La data de 05 iulie 2011 CtEDO a adoptat hotărârea Avram și alții c. Moldovei (cererea nr. 41588/05).


***


În cauza Avram și alții c. Moldovei , reclamanții sunt Ala Avram, Elena Vrabie, Eugenia Buzu, Ana Moraru și Alina Frumusachi. Trei din reclamanți sunt jurnaliști, unul profesor de limbă franceză, iar ultimul bibliotecar.


În perioada de referință, primii doi reclamanți erau angajați la o publicație periodică specializată în jurnalism de investigație. Publicația era implicată în numeroase scandaluri și litigii. În octombrie 2002 redactorul-șef a fost arestat, fiind acuzat de corupție. Potrivit reclamanților, după evenimentele respective, doi din reclamanți au dezvăluit relații apropiate cu ofițeri de poliție implicați în reținerea redactorului-șef, iar unul din ei având chiar o relație romantică cu unul dintre ofițerii de poliție respectivi.


Potrivit reclamanților, ofițerii de poliție respectivi furnizau material pentru activitatea jurnalistică în publicație. Guvernul a disputat circumstanțele de fapt cu privire la relația strânsă dintre reclamanți și ofițerii de poliție.


În ianuarie 2003 o persoană, care se auto-intitula Petrus a venit la sediul publicației, abordând primii doi reclamanți, a propus să cumpere un material video ce conținea imagini video explicite a unui preot implicat în comportament compromițător. Ulterior s-a aflat că acest Petrus este membru a unei grupări criminale, iar înregistrarea video respectivă a fost utilizată pentru șantajarea preotului. Informația a fost retransmisă celor patru ofițeri și la 25 ianuarie 2003 trei din reclamanți au ajutat ofițerii de poliție să-l rețină pe Petrus. Unul din reclamanți a fost remunerat pentru asistența acordată, scriind recipisă pe numele Ministerului Afacerilor Interne. Guvernul a disputat alegațiile reclamanților privind arestarea lui Petrus și implicarea reclamanților, confirmând faptul că unul din reclamanți a primit bani de la Ministerul Afacerilor Interne, însă, fără a specifica destinația plății.


De asemenea în ianuarie 2003 unul din primii doi reclamanți a fost abordat de către o persoană pe nume S.D., care era implicat într-un litigiu cu Consiliul Municipal, despre care reclamantul a publicat un articol. La 31 ianuarie 2003 toți reclamanții, patru ofițeri de poliție și S.D. au petrecut o seară într-o saună în apropiere de Chișinău. Guvernul a disputat alegația precum că patru ofițeri de poliție au petrecut timpul într-o saună, împreună cu reclamanții și S.D.


La data de 07 mai 2003 sa pretins că primul reclamant a fost contactat de către unul din cei patru ofițeri de poliție și i s-a cerut să nu publice, până în ziua următoare, un articol despre ilegalitățile din cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Ofițerul de poliție a dus reclamantul la un magazin, aparent specializat în electronică, unde acesta a arătat o înregistrare video cu ea și reclamanții, realizat la 31 ianuarie 2003, în saună și a amenințat că va face publice înregistrările la televiziunea publică, dacă nu vor fi întrunite condițiile impuse de acesta și a adăugat că copiile materialului video vor fi expediate la părinții reclamanților. De asemenea se pretinde că acesta a amenințat-o cu închisoare și violență, și a atenționat-o că va fi făcută publică colaborarea acesteia cu poliția. Primul reclamant a informat ofițerul de poliție că este prea târziu de a opri publicarea articolului, deoarece materialul deja a fost expediat tipografiei. La data de 8 mai 2003 articolul respectiv a fost publicat.


La data de 10 mai 2003 la 19.30 televiziunea națională a difuzat o emisiune dedicată fenomenului corupției și caracterului moral al jurnaliștilor de la publicația periodică a reclamanților. Emisiunea a fost prezentată de către președintele televiziunii naționale, iar S.D. a fost în calitate de invitat. Invitatul a fost prezentat ca un om de afaceri, care se pretinde că a mituit cel de al doilea reclamant pentru a asigura publicarea materialului. De asemenea el a descris seara petrecută împreună cu primul reclamant în saună la data de 31 ianuarie 2003, și a susținut că unul din reclamanți ar fi furat bani din buzunarul de la pantalonii săi și că reclamanții intenționau să răpească copilul său pentru răscumpărare. De asemenea, S.D. a pretins că publicația periodică, la care erau angajați reclamanții, aparținea unui lider din opoziție. Emisiunea a continuat cu prezentarea unui video în alb-negru filmat în saună. Reclamanții erau văzuți în lenjerie de corp, aparent intoxicați, folosind un limbaj obscen. Doi din reclamanți sărutau și atingeau un bărbat, iar unul executa un dans erotic. Fața bărbatului era acoperită, pe când cea a reclamanților nu era, iar înregistrarea era periodic oprită pentru a recunoaște mai ușor fețele. Aparent înregistrarea a fost realizată cu o cameră statică și cel puțin unul din participanții de gen masculin era conștient de filmare, din moment ce făcea semne cu degetul camerei, când nici un reclamant nu se uita. În emisiune a fost prezentată a copie a recipisei eliberate Ministerului Afacerilor Interne, când apăreau secvențe cu reclamanții erau utilizați termeni ponegritori cum ar fi „prostituate de clasă inferioară”. Emisiunea a continuat cu prezentarea unei secvențe a înregistrării video a arestării redactorului-șef a publicației periodice, unde erau angajați reclamanții. Potrivit reclamanților, acest video este parte componentă a unui dosar penal și nu era pentru uz public. Această informație nu a fost disputată de către Guvern. La data de 13 mai 2003 televiziunea națională a difuzat din nou emisiunea respectivă.


În mai 2003 primul reclamant a depus plângere penală pentru șantaj și pentru abuz de putere din partea ofițerilor de poliție, susținând că ofițerii de poliție i-au invitat la saună și i-au filmat pe ascuns, ulterior încercând să-i șantajeze. Plângerea reclamantei de instituire a urmăririi penale nu s-a soldat cu succes.


Între timp, toți reclamanții au înaintat o acțiune civilă cerând compensații pentru încălcarea articolului 8 din Convenție de către Ministerul Afacerilor Interne și televiziunea națională, pretinzând filmarea secretă ilegală în saună de către poliție, mediatizarea colaborării cu poliția și difuzarea înregistrării video din saună la televiziunea națională. Reclamanții pretindeau în calitate de despăgubiri sume între 9,000 și 45,000 Euro.


Prin decizia Curții Supreme de Justiție din 01 august 2008 s-a decis încasarea în beneficiul fiecărui reclamant a sumei de 3,600 MDL prejudiciu moral pentru difuzarea înregistrării video din saună la televiziunea națională, S.D. fiind obligat să plătească celui de al doilea reclamant suma de 1,800 MDL pentru defăimare, iar MAI fiind obligat să plătească suma de 3,600 MDL primului reclamant pentru mediatizarea colaborării cu poliția și 42,697 MDL cu titlu de costuri și cheltuieli. La justificarea cuantumului prejudiciului moral instanța supremă a făcut trimitere la plafonul stabilit de art. 7/1 Cod civil.


În fața Curții reclamanții au pretins încălcarea articolului 8 din Convenție, invocând că filmarea secretă în saună a constituit o ingerință în respectul vieții private, contrară legii și care nu era necesară într-o societate democratică. Reclamanții au invocat, printre altele, că compensația adjudecată de instanța supremă pentru difuzarea înregistrării video din saună la televiziunea națională și pentru defăimare nu era adecvată și proporțională severității încălcărilor dreptului la respectul vieții private.


Guvernul a invocat că Curtea Supremă de Justiție nu a avut altă soluție decât să aplice prevederile art. 7/1 din Codul civil și că a fost adjudecată compensația maximă prevăzută de acest articol. În această privință Curtea a subliniat că Statul care acordă compensație pentru încălcarea unui drept din Convenție nu poate să se mulțumească cu faptul că suma adjudecată reprezintă maximul potrivit legii naționale. Dacă statul alege să aplice legislația națională la examinarea pretinselor încălcări a drepturilor din Convenție, acesta trebuie să se asigure că legislația respectivă este compatibilă cu Convenția și jurisprudența Curții.


În speță, Curtea reamintește că nu este pentru prima dată când instanța supremă este chemată să examineze situații când legislația națională nu prevede un remediu pentru încălcarea unui drept din Convenție. În particular, Curtea a reamintit că în decizia din 21 noiembrie 2007 Curtea Supremă de Justiție a constatat încălcarea articolului 3 din Convenție și a constatat că deși legislația națională nu prevede dreptul la compensație, astfel Convenția urmează să fie aplicată direct ca o parte componentă a sistemului de drept și că are precedență față de legislația națională (a se vedea Ciorap v. Moldova (no. 2), no. 7481/06, § 13, 20 iulie 2010). Situații similare au avut loc în câteva alte cauze privind anularea deciziilor finale contrare principiului certitudinii juridice. În aceste cauze Curtea Supremă a aplicat direct articolul 6 din Convenție și articolul 1 Protocolul 1 la Convenție și a adjudecat prejudicii comparabile cu cele adjudecate de Curte.


În aceste circumstanțe, Curtea nu este convinsă că în aplicarea directă a prevederilor articolului 8 din Convenție, la soluționarea chestiunii compensației Curtea Supremă nu a dispus de instrumente altele decât art. 7/1 Cod civil. Dimpotrivă, atare abordare este contrară jurisprudenței naționale unde Curtea Supremă s-a bazat direct pe practica Curții în privința compensațiilor pentru încălcarea drepturilor din Convenție.


Curtea a considerat că sumele adjudecate reclamanților de către Curtea Supremă de Justiție erau prea mici pentru a fi considerate proporționale gravității ingerinței în respectul vieții private. În concluzie a avut loc încălcarea articolului 8 din Convenție.


În fața Curții, primul și al doilea reclamant au solicitat 40,000 Euro și respectiv 50,000 Euro, restul reclamanților au solicitat 15,000 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 1,573.63 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli, la nivel național, și 7,789.6 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli, în fața Curții.


Curtea a acordat primului reclamant suma de 5,000 Euro, celui de al doilea 6,000 Euro și câte 4,000 Euro restul reclamanților și 1,500 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.


În fața Curții reclamanții au fost reprezentați de către V. Gribincea, avocat din Chișinău.


Judecătorul Mihai Poalelungi a formulat o opinie separată, în care și-a exprimat regretul că Curtea nu a examinat capătul din cerere precum că autoritățile naționale au eșuat să-și onoreze obligația procedurală pozitivă în temeiul articolului 8 din Convenție, prin omisiunea de a investiga adecvat pretențiile că au fost filmate pe ascuns de poliție. Astfel Camera urma să abordeze chestiunea respectivă și să vină cu un răspuns clar dacă Guvernul a avut obligația pozitivă să investigheze alegațiile de filmare secretă și dacă da, dacă Guvernul și-a onorat această obligație. În continuare judecătorul a menționat că, acest caz era unul foarte serios din moment ce reclamanții erau jurnaliști care lucrau într-o publicație care a exprimat opinii critice față de Guvern. Mai mult ca atât, sunt dovezi clare că filmarea secretă a fost organizată de agenții statului. Înregistrarea video a fost difuzată de televiziunea națională într-o emisiune prezentată de președintele televiziunii, etc. Faptele respective sugerau clar că autoritățile erau implicate direct în acest caz și că acestea nu doar au eșuat să investigheze pretențiile reclamanților, ba dimpotrivă, au creat obstacole și au împiedicat în orice mod posibil investigația. În acest context, judecătorul a reiterat ideea că pretenția reclamanților privind omisiunea statului de a investiga circumstanțele filmării secrete urmau a fi tratate nu ca un simplu caz de voyeurism, ci mai degrabă ca un atac serios la libertatea de exprimare. Judecătorul și-a exprimat regretul că reclamanții nu s-au plâns în temeiul articolului 10 din Convenție, deși principiile aplicabile acestui articol puteau fi abordate la examinarea cererii în temeiul articolului 8.