La 12
martie 2012 CtEDO a pronunțat hotărârea Asito c. Moldovei nr. 2 (cererea nr.
39818/06).

În
această cauză reclamant este compania QBE
Asito S.A
., înregistrată în Republica Moldova.

La 7
mai 1999 compania reclamantă a semnat un contract de asigurare cu compania C.
Potrivit acestui contract erau asigurate bunurile care urmau să fie
transportate din Federația Rusă.

La 9
mai 1999 în Ucraina au fost furate bunurile transportate. La 27 iulie 1999
compania C. a primit despăgubiri de asigurare de la banca M., care ulterior a
instituit proceduri de judecată împotriva companiei reclamante. Banca a
solicitat instanței ca compania reclamantă să fie obligată să achite 901,853
lei cu titlu de despăgubiri de asigurare, prejudiciul material și cheltuielile
de asistență juridică.

Printr-o
decizie irevocabilă din 14 iulie 2005, Curtea Supremă de Justiție a obligat
compania reclamantă să achite băncii suma de 882,558 lei cu titlu de prejudiciu
material (730,000 lei pentru despăgubiri de asigurare și 152,588 pentru venitul
ratat). Instanța de asemenea a obligat 
compania reclamantă să achite băncii suma de 40,584 lei pentru
cheltuieli de judecată. Alte pretenții cu titlu de costuri și cheltuieli nu au
fost formulate de către banca M., în această sau în alte proceduri.

La 4 august
2005 banca a înaintat o cerere în baza art. 249 CPC al RM Curții Supreme de
Justiție solicitând modificarea deciziei din 14 iulie 2005. Banca a motivat că
în decizia din 14 iulie 2005 instanța eronat i-a acordat doar suma de 882,588
lei având în vedere faptul că suma solicitată a fost de 901,853 lei. Cu această
ocazie nu au fost formulate careva pretenții legate de costurile de asistență
juridică. Compania reclamantă a disputat cererea băncii.

La 11
august 2005 Curtea Supremă de Justiție a admis cererea în baza art. 249 CPC al
RM și i-a acordat băncii suma de 901, 853 lei.

Compania
reclamantă a atacat această decizie, susținând că art. 249 CPC al RM a fost
aplicat abuziv de către Curtea Supremă de Justiție și că completul de judecată
care a examinat cererea băncii în baza art. 249 CPC al RM nu era o instanță
recunoscută atâta timp cât nu existau reglementări legale legate de formarea
completelor de judecată, pentru examinarea unor astfel de cauze. Totuși,
recursul a fost respins la 20 octombrie 2005 de către Curtea Supremă de
Justiție.

La 9
februarie 2006 banca a depus o altă cerere la Curtea Supremă de
Justiție în baza art. 250 CPC al RM, solicitând o hotărâre suplimentară prin
care să îi fie acordate partea rămasă din costurile și cheltuielile solicitate.
Banca a făcut referire la ordinele de încasare anterioare și prezentate
instanței ce confirmau plata sumei de 94,605 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată. Banca a solicitat Curții Supreme de Justiție să-i fie acordată suma
de 54,021 lei, suplimentar la suma de 40,584 lei acordată prin decizia din 14
iulie 2005. Compania reclamantă s-a opus acestei acțiuni și a argumentat, inter alia, că nu exista o bază legală
pentru pronunțarea unei decizii suplimentare în baza art. 250 CPC al RM.

La 21
martie 2006 compania C., care nu este parte pe dosar, a depus la Curtea Supremă de Justiție o cerere
similară în baza art. 250 Cod de procedură civilă al RM solicitând emiterea
unei decizii de adjudecare a cheltuielilor de judecată în sumă de 171, 853 lei.
În susținerea cererii compania C. a invocat un acord încheiat dintre ea și o
bancă, semnată la 17 martie 2006, prin care ultima a acordat această sumă
companiei cu titlu de asistență juridică pe parcursul procedurilor. Potrivit
actelor prezentate, banca a achitat unei firme juridice, Z., suma de bani
solicitată. Compania reclamantă a obiectat asupra cererii notând în referința sa
în formă scrisă din 23 martie 2006 că nu există o bază legală pentru
re-examinarea cauzei.

La 30
martie 2006 completul Curții Supreme de Justiție a examinat ambele cereri, în
baza art. 250 CPC al RM. Instanța a constatat că potrivit câtorva dispoziții de
plată emise de bancă pe parcursul procedurilor principale, banca a cheltuit
suma de 94,604 lei pentru cheltuieli de judecată. În consecință, instanța a
admis acțiunea băncii și i-a acordat suplimentar 54,021 lei. Instanța de
asemenea a constatat că la 3 martie 2006 banca a achitat unei firme juridice Z.
suma de 171,853 lei cu titlu de 
reprezentare legală a băncii în procedurile principale. Curtea Supremă
de Justiție a admis parțial acțiunea companiei C. și a obligat compania reclamantă
să achite suma de 91,000 lei cu titlu de asistență juridică.

La 3 și
30 mai 2006 deciziile au fost executate.

În fața Curții,
invocând Articolul 6.1 din Convenție, compania reclamantă s-a plâns că
hotărârea din 11 august 2005 nu a fost emisă de un „tribunal stabilit prin
lege”, deoarece nu au fost respectate prevederile privind formarea completelor.
În continuare s-a plâns că, atât această hotărâre, cît și hotărârea
suplimentară a Curții Supreme de Justiție din 30 martie 2006 a încălcat principiul
securității raporturilor juridice. De asemenea, invocând Articolul 13 din
Convenție, compania reclamantă a pretins că nu a dispus de un remediu eficient
pentru contestarea hotărârii suplimentare din 30 martie 2006.

Curtea
a constatat în unanimitate violarea
Articolului 6 § 1 din Convenție,
în ceea ce privește cererea companiei C.
și hotărârea suplimentară din 30 martie 2006. Curtea a notat că prin hotărârea
respectivă Curtea Supremă a acordat companiei C. suma de 91,000 MDL, în pofida
faptului că această companie nu a fost parte a procedurilor judiciare
respective și astfel nu putea să suporte careva cheltuieli de asistență
juridică în procedurile respective. Curtea nu a fost convinsă că încasarea
acestei sume ar putea fi justificată printr-un contract de reprezentare dintre
bancă și o firmă juridică, și contractul dintre bancă și compania C. Curtea, de
asemenea, a notat că chestiunea acestor cheltuieli niciodată nu a fost abordată
în procedurile principale.

În
opinia Curții, hotărârea suplimentară din 30 martie 2006, în ceea ce privește
cererea companiei C.,  de a fapt a fost o
examinare a unor cerințe noi, care nu au fost înaintate anterior. Astfel,
modificarea respectivă a depășit limitele unei corectări ordinare a erorilor
judiciare și a avut un efect incompatibil principiului securității raporturilor
juridice, frustrând încrederea companiei reclamante într-o hotărâre
judecătorească executorie.

În
partea hotărârii din 30 martie 2006, care se referea la cererea băncii de
încasare a sumei  de
MDL 54,021,
Curtea a constatat că în această privință nu
a avut loc violarea Articolului 6 din Convenție
. Instanța a notat că compania reclamantă a pierdut în procedurile
naționale principale și a fost obligată să plătească lui M. suma de
MDL
882,588 cu titlu de prejudiciu
material și MDL 40,584 cu titlu de costuri și cheltuieli. Această hotărâre
fiind irevocabilă și executorie. Totuși printr-o hotărâre suplimentară privind
costurile și cheltuielile, la 30 martie 2006 compania reclamantă a fost
obligată, în temeiul articolului 250 din Codul de procedură civilă, să
plătească băncii suma de MDL 54,021, suplimentar la suma de 40,584 dispusă
prin prima hotărâre..

În continuare
Curtea a notat, că potrivit articolului 250 din Codul de procedură civilă, o
instanță națională poate emite o hotărâre suplimentară dacă sunt întrunite
următoarele condiții:
nu s-a pronunțat
asupra unei pretenții în a cărei privință participanții la proces au prezentat
probe și au dat explicații sau nu a rezolvat problema repartizării între părți
a cheltuielilor de judecată
. Curtea a acceptat că o atare procedură nu contravine,
în sine, principiului securității raporturilor juridice, dacă este utilizată
pentru corectarea greșelilor justiției (a se vedea Pravednaya c. Rusiei, nr. 69529/01, § 27-28,
18 noiembrie 2004, și Popov c. Moldovei (nr. 2), nr. 19960/04,
§ 46, 6 decembrie 2005).

În această
privință, Curtea a observat că la înaintarea cererii în temeiul articolului 250
din Cod de procedură civilă, banca a făcut referire la probele care deja se
conțineau în dosarul național, indicând filele din dosar unde se aflau probele
respective. Astfel, aparent, în ceea ce privește cererea băncii, prin emiterea
unei hotărâri suplimentare nu a avut o reexaminare a dosarului, într-o manieră
incompatibilă cu principiul securității raporturilor juridice.

Curtea
a constatat în unanimitate violarea
Articolului 1 Protocolului Adițional la Convenție,
având în vedere
constatarea că în ceea ce privește cererea companiei C., în temeiul articolului
250 din Cod de procedură civilă, a constituit un apel deghizat și admiterea
cerințelor respective a încălcat principiul securității raporturilor juridice.
Chiar dacă rezultatul procedurilor principale nu a fost favorabil companiei
reclamante, hotărârea suplimentară din 30 martie 2006 a alterat situația
juridică care a fost finală și a rezultat în pierderea în continuare a
proprietății companiei reclamante. În aceste circumstanțe Curtea a constatat că
admiterea cerințelor companiei C. a constituit o ingerință nejustificată în
dreptul de proprietate a companiei reclamante. Compania reclamantă fiind
obligată să plătească sume de bani pentru asistență juridică suplimentar la
cele adjudecate prin hotărârea definitivă. Chiar dacă s-ar presupune că această
ingerință poate a servit un interes public, Curtea a constatat că nu a fost
justificată deoarece nu a fost asigurat un echilibru și compania reclamată a
suportat o sarcină individuală și excesivă (a se vedea, mutatis
mutandis, Brumărescu v. Romania

[GC], no. 28342/95, § 75-80,
ECHR 1999-VII; Roșca, § 32; Popov (2), § 58).

În ceea ce
privește cererea băncii, Curtea a constatat că nu a avut loc violarea Articolului 1
Protocolului Adițional la
Convenție,
având în
vedere constatarea că în acest caz nu a avut loc o reexaminare a dosarului
,
într-o manieră incompatibilă cu principiul securității raporturilor juridice.
Corespunzător, Curtea a concluzionat că ingerința a fost legală și justificată
în ceea ce privește plata sumei de MDL 54,021
(EUR 3,246).

Curtea a
considerat că nu este necesar de a examina capătul din cerere, în temeiul
Articolului 13 din Convenție, deoarece Articolul 6 § 1 este lex specialis în privința plângerii
companiei reclamante și că exigențele 
Articolul 13 în această privință a fost absorbit de cele din Articolul 6
§ 1  (a se vedea, mutatis mutandis,
Popov c. Moldovei (nr. 2), no. 19960/04, § 55, 6 decembrie 2005).

În ceea ce
privește pretinsa inechitate a hotărârii Curții Supreme de Justiție din 11
august 2005, chiar presupunând că plângerea în acest sens este întemeiată,
Curtea nu a putut examina acest capăt, deoarece compania reclamantă a omis
termenul de șase luni. Astfel Curtea a declarat ca inadmisibilă plângerea în
privința hotărârii Curții Supreme de Justiție din 11 august 2005, în temeiul
Articolului 35 § 1 și 4 din Convenție.

Compania
reclamantă a solicitat EUR 39,145 cu titlu de prejudiciu material, EUR 31,888 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 345 cu
titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea a
acordat companiei reclamante 15,000 Euro cu titlu daune material și morale, în
rest pretențiile sale au fost respinse.