În luna august 2011 CtEDO a făcut publice următoarele decizii: Dimitrov c. Moldovei (cererea nr. 22254/08) și Galușchin c. Moldovei, (cererea nr. 29568/06).


***


În cauza Dimitrov, reclamantul Andrei Dimitrov este născut în 1968 și locuiește în Chișinău.


Cererea reclamantului, în temeiul Articolului 5 din Convenție, a fost comunicată Guvernului, care a expediat observațiile privind admisibilitatea și fondul cauzei. Observațiile au fost expediate reclamantului, care a fost invitat să prezinte observațiile sale. Secția Grefă nu a primit nici un răspuns.


Printr-o scrisoarea recomandată din 28 aprilie 2011 reprezentanții reclamantului au fost notificați despre expirarea termenului pentru prezentarea observațiilor și despre lipsa cererii de extindere a acestui termen. Reprezentanților reclamantului i s-a adus la cunoștință faptul că Curtea poate radia o cerere de pe rolul său dacă circumstanțele indică că reclamantul nu intenționează să mențină cererea. Totuși, nu a fost primit nici un răspuns.


Curtea a considerat că, în aceste circumstanțe, poate fi considerat că reclamantul nu mai dorește menținerea cererii, astfel Curtea a decis să scoată cererea de pe rolul său.


În fața Curții reclamantul au fost reprezentat de către V. Jereghi și N. Bayram, avocați din Chișinău și membrii Asociației „Institutul pentru Drepturile Omului”.


***


În cauza Galușchin, reclamantul Nicolae Galușchin este născut în 1975 și locuiește în Brănești.


Reclamantul a fost acuzat de acțiuni indecente comise în raport cu o fată de cinci ani, în rezultatul unei declarații a mamei acesteia din 07 aprilie 2003.


La data de 30 octombrie 2003 Judecătoria Criuleni l-a achitat pe reclamant pe toate capetele de acuzație, constatând că nu există probe că ar fi comis infracțiunea. Instanța a notat că mama fetei a declarat că a avut o dispută cu reclamantul în dimineața zilei respective și a înaintat plângerea împotriva acestuia ca răzbunare, și nu din cauza că el ar fi comis vreo infracțiune. De asemenea, ea învățat fiica sa cum să mărturisească, pentru al incrimina pe reclamant. Totuși, instanța a notat că mama și fiica au retras ulterior declarațiile sale.


La data de 26 februarie 2004 Curtea de Apel Chișinău a menținut sentința instanței de fond. Instanța a notat discrepanțele dintre declarațiile făcute de fată și mama sa la 07 aprilie 2003 și ulterioara schimbare a declarațiilor. De asemenea a notat raportul psihiatric precum că copilul este predispus influenței din partea adulților, pe când declarațiile date de aceasta autorităților de investigație au încetat după ce pedagogul prezent a notat dificultatea în formularea frazelor și explicarea logică a gândurilor sale, ceea ce făcea inutilă continuarea interogării. Declarațiile a doi martori audiați la urmărire penală au confirmat tendința fetei de a fi influențată de adulți, însă procurorul nu a cerut prezența acestora în ședință și nu a fost posibilă audierea lor.


La data de 1 iunie 2004 Curtea Supremă de Justiție a anulat decizia din 26 februarie 2004 și a dispus rejudecarea cauzei la Curtea de Apel Chișinău. Motivul rejudecării a fost că instanța inferioară a eșuat să examineze în mod direct toate probele relevante, cum ar fi audierea victimei, reprezentantului acesteia și alți martori, ci doar a făcut trimitere la materialele dosarului.


Victima și mama acesteia au fost citați la ședința Curții de Apel Chișinău din 22 septembrie 2004, însă nu s-au prezentat. Între timp, la 09 septembrie 2004, mama a expediat o scrisoare instanței menționând că susține declarațiile sale și a copilului date la urmărire penală. Ea nu a cerut examinarea cauzei în lipsa sa.


La data de 22 septembrie 2004 Curtea de Apel Chișinău l-a găsit vinovat pe reclamant de infracțiunea imputată. Reclamantul nu a fost prezent în ședință, deși a fost citat. El pretinde că nu a primit citație. Un avocat numit din oficiu a fost prezent.


Instanța nu a audiat martorii, inclusiv fata și mama acesteia. După condamnarea reclamantului, mama fetei a scris la Curtea Supremă de Justiție susținând că ea nu primit citații pentru ședința din 22 septembrie 2004 și că ea retrage declarația din 09 septembrie 2004. Reclamantul a pretins că scrisoarea din 09 septembrie 2004 a fost scrisă de altcineva, deoarece mama fetei nu putea să scrie în grafie latină, pe când scrisoarea era scrisă în grafie latină. Nu a fost dispusă o expertiză pentru a verifica dacă ea a scris scrisoarea respectivă.


La data de 06 decembrie 2004 avocatul reclamantului a depus o cerere de recurs. În recurs avocatul a atenționat instanței motivul pentru care Curtea Supremă a expediat dosarul la rejudecare, și anume eșuarea Curții de Apel de a examina în mod direct toate probele. Totuși instanța la condamnarea reclamantului a admis aceeași încălcare. El de asemenea a invocat că absența victimei, mamei și altor martori, inclusiv a reclamantului, la ședința din 22 septembrie 2004 a prevenit apărarea de a contesta adecvat probele acuzării. Procurorul doar a citit declarațiile diferitor participanți de la urmărire penală, și instanța a ignorat declarațiile date de mama și fiica în fața instanței de fond prin care au renunțat declarațiile sale anterioare. Avocatul a pus la îndoială autenticitatea scrisorii din 09 septembrie 2004 și în final a făcut trimitere la articolul 6 din Convenție.


La data de 01 februarie 2006 Curtea Supremă de Justiție a menținut decizia instanței inferioare, constatând examinarea corespunzătoare a cauzei. Instanța s-a referit la aceleași probe care au fost examinare de instanța de apel la 22 septembrie 2004. Părțile au fost citate, însă au eșuat să se prezinte. Totuși, absența lor nu a împiedicat continuarea examinării cauzei. Mai mult ca atât, la data de 16 aprilie 2003 mama a semnat o declarație în grafie latină, care demonstrează că ea putea scrie în această grafie și astfel putea fi autorul scrisorii din 09 septembrie 2004.


La data de 12 iunie 2008 reclamantul a fost eliberat condiționat, cu 17 luni și 17 zile înainte de expirarea termenului.


După comunicarea prezentei cereri Guvernului respondent, la data de 10 aprilie 2009 Procuratura Generală a cerut Curții Supreme redeschiderea procedurilor în cauza reclamantului.


La data de 11 mai 2009 Curtea Supremă a admis cererea respectivă, constatând că Curtea de Apel Chișinău și Curtea Supremă de Justiție în deciziile sale din 22 septembrie 2004 și 01 februarie 2006 au încălcat drepturile reclamantului garantate de articolul 6 din Convenție, și cele de legislația națională, prin eșuarea de a examina în mod direct martorii și probele, înainte de a inversa soluța instanței de fond. Mai mult ca atât, ei au examinat cauza în lipsa reclamantului în pofida absenței dovezii că acesta a fost citat în mod corespunzător și că au fost luate toate măsurile rezonabile pentru a asigura prezența acestuia în instanță și s-a procedat în acest fel în lipsa unei declarații clare de renunțare a dreptului reclamantului de a fi audiat de instanțe. Mai mult ca atât, instanța de apel a eșuat să urmeze indicațiile Curții Supreme în decizia din 01 iunie 2004, care au urmărit asigurarea respectării normelor procedurale și asigurarea dreptului acuzatului la un proces echitabil. Instanța a anulat deciziile din 22 septembrie 2004 și 01 februarie 2006 și a dispus rejudecarea cauzei.


La data de 10 noiembrie 2009 Curtea de Apel Chișinău l-a găsit vinovat pe reclamant. Instanța a audiat reclamantul și avocatul acestuia, victima și mama sa, de asemenea pedagogul și a examinat raportul psihiatric privind dezvoltarea intelectuală a victimei.


La data de 18 ianuarie 2011 Curtea Supremă de Justiție a declarat ca inadmisibil recursul reclamantului pe motivul omiterii termenului de două luni pentru depunerea acestuia.


În fața Curții reclamantul s-a plâns, în privința setului inițial de proceduri, de încălcarea Articolului 6 din Convenție, pe motiv că instanțele superioare nu au motivat deciziile sale; că nu au fost audiați el, avocatul său, victima, reprezentantul acesteia, etc., înainta de inversarea soluției instanței de fond. În final s-a plâns de încălcarea Articolului 6.3 din Convenție, deoarece a fost privat de posibilitatea de a audia martorii acuzării.


Guvernul a invocat că urmare a redeschiderii procedurilor de către Curtea Supremă cauza a fost trimisă la rejudecare în Curtea de Apel Chișinău. Prin urmare, toate omisiunile procedurale au fost remediate și în consecință reclamantul se află în aceeași poziție în care se afla până la violare. Corespunzător, reclamantul nu poate pretinde statutul de victimă.


Cu titlu alternativ, Guvernul a invocat că reclamantul putea pretinde compensație pentru pretinsele încălcări a drepturilor sale instanțelor naționale în temeiul Legii nr. 1545, și a făcut referire la cauza Duca. Eșuând că conteste decizia Curții de Apel din 10 noiembrie 2009, reclamantul a deprivat instanțele naționale de la posibilitatea de a remedia prejudiciul cauzat. Astfel el a eșuat să epuizeze căile interne de recurs.


Reclamantul a pretins că redeschiderea procedurilor nu a putut remedia faptul că el deja a executat sentința. Mai mult ca atât, el nu a putut cere compensații, deoarece Legea nr. 1545 este aplicabilă doar dacă persoana este achitată.


Curtea a notat că redeschiderea procedurilor în cauza reclamantului a fost motivată de necesitatea a redresa omisiunile procedurale care au rezultat în violarea drepturilor reclamantului în temeiul Articolului 6 din Convenție. Astfel a avut loc recunoașterea expresă a violării drepturilor reclamantului și violarea a fost parțial remediată prin trimiterea la rejudecare.


Reclamantul nu i-a fost acordată o compensație pentru prejudiciul cauzat. Totuși, Curtea a notat că el niciodată nu a cerut această compensație. Este adevărat că Legea nr. 1545 este inaplicabilă situației reclamantului, deoarece acesta a fost condamnat. Totuși, Curtea Supremă de Justiție putea acorda compensație chiar în cazul lipsei unei prevederi exprese în legislația națională, bazându-se direct pe prevederile Convenției. Corespunzător, în cazurile când violarea drepturilor din Convenție este recunoscută pe deplin de către instanțele naționale, reclamanții au șanse clare de succes pentru a pretinde compensații la nivel național.


Curtea de asemenea a notat că termenul general de prescripție in Moldova pentru apărarea unui drept, inclusiv pretențiile de compensații, este de 3 ani din momentul apariției acestui drept. În cazul reclamantului această perioadă a început de la decizia Curții Supreme de Justiție din 11 mai 2009. Corespunzător, el încă poate cere compensații la nivel național.


Curtea nu a fost convinsă de argumentul reclamantului că compensația monetară nu-l depriva de statutul de victimă pe motiv că el deja a executat sentința. Ea a notat că pe durata procedurilor penale instanțele au stabilit suficiente dovezi pentru condamnarea reclamantului și nimic din dosar nu sugerează careva arbitrarietate în deciziile respective. Chestiunea în fața Curții a fost dacă omisiunile procedurale admise în setul inițial de proceduri au fost suficient de serioase pentru a afecta echitabilitatea procesului în ansamblu. Totuși, după eliminarea acestor omisiuni instanțele din nou l-au condamnat pe reclamat, confirmând că condamnarea și sentința au fost legale, și detenția în conformitate cu principiile Convenției.


Din motivul că reclamantul a eșuat să ceară compensații în cazul de față, Curtea a concluzionat că cererea urmează a fi respinsă în temeiul prevederilor Articolului 35 § 1 și 4 din Convenție pentru omisiunea de a epuiza căile interne de recurs (a se vedea, mutatis mutandis, Mătăsaru and Savițchi v. Moldova, nr. 38281/08, § 76, 2 noiembrie 2010).


În fața Curții reclamantul au fost reprezentat de către S. Burduja, avocat din Chișinău.