La data de 19 octombrie 2012 a fost pronunțată hotărârea Marii
Camere în cauza Catan și alții c. Moldova și Rusia (cererea nr. 43370/04). (a
se vedea comunicatul diseminat
anterior)

În hotărârea definitivă adoptată
astăzi de Marea Cameră în cauza Catan și alții c. Moldovei și Rusiei (cererile
nr. 43370/04, 8252/05 și 18454/06), Curtea europeană a drepturilor omului a
decis,

– unanim, că Republica Moldova nu
a violat articolul 2 al Protocolului nr. 1 (dreptul la instruire)
al
Convenției europene a drepturilor omului, și,

– cu 16 voturi la unu, că
Federația Rusă a violat articolul 2 al Protocolului nr. 1.

Cauza se referă la plângerea
copiilor și părinților din comunitatea moldovenească din Transnistria în
privința efectelor politicii lingvistice adoptate în 1992 și 1994 de către
regimul separatist prin care s-a interzis utilizarea alfabetului latin în
școli, și în privința măsurilor ulterioare întreprinse în vederea implementării
acestei politici. Măsurile în cauză au constat în evacuarea forțată a copiilor
și profesorilor din școlile de limbă moldovenească/română, precum și închiderea
școlilor și obligarea acestora să se mute în alte sedii.

Curtea a considerat că regimul
separatist nu ar fi putut supraviețui fără sprijinul continuu de natură militară,
economică și politică din partea Rusiei și că, prin urmare, închiderea școlilor
ține de jurisdicția Rusiei în sensul Convenției. Pe de altă parte, Republica
Moldova nu numai că nu a susținut regimul separatist, ci a și făcut eforturi
considerabile pentru a sprijini reclamanții suportând cheltuielile legate de
arendarea și reparația noilor sedii, procurarea echipamentului, plata salariilor
personalului și de transport.

Reclamanții sunt 170 de
cetățeni moldoveni care locuiesc în „Republica moldovenească nistreană”
(„RMN”), o entitate separatistă nerecunoscută care s-a divizat de Moldova în
septembrie 1990.

În septembrie 1992 „RMN”a
adoptat „legea cu privire la funcționarea limbilor” în care se stabilea că
„limba moldovenească” – limba moldoveneasca/româna fiind una din limbile
oficiale ale „RMN” (celelalte fiind limbile rusă și ucraineană) – urmează a fi
scrisă cu alfabet chirilic și nu latin. Nerespectarea acestei cerințe urma să
fie sancționată administrativ. În august 1994, autoritățile „RMN” au interzis
utilizarea alfabetului latin în școli și au cerut tuturor școlilor să se
înregistreze și să utilizeze atât programul școlar aprobat de „RMN” cât și
alfabetul chirilic.

În continuare,
autoritățile „RMN” au întreprins măsuri în vederea închiderii tuturor școlilor
în care se utiliza alfabetul latin. Reclamanții sunt o parte din copiii care
învățau la aceste școli, și anume la liceul Evrica din Râbnița, la liceul
Alexandru cel Bun din Tighina, Bender, și la liceul Ștefan cel Mare din
Grigoriopol, precum și părinții lor.

Astfel, în august 2002,
poliția a evacuat forțat copiii și profesorii din liceul Ștefan cel Mare.
Liceului i s-a interzis să activeze în aceeași clădire și acesta și-a
transferat ulterior sediul la o distanță de circa 20 de kilometri, pe
teritoriul controlat de autoritățile moldovene. Copiii și personalul din liceul
Evrica au fost evacuați în iulie 2004. În aceeași lună, liceul Alexandru cel
Bun a fost amenințat cu închiderea și deconectat de la rețelile electrică și de
canalizare. Ambelor licee li s-a cerut, la începutul următorului an 2 academic,
să se mute în sedii mai puțin adaptate și echipate în raza orașelor lor pe
cheltuiala Guvernului moldovean care plătește salariile profesorilor,
furnizează materiale didactice și pune un autobuz la dispoziția liceului
Alexandru cel Bun, liceu la care nu se poate ajunge cu transportul public.

Toți reclamanții au
susținut că cei care au dorit continuarea studiilor în școlile de limbă
moldovenească/română au fost nevoiți să accepte diminuarea calității
învățământului din cauza lipsei localurilor adecvate, a drumurilor lungi spre
si dinspre școală (însoțite de verificarea ghiozdanelor, controale de
identitate și acte de hărțuire din partea oficialilor „RMN” în privința celor
ce frecventau școlile situate pe teritoriul controlat de Guvernul moldovean), a
lipsei materialelor, activităților extrașcolare, hărțuirii continue,
vandalizării sediilor școlilor, intimidării (ca de exemplu amenințarea
părinților cu pierderea locurilor de muncă sau cu decăderea din drepturile
părintești) și abuzurilor verbale. Copiii aveau ca alternativă frecventarea
școlilor „moldovenești” în care se utiliza o variantă artificială a limbii
române scrise cu alfabet chirilic. Din moment ce această variantă a limbii nu
este recunoscută nicăieri în lume, predarea se efectua în baza materialelor
didactice din epoca sovietică creând copiilor dificultăți în continuarea
studiilor în instituțiile de învățământ superior.

Între 2002 și 2009,
numărul elevilor din liceele Evrica și Alexandru cel Bun practic s-a
înjumătățit; și, între 2000 și 2009, numărul elevilor din liceul Ștefan cel
Mare s-a redus cu trei sferturi.

Reclamanții și Guvernul
moldovean au susținut că aceste evenimente trebuie privite în contextul evoluției
istorice a regiunii și în particular a conflictului transnistrean care, având
la bază o mișcare de rezistență față de independența Moldovei în 1989, a
degenerat în 1991 în confruntări violente între forțele separatiste
transnistrene și forțele de securitate moldovenești. Armata moldoveană a fost
împiedicată să preia controlul asupra Transnistriei de către mai multe unități
militare, inițial dislocate de către forțele armate sovietice și care au rămas
pe teritoriul moldovean alăturându-se separatiștilor și furnizându-le armament
și muniții, în special din depozitul de muniții de la Colbasna situat în
Transnistria (unul din cele mai mari din Europa). Ei au susținut în continuare
că, în ciuda acordurilor internaționale de evacuare a depozitului de arme,
prezența trupelor și armamentului rusesc în Transnistria a continuat să
blocheze eforturile de soluționare a conflictului și a contribuit la menținerea
regimului separatist la putere. Reclamanții și Guvernul moldovean au mai
afirmat că regimul separatist a supraviețuit doar datorită sprijinului
financiar din Rusia, sub formă de subsidii la furnizările de gaze și milioane
de dolari americani alocate anual pentru plata pensiilor de vârstă și asistența
financiară a școlilor, spitalelor și închisorilor. Pe de altă parte, ei
niciodată nu au sprijinit sau susținut acest regim.

Guvernul rus a susținut
că faptele legate de conflictul armat în Transnistria nu erau pertinente pentru
cauza reclamanților, și că nu exista nicio probă de implicare directă a Rusiei
în ceea ce s-a întâmplat cu școlile reclamanților. Din contra, Guvernul rus a
fost implicat în criza școlilor în calitate de mediator. El a subliniat în
continuare că prezența sa militară în Transnistria a fost nesemnificativă în
perioada în cauză, incluzând 1 000 de militari afectați pentru paza depozitului
de arme de la Colbasna și 1 125 de soldați care făceau parte, prin acord
internațional, din corpul de menținere a păcii. Guvernul rus a negat faptul
acordării vreunui sprijin economic „RMN” și a afirmat că asistența rusească
legată de aprovizionarea școlilor, închisorilor și spitalelor fusese total
transparentă și ar putea fi comparată cu un ajutor umanitar.

Invocând articolul 2 al
Protocolului nr. 1 (dreptul la instruire), articolul 8 (dreptul la respectarea
vieții private și de familie) și articolul 14 (interzicerea discriminării), 3  reclamanții s-au plâns de închiderea forțată,
în 2002 și 2004, a școlilor lor de către regimul separatist și de măsurile
întreprinse de aceste autorități pentru a-i hărțui și intimida pentru opțiunea
lor de a-și continua instruirea în școlile de limbă moldovenească/română.

Cererile au fost depuse
la Curtea europeană a drepturilor omului la 20 decembrie 2004, 25 octombrie 2004
și 4 aprilie 2006. La 9 iunie 2009, a avut loc o ședință publică și, la 15
iunie 2010, o Camera compusă din șapte judecători a declarat cauza parțial
admisibilă. La 14 decembrie 2010, Camera căreia cauza i-a fost atribuită s-a
desesizat în favoarea Marei Camere. La 25 ianuarie 2012, o ședință a avut loc
în fața Marei Camere.

Decizia Curții

Problema jurisdicției

Republica Moldova

Așa cum a stabilit Curtea
anterior (în cazul Ilașcu si alții c. Moldovei și Rusiei din 2004),
Transnistria se află sub jurisdicția Moldovei deoarece face parte din Statul
Republica Moldova. Astfel, chiar dacă Moldova nu exercită un control efectiv
asupra acțiunilor autorităților “RMN” din Transnistria, faptul că acest
teritoriu este recunoscut în baza dreptului internațional public ca parte a
teritoriului Republicii Moldova, o obligă pe cea din urmă să facă uz de orice
mijloace juridice și diplomatice pe care le are la dispoziție în vederea
continuării garantării drepturilor si libertăților prevăzute de Convenția
Europeană pentru locuitorii Transnistriei. Din acest motiv, Curtea a decis în
mod unanim că faptele de care se plâng reclamanții țin de jurisdicția
Republicii Moldova.

Rusia

Curtea a considerat că în
cazul de față contextul istoric are o importanță semnificativă. Evenimentele
cele mai importante au avut loc între anii 2002-2004, perioadă care corespunde
cu cea luată în considerație în hotărârea Ilașcu. În hotărârea Ilașcu
Curtea a decis că reclamanții se aflau sub jurisdicția Rusiei nu doar din
cauza faptului că Federația Rusă a contribuit la crearea regimului separatist
în Transnistria dar și pentru că Rusia a 4 contribuit la supraviețuirea
regimului separatist acordându-i suport militar, economic și financiar.

În cazul de față,
Guvernul rus nu a furnizat Curții niciun fel de dovezi care ar infirma
temeinicia acelor constatări. Faptul că în pofida angajamentelor făcute la
nivel internațional, Rusia nu și-a evacuat încă depozitele de armament de la
Colbasna, teritoriu al Republicii Moldova, era de natură să trimită
autorităților „RMN”, Guvernului Moldovean și observatorilor internaționali un
semnal de susținere militară continuă a regimului separatist.

Mai mult ca atât,
populația Transnistriei era dependentă de furnizarea gratuită sau puternic
subvenționată a gazelor naturale, pensiilor și altor ajutoare financiare.
Guvernul rus nu a negat faptul că Gazprom, companie de stat a Federației Ruse,
a furnizat gaze regiunii și că „RMN” a plătit doar pentru o parte foarte mică
din gazele consumate atât de către persoane fizice cât și de către complexe
industriale din Transnistria, multe dintre care aparțineau unor proprietari din
Rusia. Curtea a mai constatat că Guvernul rus nu a negat datele statistice
prezentate de către Guvernul moldovean, conform cărora doar aproximativ 20% din
populația „RMN” era activă din punct de vedere economic, fapt care evidențiază
importanța pentru economia locala a pensiilor rusești și a altor ajutoare.

Din aceste considerente
Curtea și-a menținut constatarea de fapt făcută în hotărârea Ilașcu conform
căreia în perioada 2002-2004 „RMN” a fost în stare să supraviețuiască doar
datorită sprijinului militar, economic și politic venit din partea Rusiei.
Astfel, Curtea a decis cu o majoritate de 16 voturi la unu, că faptele de care
se plâng reclamanții în cazul de față țin de jurisdicția Rusiei.

Dreptul la instruire
(Articolul 2 al Protocolului Nr. 1)

Curtea a considerat că
închiderea forțată a școlilor reclamanților și măsurile de hărțuire care au
urmat constituie ingerințe în dreptul reclamanților de a avea acces la
instituțiile de învațământ existente la acel moment precum și în dreptul lor de
a fi instruiți în limba lor națională. Nu există dovezi care ar sugera că
aceste măsuri urmăreau un scop legitim.

Responsabilitatea
Republicii Moldova

La fel ca și în cazul
Ilașcu, Curtea a stabilit că Guvernul Republicii Moldova nu a sprijinit regimul
separatist și a luat toate măsurile politice și juridice pe care le avea la
dispoziție pentru a restabili controlul asupra teritoriului Transnistriei. De
asemenea, Curtea a constatat că Guvernul moldovean a depus eforturi
considerabile pentru a-i sprijini pe reclamanți. În special, în urma
rechiziționării sediilor școlilor de către autoritățile „RMN”, Guvernul
moldovean a suportat toate cheltuielile legate de arendarea și reparația noilor
sedii, procurarea echipamentului, plata salariilor personalului și de
transport, astfel permițându-le școlilor să-și continue activitatea și copiilor
să continue să învețe în limba Moldovenească/Română, chiar dacă în condiții
greu de numit ideale. Din aceste considerente Curtea a ajuns la concluzia că
Republica Moldova a luat măsuri adecvate și suficiente, la nivel general pentru
a-și restabili controlul asupra teritoriului Transnistriei și, la nivel
individual pentru a garanta respectarea dreptului reclamanților la instruire.
Prin urmare, Curtea nu a constatat existența unei violări a Articolului 2 al
Protocolului Nr. 1 în privința Moldovei.

Responsabilitatea Rusiei

Curtea a acceptat că nu
există nicio dovadă de implicare directă din partea Rusiei sau aprobare din
partea acesteia a măsurilor luate împotriva reclamanților și a școlilor lor sau
5 a politicilor lingvistice în general. Totuși, în conformitate cu principiile
elaborate în jurisprudența sa anterioară, fiind deja stabilit faptul că Rusia
exercita un control efectiv asupra „RMN” pe durata perioadei în cauză, Curtea
nu a considerat necesar să determine și existența unui control detaliat din
partea Rusiei asupra politicii și acțiunilor administrației locale subordonate
ei. Rusia este de fapt responsabilă de violarea dreptului reclamanților la
instruire deoarece „RMN” nu ar fi supraviețuit fără suportul său continuu de
natură militară, economică și politică.

Alte articole

Având în vedere
concluziile în baza Articolului 2 al Protocolului Nr. 1, Curtea a considerat că
nu mai este necesar de examinat în mod separat capetele de plângere referitoare
la Articolul 8 (12 voturi la cinci) sau la Articolul 14 combinat fie cu
Articolul 2 al Protocolului Nr. 1 fie cu Articolul 8 (11 voturi la șase).

Reparația echitabilă
(Articolul 41)

Curtea a decis, cu 16
voturi la unu, că Rusia urmează să plătească fiecărui reclamant câte 6 000 euro
(EUR) pentru daune morale și EUR 50 000 tuturor reclamanților pentru costuri și
cheltuieli.

Opinii separate

Judecătorii Tulkens,
Vajić, Berro-Lefèvre, Bianku, Poalelungi si Keller au exprimat o opinie parțial
disidenta comună. Judecătorul Kovler de asemenea a exprimat o opinie parțial
disidenta. Aceste opinii sunt anexate hotărârii.