Cauza vizează conflictul armat dintre Georgia și Rusia din august 2008 urmând o perioadă extinsă tensiunilor, provocărilor și incidentelor.


Circumstanțele de fapt


La data de 09 august 2008 Președintele Georgiei a declarat stare de război pe întreg teritoriul țării, fără a deroga de la prevederile CEDO.


Georgia a înaintat o cerere în această cauză la CtEDO la data de 11 august 2008. În aceeași zi, Georgia a cerut Curții aplicarea măsurilor interimare, în temeiul punctului 39 din Regulamentul Curții. La data de 12 august 2008 CtEDO a aplicat punctul 39 și a cerut Georgiei și Rusiei să se conformeze angajamentelor prevăzute de Convenție, în particular, respectarea articolului 2 CEDO, dreptul la viață, și articolului 3, interzicerea torturii și tratamentului inuman sau degradant.


Guvernul georgian a pretins că Rusia a permis, sau a determinat dezvoltarea practicii administrative prin atacuri indiscriminatorii și disproporționate împotriva civililor și proprietății acestora în două regiuni autonome a Georgiei – Abkhazia și Osetia de Sud – de către forțele militare ruse și forțele separatiste aflate sub controlul acestora. S-a pretins că forțele ruse au ocupat părți considerabile ale Georgiei de la începutul conflictului și că, chiar după retragerea din 08 octombrie 2008, Rusia în continuare ocupă, exercită autoritatea sau controlul efectiv asupra teritoriilor respective, atât direct, prin forțele armate, cât și indirect, prin controlul agenților săi, și anume, autorităților de facto a Osetiei de Sud și forțele armate abhaze. Potrivit Guvernului georgian, pe durata acestor atacuri indiscriminatorii și disproporționate de către forțele rusești și,sau forțelor separatiste aflate sub controlul acestora, sute de civili au fost răniți, omorâți, deținuți sau dați dispăruți, au fost distruse proprietățile și casele a miilor de civili, fiind forțați să părăsească Abkhazia și Osetia de Sud. Guvernul georgian a susținut că aceste consecințe și lipsa ulterioară a oricărei investigații a antrenat responsabilitatea Federației Ruse în temeiul articolului 2 CEDO, dreptul la viață, articolul 3 CEDO, interzicerea torturii și a tratamentului inuman sau degradant, articolul 5 CEDO, dreptul la libertate și siguranță, articolul 8 CEDO, dreptul la respectarea vieții private și de familie și articolul 13 CEDO, dreptul la un recurs efectiv, de asemena și articolul 1 al Protocolului adițional 1, protecția proprietății, articolul 2 al Protocolului adițional, dreptul la educație și articolul 4 al Protocolului nr. 4, libertatea circulației.


Guvernul Federației Ruse a contestat alegațiile Guvernului Georgiei, pe care a susținut-o ca vădit neîntemeiată, nejustificată și nefiind confirmată prin probe admisibile. S-a invocat că conflictul a fost o consecință directă a atacului armat a Georgiei asupra Tskhinvali și asupra civililor ce trăiesc acolo în noaptea 7-8 august 2008. Forțele armate ale Federației Ruse nu au lansat un atac, dar, din contra, au apărat populația civilă a Osetiei de Sud împotriva ofensivei Georgiei. În continuare a susținut că nu a ocupat teritoriile pe care a circulat armata sa în Osetia de Sud, Abkhazia sau Georgia. Forțele Osetiei de Sud și a Abhkaziei nu fac parte din forțele armate rusești sau a forțelor de pacificatori și au acționat independent și fără autorizarea sau asistența comandamentului militar rus.


Jurisdicția și responsabilitatea Rusiei


Curtea a reamintit că conceptul “jurisdicției” în temeiul Convenției nu este restricționat la teritoriul Statelor care au ratificat Convenția. Responsabilitatea Statelor poate fi antrenată în rezultatul acțiunilor autorităților sale care produc efecte în afara propriului teritoriu. De asemenea, responsabilitatea unui Stat poate avea loc când acesta exercită, legal sau ilegal, controlul efectiv asupra unui zone în afara teritoriului național. Curtea a constatat că nu dispune de dovezi suficiente ce ar permite să decidă în această privință. Corespunzător, s-a decis examinarea o dată cu fondul a cauzei, a alegației Federației Ruse că cererea este incompatibilă Convenției pe motiv că Rusia nu are jurisdicție în Osetia de Sud, Abkhazia și regiunile învecinătate.


Dreptul umanitar internațional sau drepturile omului


Curtea a notat argumentele Rusiei că evenimentele din august 2008 urmează a fi examinate potrivit normelor dreptului umanitar internațional și nu potrivit prevederilor Convenției, deoarece conflictul armat dintre Georgia și Rusia a fost unul internațional. S-a referit la jurisprudența anterioară potrivit căreia s-a constatat obligația Statelor în virtutea articolului 2 CEDO de a efectua investigații efective, care continuă să se aplice chiar în cazul în care condițiile de securitate sunt dificile, inclusiv în cazurile de conflict armat. În zonele de conflict internațional, Statele Contractante sunt obligate să protejeze viețile umane, care nu au fost sau nu mai sunt antrenați în ostilități.


Curtea a notat că nici Georgia și nici Rusia nu a cerut o derogare de la Convenție pe durata conflictului.


În concluzie, Curtea de decis examinarea o dată cu fondul cauzei a alegației Rusiei că prevederile Convenției nu se aplică evenimentelor respective.


Cererea înaintată de către Georgia la Curtea Internațională de Justiție


Curtea a respins alegația Rusiei că, din moment ce o cerere similară a fost deja înaintată de către Guvernul Georgian la Curtea Internațională de Justiție (CIJ), Curtea urmează să se abțină de la examinarea cererii în cauză.


Curtea a notat că, din moment ce CIJ a constatat în aprilie 2011 că nu are competență că examineze cererea înaintată de Georgia, cauza nu mai este pendinte în fața CIJ. Curtea a reamintit că prevederea din Convenție potrivit căreia acest for urmează să nu examineze cererile înaintate altor autorități internaționale se aplică doar cererilor individuale, și nu celor inter-statale.


Epuizarea căilor interne de recurs și respectarea termenului de 6 luni


Curtea a reamintit că epuizarea căilor interne se aplică cererilor inter-statale în același mod, ca celor individuale. Totuși, această regulă nu se aplică când Statul reclamant se plânge de practica administrativă, acțiuni repetitive oficial tolerate care duc la violările Convenției. Cu referință la probele prezentate de Georgia, Curtea a constatat că alegațiile privind existența practicii administrative nu poate fi în totalitate nefondată sau ca lipsind cerințele unei pretenții veritabile, după cum este impus de articolul 33 CEDO. S-a subliniat, totuși, că examinarea tuturor celorlalte chestiuni de existență și obiectivul unei astfel de practici administrative, și de asemenea compatibilitatea cu prevederile Convenției, se referă la fondul cauzei și nu poate fi examinat la etapa admisibilității. Curtea în continuare a considerat că chestiunea aplicării normei epuizării căilor interne de recurs sunt atât de strâns legate de existența practicilor administrative, încât aceasta urmează a fi examinată împreună cu fondul cauzei.


În final, Curtea a observat că Georgia a înaintat cererea la 06 februarie 2006, în mai puțin de șase luni de la evenimentele care s-au început la 07 august 2008, termenul fiind respectat.