adecvat
plângerea reclamantului de rele tratamente. Ea a considerat că întârzierea
cauzată de omisiunea de a examina chestiunile identificate de către instanțele
superioare și ca rezultat anularea repetată a hotărârilor poate, în principiu,
ridica o chestiune în temeiul art. 6. Totuși, având în vedere perioada relativ
scurtă a procedurilor, complexitatea cauzei, faptul că a fost examinată de trei
grade de jurisdicție, cu o decizie finală adoptată în mai puțin de patru ani,
și compensația adjudecată de instanțele naționale, Curtea nu a fost în măsură
să concluzioneze că a avut loc violarea art. 6.

Curtea a constatat, în unanimitate,
că a avut loc violarea art. 13 CEDO
, notând că a constatat anterior că
potrivit legislației naționale o persoană poate pretinde compensație pentru
prejudiciul cauzat doar dacă acesta a fost cauzat de acțiuni ilegale.
Corespunzător, reclamantul nu dispunea de nici un remediu civil independent de
rezultatele investigației penale. În același timp, în speță investigația penală
efectuată de autorități a concluzionat că nu a avut loc nici o acțiune ilegală,
astfel nici o acțiune civilă împotrivă lui R.B. sau alte persoane ar fi fost
inefectivă.

Curtea a constatat că alegația reclamantului privind detenția sa după 04
aprilie 2007 este vădit neîntemeiată și urmează a fi respinsă potrivit art. 35
§ 3 (a) și 4 CEDO, notând că prin încheierea din 04 aprilie 2007
a fost eliberat mandat de arest în privința reclamantului. Hotărârea din 09
septembrie 2008, invocată de reclamant, nu a dispus eliberarea acestuia. Deși
deciziile instanțelor de apel au fost anulate de două ori, nici o instanță
superioară nu a anulat încheierea primei instanțe, și nici decizia privind
măsura preventivă. Corespunzător, după 04 aprilie 2007 reclamantul a fost
deținut în baza unei decizii judecătorești valide.

În ceea ce privește detenția reclamantului până la 04 aprilie 2007, în
această parte Curtea a decis că cererea urmează a fost respinsă ca
inadmisibilă, deoarece a fost depusă după expirarea a șase luni, potrivit art.
35 § 1 și 4 CEDO, notând că la data de 15 august 2007 procuratura a respins
plângerea reclamantului în această privință, iar reclamantul aparent nu a
contestat decizia procuraturii. Astfel termenul de șase luni urmează să fie
calculat începând cu data deciziei procuraturii din 15 august 2007, însă
cererea la Curte a fost înaintată la 10 iunie 2009.

Reclamantul a solicitat EUR 86,000 cu titlu de prejudiciu material și moral
și EUR 2,800 cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea a acordat reclamantului EUR 8,000 cu titlu de prejudiciu și EUR 1,400
cu titlu de costuri și cheltuieli.

În fața Curții reclamantul a fost reprezentat de către A. Briceac avocat
din Chișinău.