La 27 septembrie 2011, CtEDO a pronunțat următoarele hotărâri: Agurdino S.R.L. c. Moldovei (cererea nr. 7359/06) și Cristina Boicenco c. Moldovei (cererea nr. 25688/09).


***


În cauza Agurdino S.R.L. , compania reclamantă este specializată în producerea unor produse chimice în Zona Economică Liberă Expo-Business-Chișinău.


La data de 15 octombrie 2011 Inspectoratul Fiscal de Stat a obligat compania reclamantă la plata TVA în sumă totală de 2,021,312 lei (aproximativ EUR 126,000) și o amendă în sumă de 1,617,079 lei pentru neachitarea TVA-ului respectiv. Compania a contestat aceste sume, invocând că a fost scutită de la plata acestor impozite în conformitate cu Legea cu privire la zonele economice libere. Inspectoratul nu a acceptat argumentele companiei, aceasta s-a adresat în instanța de judecată.


La data de 19 iunie 2002 Curtea Supremă de Justiție a admis acțiunea companiei reclamante, aceasta fiind exonerată de la plata sumelor impuse de Inspectoratul Fiscal de Stat.


La data de 20 octombrie 2005, Parlamentul a adoptat o hotărâre de interpretare a Legii cu privire la zonele economice libere, dând o interpretare diferită de cea a companiei reclamante invocată în fața instanței de judecată.


La data de 2 noiembrie 2005, Inspectoratul a depus o cerere de revizuire a deciziei Curții Supreme de Justiție din 19 iunie 2002, invocând noua interpretare a legii.


La data de 14 noiembrie 2005, compania reclamantă a fost informată la telefon de Cancelaria Curții Supreme de Justiție că ședința de judecată va avea loc la data de 16 noiembrie 2005. Directorul executiv al companiei reclamante a solicitat amânarea, motivând că nu va putea să se prezinte la ședință.


La data de 16 noiembrie 2005 Curtea Supremă de Justiție a examinat cererea de revizuire în absența companiei reclamante și a admis-o, casând decizia favorabilă companiei reclamante și pronunțând o decizie în favoarea Inspectoratului Fiscal Principal de Stat.


La data de 30 noiembrie 2006 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională hotărârea Parlamentului de interpretare a legii respective. Astfel, la data de 12 decembrie 2006 compania reclamantă a depus o cerere de revizuire a deciziei Curții Supreme de Justiție din 16 noiembrie 2005. Totuși, cererea respectivă a fost repsinsă la data de 24 ianuarie 2007.


Potrivit companiei reclamante, decizia din 16 noiembrie 2005 a fost executată parțial, în particular au fost achitate doar 42,906 lei. Restul sumei nu a putut fi achitată deoarece compania reclamantă a devenit insolvabilă. Guvernul a contestat această afirmație susținând că decizia din 16 noiembrie 2005 nu a fost niciodată executată.


În fața Curții compania reclamantă a pretins că prin casarea deciziei din 19 iunie 2002 a fost violat dreptul său la un proces echitabil garantat de art. 6 CEDO. De asemenea, compania reclamantă s-a mai plans că decizia Curții Supreme de Justiție din 16 noiembrie 2005 a încălcat dreptul său la protecția proprietății prevăzut de art. 1 al Protocolului nr. 1 CEDO.


Curtea a notat ca prezenta cauză vizează procedurile în urma cărora compania reclamantă obligată, urmare a erorilor în plata taxelor, să plătească o amendă în mărime de 1,617,049 MDL. Evaluarea taxelor și impunerea suprataxelor se află în afara scopului Articolului 6 sub aspect “civil” (a se vedea Ferrazzini v. Italy [MC], nr. 44759/98, § 29, ECHR 2001-VII). Astfel apare întrebarea dacă procedurile respective au fost “penale” potrivit sensului autonom al Articolului 6 și astfel au presupus garanțiile Articolului 6 sub acest aspect.


Curtea a observat că Guvernul nu a contestat aplicabilitatea art. 6 CEDO în această cauză. De asemenea ea a notat că penalitatea impusă companiei reclamante a fost stabilită mai degrabă ca o pedeapsă pentru a evita o recidivă, decât o compensație pecuniară. În asemenea circumstanțe, Curtea este pregătită să considere că în această cauză art. 6 se aplică sub aspectul său penal. (Jussila c. Finlandei, nr. 73053/01, § § 31-39, CEDO 2006-XIII).


Curtea a reiterat că art. 6 § 1 CEDO obligă instanțele naționale să motiveze hotărârile sale, cauza Ruiz Torija c. Spaniei (9 decembrie 1994, seria A. nr. 303-A).


De asemenea Curtea a notat că în prezenta cauză, procedura de revizuire reglemantă de art. 449-453 al Codului de procedură civilă este destinată de fapt pentru a corecta erorile judiciare. Sarcina Curții, exact ca și în cauza Popov (nr. 2) c. Moldovei, este de a determina dacă procedura a fost aplicată într-o manieră compatibilă cu art. 6 CEDO, și respectiv dacă a fost asigurată respectarea principiului certitudinii juridice. În acest sens, Curtea trebuie să i-a în considerare că este de competența instanțelor naționale în primul rând interpetarea prevederilor legislației naționale (a se vedea Waite and Kennedz c. Germaniei, nr. 26083/94, CEDO 1999-I).


În decizia Curții Supreme de Justiție din 16 noiembrie 2005 s-a invocat hotărârea Parlamentului din 20 octombrie 2005 de interpetare ca motiv pentru redeschiderea procedurilor. Curtea a notat în primul rând că conform art. 45 al Legii cu prvire la actele legislative, o lege care interpretează o altă lege nu poate avea character retroactiv și, în consecintă, o nouă interpretare dată de către Parlament la 20 octombrie 2005 a Legii cu privire la zonele economice libere nu putea de regulă să afecteze statutul litigiului finalizat cu o deciziei finală cu trei ani în urmă.


Totuși, chiar și presupunând contrariul, Curtea a notat că nu există vreo mențiune în decizia Curții Supreme de Justiție din 16 noiembrie 2005 dacă hotărârea de interpretare conținea o “informație” care nu a putut fi obținută anterior de către Inspectorat. Nu există, de asemenea, nici o mențiune că Inspectoratul a încercat, dar fără success să obțină o asemenea “informație” mai înainte. În asemenea circumstanțe, Curtea a considerat că nu putea fi calificat hotărârea de interpretare ca “un fapt sau o circumstanță nouă care a fost necunoscută și nu a putut fi cunoscută” anterior de către părțile la proces. Mai mult decât atât, nu există vreo mențiune în decizia Curții supreme de Justiție despre termenul de prescripție de 3 luni pentru înaintarea revizuirii sau alte motive pentru care instanța a extins acest termen.


Prin urmare, Curtea a considerat că revizuirea procedurilor în cauză a fost, în esență o încercare de re-examinare a cazului din motivele pe care Inspectoratul le-a avut, dar aparent nu le-a invocat mai devreme. A fost un “apel deghizat” scopul căruia era de a obține o nouă examinare a cauzei, decât o revizuire veritabilă după cum este prevăzută de art. 449-453 al Codului de procedură civilă.


Astfel, Curte a constatat în unanimitate violarea art. 6 § 1 CEDO art. 1 al Protocolului nr. 1 CEDO.


În fața Curții, compania reclamantă a solicitat EUR 5,840.50 cu titlu de prejudiciu material, EUR 2.14 pe zi, calculate după data când a înaintat cerința pentru stisfacție echitabilă cu titlu de dobânda dobândă de întârziere, EUR 10,000 cu titlu de prejudiciu moral, precum și EUR 1,795 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Curtea a considerat că chestiunea privind aplicare a art. 41 nu este gata pentru hotărâre.


În fața Curții, compania reclamantă este reprezentată de către V. Nagacevschi și I. Chibac, avocați din Chișinău.


***


În cauza Boicenco c. Moldovei, reclamanta Cristina Boicenco s-a născut în anul 1985 și locuiește în raionul Vulcănești.


La data de 31 mai 2004, reclamanta s-a angajat la muncă într-un restaurant. Fiind suspectată de comiterea unui furt de la restaurant, la data de 1 iunie 2004 ea a fost reținută de către un ofițer de urmărire penală.


Polițiștii nu au întocmit nici un process-verbal de reținere. Reclamanta nu a fost adus în fața unui judecător. Nu i s-a acordat dreptul la apărare.


La data de 2 iunie 2004, reclamanta și-a recunoscut vina, iar la data de 11 iunie 2004 a fost eliberată. La data de 5 iulie 2004 ea fost pusă sub acuzare. În aceeași zi, procuratura a aplicat față de reclamantă obligația de a nu părăsi localitatea.


La data de 16 februarie 2005, judecătoria Buiucani a achitat reclamanta. Instanța a constatat că în perioada 1 – 6 iunie acesta a fost deținută ilegal la sediul Comisariatului de poliție al sectorului Buiucani din Chișinău.


De asemenea, instanța a constatat că polițiștii nu a u întocmit vreun proces-verbal de reținere și că arestul său nu a fost dispus de vreun judecător de instrucție. Ea a concluzionat că detenția reclamantei, neasistată de vreun avocat, a fost contrară dreptului intern și că toate actele procedurale efectuate pe timpul urmăririi penale sunt lovite de nulitate. Procurorul a atacat sentința.


Printr-o decizie din 5 aprilie 2005, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul procurorului. În același timp, ea a emis o încheiere interlocutorie în care a constatat în mod expres o încălcare a articolului 5 din Convenție în privința reclamantului.


La data de 9 iunie 2006, reclamanta înaintat o acțiune la judecătoria Vulcănești împotriva Ministerului de Finanțe privind repararea prejudiciului moral și material suferit. Ea a pretins 12,220 lei (aproximativ EUR 733) cu titlu de prejudiciu material și 100,000 lei (aproximativ EUR 5,973) cu titlu de prejudiciu moral.


La data de 26 octombrie 2006, judecătoria Vulcănești a admis parțial acțiunea reclamantei obligând pârârtul să achite reclamantei 6,645 lei (EUR 404) cu titlu de prejudiciu material; iar la 27 octombrie 2006 a obligat Ministerul Finanțelor să achite 8 000 lei (EUR 478) cu titlu de prejudiciu moral.


La data de 13 mai 2007, Curtea de Apel Comrat a admis parțial apelul reclamantei, Ministerul Finanțelor a fost obligat să mai achite suplimentar 1,124 lei (EUR 68) pentru expertiza medico-legală și 300 lei (EUR 18) pentru cheltuileli de reprezentare.


La data de 29 octombrie 2008, Curtea Supremă de Justiție a respins recursurile părților, menținând astfel deciziile instanțelor inferioare.


În fața Curții reclamanta s-a plans de caracterul ilegal al detenției sale, precum și de caracterul inadecvat și insufficient al reparației acordate de instanțele naționale. Ea a invocat violarea art. 6 și art. 13 CEDO, precum și art. 1 al Protocolului nr. 1 CEDO.


Curtea a reiteratat că, în primul rând, instanțele naționale trebuie să redreseze pretinsele violărilale Convenției. De asemenea, Curtea a observant că instanțele naționale au recunoscut caracterul ilegal al detenției reclamantei.


În ceea ce privește a doua condiție, și anume de redresare adecvată și suficientă, în particular compensarea prejudiciului moral și material cauzat, Curtea a observat că judecătoria Vulcănești a acordat reclamantei suma globală de 14,645 lei (aproximativ EUR 882). Totuși, instanța civilă a alocat o compensație pentru detenția și procedurile ilegale.


În opinia Curții, există o disproporție nerezonabilă între suma acordată pentru daune morale de către Curtea Supremă de Justiție și sumele acordate, de obicei, de Curte în temeiul articolului 41 din Convenție în cazuri similare (Hyde Park și alții c. Moldovei (nr. 4), nr. 18491/07, § 70, 07 aprilie 2009; Leva c. Moldovei, nr. 12444/05, § 79, 15 decembrie 2009). În aceste circumstanțe,

Curtea nu a acceptat poziția precum că reclamanta a primit despăgubiri adecvate și corespunzătoare a daunelor morale rezultate din încălcarea articolului 5 § 1.


Curtea a constatat că reclamanta poate pretinde, în continuare, statutul de victimă a unei încălcări a articolului 5 din Convenție.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea articolului 5 § 1 și § 5 al Convenției. În opinia Curții, nu a fost contestat faptul că a avut loc încălcarea dreptului reclamantei la libertate și securitate garantat de articolul 5 § 1 din Convenție, fapt recunoscut de către Curtea de Apel prin decizia din 5 aprilie 2005. Curtea a observat că orice persoană are posibilitatea să înainteze o cerere de reparare a daunelor cauzate în rezultatul privării ilegale de libertate. Rezultă că sistemul de drept din Moldova a acordat reclamantei, cu un grad suficient de certitudine, dreptul la despăgubiri pentru arest preventiv.


Curtea a notat că reclamanta s-a folosit de oportunitatea oferită de legislație pentru obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a detenției sale și că, în conformitate cu această procedură, acaesta a obținut recunoașterea ilegalității detenției sale în conformitate cu legislația națională și recunoașterea implicită a încălcării articolului 5 § 1 al Convenției.


Curtea a observat că singura chestiune care se impune în acest caz este mărimea compensației acordată reclamantei de către judecătoria Vulcănești, adică echivalentul a 478 EURO. Chiar dacă perioada de detenție – unsprezece zile – poate părea scurtă, această sumă este considerabil mai mică decât ceea ce Curtea a acordat, în cazuri similare de încălcare a articolului 5 din Convenție (Hyde Park și alții (nr. 4) și Leva de mai sus).


În fața Curții reclamanta a solicitat EUR 7,532 cu titlu de prejudiciu material, ceea ce reprezintă rambursarea salariului ratat pentru perioada iulie 2004 – iulie 2010, perioadă în care ea nu a lucrat. De asemenea ea a pretins EUR 8,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 2,635 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Curtea a acordat EUR 6,000 cu titlu de prejudiciu moral, EUR 1,000 cu titlu de costuri și cheltuieli, iar în ceea ce privește prejudiciu material Curtea nu a găsit legătura cauzală dintre violările constatate și prejudicial pretins.


În fața Curții reclamanta a fost reprezentată de către G. Păduraru, avocat din Chișinău.