În luna iunie 2012 CtEDO a făcut publice următoarele
decizii contra Moldovei: Morozan c. Moldovei (cererea nr. 6503/04), Birca c. Moldovei (cererea nr. 37262/07) și Colioglo și alții c. Moldovei
(cererile nr. 46272/08, 24024/09 și 30910/09).

 ***

În
cauza Morozan, reclamantul
Eugeniu Morozan, este cetățean al
Republicii Moldova, născut în 1983 și locuiește la Floreni.

La 13 iunie 2001, reclamantul a
fost reținut sub acuzația de furt de mașină. Potrivit reclamantului, el a fost
maltratat de mai multe ori în timpul detenției. I s-a aplicat „spânzurătoarea
palestiniană”; a fost lovit cu pumnii, cu picioarele și a fost bătut cu
bastonul pe corp, cap și pe tălpile picioarelor. Conform unui raport medical
din 4 iulie 2001, reclamantul avea edeme și vânătăi pe coapsa dreaptă. În conformitate
cu alt raport medical din 5 septembrie 2001, el a suferit o contuzie craniană.

Reclamantul a fost ulterior
condamnat la nouă ani de închisoare.

La o dată nespecificată,
reclamantul s-a plâns la Procuratura Chișinău în privința presupusei maltratări.
Însă, plângerea lui a fost respinsă ca nefondată la 19 februarie 2004 pe motive
necomunicate reclamantului.

La 3 aprilie 2008, reclamantul a
fost eliberat din detenție.

Invocând articolul 3 al
Convenției, reclamantul s-a plâns de faptul că a fost maltratat în timpul
arestului preventiv de către poliție. De asemenea, el a invocat articolul 5 în
privința ilegalității arestului preventiv și articolul 6 al Convenției în
privința inechității procesului penal desfășurat împotriva lui. În ceea ce
privește ultima plângere, reclamantul a susținut că instanțele de judecată nu
au evaluat corect faptele cauzei și nu au atenționat unii martori despre
răspunderea penală în caz de mărturie mincinoasă. Reclamantul a invocat și
articolele 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13 și 15 ale Convenției, însă fără argumentare.

La 16 martie 2012, Guvernul a
informat Curtea că propune următoarea declarație unilaterală:

„Guvernul
recunoaște că a avut loc încălcarea drepturilor reclamantului garantate de
articolul 3 al Convenției […]

Guvernul
propune să acorde reclamantului suma totală de EUR 15,000. Această sumă, care
va acoperi prejudiciul moral și material, precum și costurile și
cheltuielile,  va fi convertită în lei
moldovenești conform ratei aplicabile la data plății și va fi scutită de orice
taxe care pot fi percepute. Ea va fi plătită în termen de trei luni de la data
notificării despre adoptarea deciziei Curții în temeiul articolului 37 § 1 al
Convenției Europene pentru Drepturile Omului. În cazul neplății acestei sume în
decursul perioadei de trei luni, Guvernul va plăti, de la expirarea acestei
perioade până la executare, o dobândă egală cu rata minimă a dobânzii la
creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei
procente. Plata va constitui soluționarea definitivă a cauzei.

În lumina
celor de mai sus, Guvernul solicită Curții să radieze cererea, în conformitate
cu articolul 37§ 1 (c) al Convenției.”

În scrisoarea din 18 aprilie 2012
reclamantul și-a exprimat opinia că Curtea nu ar trebui să accepte declarația
unilaterală a Guvernului, deoarece acesta nu a recunoscut expres faptul că
reclamantul a fost torturat în Comisariatul de Poliție al sectorului Ciocana și
deoarece suma propusă de Guvern nu este suficientă. De asemenea, el a opinat că
Guvernul ar trebui să recunoască și încălcarea articolului 13 al Convenției și
să compenseze suferințele morale suportate de părinții lui.

Având în vedere caracterul
recunoașterii din declarația unilaterală a Guvernului din 16 martie 2912,
precum și suma compensației propuse – care este comparabilă sumelor acordate în
alte cauze (a se vedea
I.D.
v. Moldova
, nr. 47203/06, § 57, 30 noiembrie 2010 și
Bisir and Tulus v. Moldova
, nr. 42973/05,
§ 68, 17 mai 2011
)
, Curtea a considerat că nu se justifică continuarea
examinării aceste părți a cererii (articolul 37 § 1(c)) (a se vedea, pentru
principiile relevante, Tahsin Acar, citată mai
sus
, și
Meriakri
v. Moldova
(radierea), nr. 53487/99,
1 martie 2005),
că respectarea drepturilor omului garantate prin
Convenție și Protocoalele sale nu impune continuarea examinării acestui capăt
de cerere (articolul 37 § 1 in fine)
și prin urmare, aceasta trebuie radiată.

În ceea ce privește plângerea
reclamantului întemeiată pe articolul 13 al Convenției împreună cu articolul 3,
Curtea a considerat că aceasta nu ridică probleme
distincte.

Cât privește restul plângerilor,
Curtea a considerat că acestea sunt neîntemeiate și notează că dosarul nu
conține materiale care să dovedească că prevederile invocate de către reclamant
au fost încălcate. Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat în
sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie să fie respins în conformitate
cu articolul 35 § 4 al Convenției.

***

În cauza Birca, reclamanta este dna
Parascovia Bîrcă, născută în 1982 și decedată în 2011. Procedura este
continuată de verișoara și succesoarea sa, dna
Iuliania Teleghina.

Invocând articolul 6 § 1 al Convenției și articolul
1 al Protocolului nr.1, reclamanta s-a plâns de neexecutarea unei hotărâri
judecătorești definitive pronunțate de Curtea Supremă de Justiție la 6 aprilie
2005 prin care primăria a fost obligată să repare prejudiciul material cauzat
prin confiscarea bunurilor în anii 1940.

Prezenta cauză a fost comunicată Guvernului în continuarea cauzei pilot Olaru
et autres c. Moldova
(nr. 476/07, 22539/05, 17911/08 și 13136/07, 28 iulie
2009)

La 12 aprilie 2011, decizia judecătorească din 6 aprilie 2005 a fost
executată integral.

La 2 și 13 aprilie 2012, Curtea a
primit acordurile de reglementare amiabilă semnate de părți. Prin aceste
declarații, Guvernul s-a angajat să plătească succesoarei reclamantei suma de
2 300 (două mii trei sute) de euro, iar reclamanta a renunțat la toate
pretențiile împotriva Republicii Moldova în privința faptelor car au stat la
baza cererii. Această sumă care va acoperi toate prejudiciile materiale și
morale, precum și costurile și cheltuielile va fi convertită în lei
moldovenești conform ratei aplicabile la data plății și va fi scutită de orice
taxe care pot fi percepute.

Curtea a luat notă de
reglementarea amiabilă la care au
ajuns părțile, considerând că reglementarea este bazată pe respectarea
drepturilor omului garantate prin Convenție și Protocoalele sale și nu constată
vreun motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (articolul 37 § 1 in fine al Convenției) și a decis să
scoată cererea de pe rol.

***

În cauza Colioglo și alții, lista părților
reclamante se găsește în anexă. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost
reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.

Invocând diverse articole ale
Convenției, reclamanții s-au plâns de neexecutarea unor hotărâri judecătorești
definitive.

La 1 iulie 2011, a intrat în vigoare o nouă lege (Legea nr. 87), care a
instituit un recurs în vederea obținerii reparării prejudiciului cauzat prin
neexecutarea într-un termen rezonabil a
hotărârilor judecătorești definitive naționale sau
prin durata excesivă a procedurilor.

La 29 septembrie 2011, Curtea a informat reclamanții prin scrisori recomandate
cu aviz de primire despre noua cale de recurs, întrebându-i dacă intenționează
să o utilizeze în decursul termenului de prescripție de șase luni stabilit de
Legea nr. 87. Curtea a atenționat reclamanții că, potrivit articolului 35 § 1
al Convenției, ea poate examina o chestiune doar dacă au fost epuizate căile de
recurs naționale, iar nerespectarea acestei reguli poate constitui temei pentru
declararea inadmisibilității cererii. Între altele, Curtea a atenționat
reclamanți că, în baza articolului
37 § 1 al Convenției, absența unui răspuns din partea lor
ar putea determina Curtea să considere că ei nu doresc să mențină cererile lor
și că, prin urmare, le poate scoate de pe rol.

Scrisorile au fost
recepționate de către reclamanți, însă aceștia nu au răspuns la solicitarea
Curții.

Având în vedere similitudinea prezentelor cauze în ceea
ce privește faptele și problemele de fond pe care le prezintă, Curtea consideră
necesar să le conexeze și decide să le examineze împreună.

Curtea constată, în continuare, că reclamanții nu au
răspuns la scrisorile din 29 septembrie 2011. Având în vedere conținutul
acestora, ea conchide că reclamanții nu doresc să mențină cererile lor, în
sensul articolului
37 § 1 a) al Convenției (a se vedea Șișcanu c. Moldova (déc.),  nr. 17988/09,
14 februarie 2012).

Prin urmare, în conformitate
cu articolul 37 § 1 in fine, Curtea consideră că nu existe circumstanțe
speciale care să aducă atingere drepturilor garantate de Convenție sau
Protocoalele sale și care să impună continuarea examinării cererilor și prin
urmare, este necesar de a scoate cererile de pe rol.