În luna ianuarie CtEDO a comunicat Guvernului Moldovei următoarele cereri: Bagrin c. Moldovei (cererea nr. 61635/08), Danalachi c. Moldovei (cererea nr. 25664/09), Graciova c. Moldovei (43404/08), Ipati c. Moldovei (cererea nr. 55408/07), Modarca c. Moldovei (cererea nr. 37829/08), Radu c. Moldovei (cererea nr. 50073/07), Robulet c. Moldovei (cererea nr. 17935/08), Soitu c. Moldovei (II) (cererea nr. 18835/08), Stepuleac Anatol c. Moldovei (cererea nr. 12437/08), Stepuleac c. Moldovei (59850/09) și Stratan c. Moldovei (44085/08).


***


În cauza Bagrin c. Moldovei, reclamantul Vasile Bagrin în 1996 a fost arestat și deținut pentru 2 săptămâni, fiind suspectat de furt. Ulterior, organul de urmărire penală a descoperit adevărații făptași, iar reclamantul a fost eliberat. Deși procedurile penale împotriva sa au fost încetate, reclamantul nu fost niciodată formal achitat și dosarul penal a fost clasat câțiva ani mai târziu. Adevărații infractori au fost condamnați.


La o dată necunoscută reclamantul s-a adresat Ministerului Afacerilor Interne (în continuare MAI) în vederea obținerii unui cazier juridic pentru a-și perfecta pașaportul. Încercarea sa nu s-a soldat cu succes, deoarece în baza de date a MAI exista mențiunea despre existența unui dosar penal împotriva acestuia. Ca rezultat reclamantul a contestat refuzul MAI în instanța de judecată și acțiunea sa a fost admisă. I-a fost eliberat cazierul juridic unde era statuat că el niciodată nu a fost condamnat și nu este dat în căutare.


După ce a obținut cazierul, reclamantul a aplicat pentru obținerea pașaportului. Cererea sa a fost respinsă făcându-se referire la prevederile legale privind interzicerea de a părăsi țara persoanelor împotriva cărora sunt intentate dosare penale. Reclamantul a cerut MAI, fără succes, să radieze mențiunea. În final, reclamantul i-a acționat în judecată pe MAI și Secția de Pașapoarte, cerând să fie radiată mențiunea despre existența unui dosar penal împotriva sa, să i se elibereze pașaportul și să-i fie reparat prejudiciul suferit.


La 20 martie 2008 Curtea de Apel Chișinău a admis cererea reclamantului și a obligat MAI la plata prejudiciului moral în sumă de 5,000 lei. Instanța a respins argumentele Ministerului precum că mențiunea nu a putut fi radiată în lipsa unei decizii formale privind achitarea reclamantului. Mai mult, reclamantul avea deja un cazier judiciar „curat” eliberat de MAI.


Ministerul a atacat hotărârea Curții de Apel Chișinău, iar Curtea Supremă de Justiție a admis recursul parțial, reducând suma prejudiciului moral până la 500 lei.


În fața Curții reclamantul s-a plâns de violarea art. 5 și 6 CEDO, deoarece detenția sa a fost ilegală și procedurile finalizate cu decizia Curții Supreme de Justiție din 5 iunie 2008 sunt inechitabile. De asemenea el s-a plâns de violarea art. 2 Protocolul nr. 4 CEDO pretinzând încălcarea dreptului la libertatea de circulație și el nu a putut să se angajeze la muncă din cauza mențiunii despre dosarul penal din 1996 în baza de date a MAI.


Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:


Păstrarea informației legate de urmărirea penală din 1996 împotriva reclamantului, care a fost încetată, constituie o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții private în sensul art. 8 CEDO?


Dacă da, păstrarea unei astfel de informație este în concordanță cu art. 8 § 2 CEDO (S. and Marper v. the United Kingdom [GC], nos. 30562/04 and 30566/04, 4 December 2008)?


***


În cauza Danalachi c. Moldovei, reclamanta Angela Danalachi, la 3 martie 2008 a fost condamnată de judecătoria Cantemir pentru sustragerea ilegală a unor sume de bani colectate de comunitatea sa în scopul finanțării unor sărbători (1,400 Lei).


La 7 iulie 2008 Curtea de Apel Cahul a casat parțial soluția primei instanțe și a condamnat-o la plata unei amenzi în mărime de 600 unități convenționale (12,000 Lei). Decizia Curții de Apel a fost menținută de Curtea Supremă de Justiție la 26 noiembrie 2008.


Reclamanta a solicitat extinderea perioadei de achitare a amenzii deoarece la acel moment era în incapacitate de plată, fiind mamă solitară a unui copil mic și fiind însărcinată. Instanța a acceptat cererea sa și i-a permis extinderea termenului pentru două luni. Însă, reclamanta nu a achitat în termen amenda.


La 20 februarie 2009 executorul judecătoresc de la Oficiul de executarea Cantemir a solicitat judecătoriei Cantemir să schimbe pedeapsa în formă de amendă cu una non privativă de libertate. Reclamanta nu a fost asistată de un avocat. Ea a solicitat instanței să îi schimbe pedeapsa cu o muncă neremunerată în folosul comunității și a notat că va încerca să obțină banii necesari pentru plata amenzii până la sfârșitul anului. În aceeași zi instanța a acceptat cererea executorului judecătoresc și i-a aplicat reclamantei pedeapsa sub formă de detenție pe o perioadă de 12 luni (pentru fiecare lună 50 unități convenționale). Instanța a reținut că legea interzice aplicarea muncii neremunerate în folosul comunității femeilor însărcinate.


Reclamanta a fost arestată în aceeași zi și plasată în detenție. La 21 februarie 2009 avocatul a depus apel.


La 12 martie 2009 Curtea de Apel Cahul a admis apelul și a casat soluția primei instanțe. Instanța a reținut că reclamanta nu a beneficiat de asistență juridică în timpul examinării cauzei la 20 februarie 2009, în pofida faptului că ea avea acest drept garantat prin lege.


La 25 martie 2009 avocatul reclamantei a depus o cerere la judecătoria Cantemir pentru urgentarea examinării acestui caz, având în vedere că între timp amenda a fost achitată. El a mai menționat că reclamanta este deținută ilegal.


La 31 martie 2009 judecătoria Cantemir a admis cererea avocatului și a încetat procedura inițiată de executorul judecătoresc. Reclamanta a fost eliberată în aceeași zi.


În fața Curții reclamanta s-a plâns de violarea art. 5 CEDO, deoarece a fost deținută ilegal în perioada 12 și 31 martie 2009. De asemenea, invocând art. 6, 7 și 13 CEDO ea s-a plâns că a fost condamnată ilegal deoarece nu a comis nici o faptă ilegală. În continuare, ea a invocat violarea art. 6 § 3 CEDO, deoarece nu a fost asistată de un avocat la examinarea cauzei din 20 februarie 2009. În final reclamanta s-a plâns de violarea art. 1 protocolul nr. 4 CEDO, deoarece ea a fost arestată pentru incapacitatea de a-și stinge datoria.


Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:


A existat o violare a art. 5 CEDO? În particular, a existat o bază legală pentru detenția reclamantei după ce ea a depus apel, ulterior Curtea de Apel anulând soluția din 20 februarie 2009 și/sau după ce a informat instanța că ea a achitat integral amenda?


***


În cauza Graciova c. Moldovei, reclamanta Oxana Graciova, din 1979 a locuit împreună cu părinții săi în apartamentul acestora situat pe str. Tighina 33 din Chișinău, având viză de reședință în apartamentul respectiv.


În anul 2001 reclamanta a părăsit țara, plecând la muncă în Italia. În februarie 2004 părinții reclamantei au murit. Apartamentul acestora nu a fost privatizat.


La sfârșitul anului 2005 reclamanta a aflat că la 26 martie 2004, un ofițer de poliție (D.) a inițiat o acțiune în instanță solicitând constatarea faptului că reclamanta a pierdut dreptul său de a locui în apartamentul ei din cauza absenței pentru mai mult de șase luni.


La 28 aprilie 2004, Judecătoria sectorului Centru a admis această cerere. De asemenea, a constatat că D. avea dreptul de a obține locuință din partea statului și a obligat autoritățile locale să aloce apartament litigios lui D. Potrivit reclamantei, după intrarea în vigoare a hotărârii, D. a intrat în apartament, a luat bunurile reclamantei și a plecat. De atunci ea nu a avut acces în apartament, și nu a putut recupera bunurile sale.


La 5 decembrie 2005, reclamanta a solicitat anularea hotărârii din 26 martie 2004. La 21 martie 2006, Curtea de Apel Chișinău a admis cererea și a dispus reexaminarea completă a cazului.


La 29 iunie 2007 Judecătoria Centru a admis pretențiile lui D. și a obligat autoritățile locale să aloce apartament în litigiu reclamantei.


La 15 august 2007 această hotărâre a fost menținută de Curtea de Apel Chișinău, copia deciziei motivate respective a fost eliberată reclamantei la 31 octombrie 2007.


La 22 noiembrie 2007, reclamanta a formulat o cerere de recurs. Ea a menționat apartamentul în litigiu ca locul ei de reședință, în același timp menționând și adresa avocatului său. În cererea de recurs reclamanta a menționat, printre altele, că nu a avut acces în apartamentul litigios, care fuseseră ocupat de către D. din 2004. Ea a anexat dovada de plată de 45 lei, reprezentând 50% din valoarea taxelor judiciare care D. plătite atunci când a inițiat o acțiune împotriva ei.


La 22 noiembrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a expediat reclamantei o scrisoare, informând-o că recursul său nu poate fi examinat în lipsa de plată integrală a cheltuielilor de judecată în valoare de 95 lei, cerându-i o plată suplimentară de 50 lei. Scrisoarea a fost expediată la apartamentul litigios și nu la adresa indicată. Reclamanta nu a primit această scrisoare deoarece nu avea acces la apartament.


La 14 ianuarie 2008, reclamanta a aflat despre situația creată și a depus recurs repetat, plătind taxa de stat restantă.


La 9 aprilie 2008, Curtea Supremă de Justiție a lăsat fără examinare cererea de recurs, constatând că aceasta a fost depusă la 14 ianuarie 2008, în afara termenului limită de două luni de zile.


Invocând articolul 6 din Convenție reclamanta s-a plâns de încălcarea accesului la justiție în rezultatul refuzului Curții Supreme de Justiție de a examina cererea de recurs și că nu au fost motivate suficient hotărârile judecătorești.


Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:


– A existat o violare a art. 6 CEDO în cazul de față? În particular, a fost încălcat dreptul reclamantei de acces la justiție?


Reclamanta este reprezentată în fața Curții de către A. Adascalita, avocat din Chișinău.


***


În cauza Ipati c. Moldovei, reclamantul, Gheorghe Ipati, la 22 septembrie 2006 a fost arestat sub suspiciunea de jaf și a fost dus la Comisariatul de poliție sectorul Centru din Chișinău. El a fost sănătos și nu au avut nici o leziune.


Potrivit reclamantului, el a fost bătut în drum spre poliție pentru a-l determina să „mărturisească” o crimă pe care nu a comis-o. El a fost apoi plasat într-o celulă, fiindu-i refuzată asistența medicală.


La miezul nopții, din aceeași zi, reclamantul a fost din nou bătut de către un ofițer de poliție și de către anchetatorul responsabil de cazul său. El a fost aruncat la pământ și lovit pe tot corpul, fiind impus să recunoască cele imputate. Reclamantul a fost lăsat în celulă inconștient și cu hemoragie din nas, gură și urechi.


Celula în care a fost inițial plasată nu a avut mobilă și nu a existat nici o toaletă. Reclamantul nu a primit hrană sau apă în timpul detenției sale la Comisariat poliție.


La 23 septembrie 2006, reclamantul a fost transferat la Comisariatul General al Poliției („CGP”). Însă, ofițerii CGP descoperind gradul de leziuni ale reclamantului au refuzat să accepte transferul. Ofițerii de poliție de la Comisariatul de poliție Centru l-au escortat la un spital unde au discutat cu medicii și a obținut un certificat de la ei. Reclamantul nu a văzut certificatul și nu a fost văzut de medici înainte de a fi eliberat. El a fost apoi transportat înapoi la CGP și încarcerat. Doar la 24 septembrie 2006 reclamantul a primit hrană, care a constat dintr-o felie de pâine. Produsele alimentare au fost insuficiente pe întreaga perioada de detenției la CGP.


De asemenea, la 24 septembrie 2006, reclamantul a fost adus în fața procurorului C. unde s-a plâns că a fost maltratat. Potrivit reclamantului, anchetatorul a cerut de la C. să solicite un mandat pentru arestarea reclamantului pentru treizeci de zile. Însă, C. a considerat că reclamantul urmează să fie adus în fața unui judecător de instrucție, acesta urmând să se intereseze despre leziunile corporale ale reclamantului și să insiste asupra urmăririi penale a celor responsabili. De aceea el a dispus să elibereze solicitantul, sperând că acesta din urmă nu se va plânge de rele tratamente.


După eliberarea sa, reclamantul a mers direct la procuratura sectorului Centru și a așteptat să se întâlnească cu C.. Reclamantul a solicitat să fie examinat de un medic legist pentru a confirma existența și gravitatea leziunilor de pe corpul său. C. a refuzat să emită o astfel de ordonanță până la 26 septembrie 2006. În acea zi, reclamantul a vizitat un medic legist, care a găsit următoarele leziuni pe corpul reclamantului: două hematoame pe nas acoperite cu o crustă roșie de 0,3 x 0,1 cm și 0,5 x 0,3 cm și, respectiv, un hematom roșu de 1,3 x 0,4 cm; hemoragie în țesutul ambelor buze brută acoperită cu o substanță albă; edem pronunțat al cotului stâng, mișcare limitată din cauza durerii, hematoame pe diferite părți ale brațul stâng și cot de 2,7 x 2 – 14 x 6,5 cm; două zone de piele acoperite cu coajă maro în regiunea lombară a spatelui de 3 x 0,1 cm și 2,8 x 1,5 cm; pe partea dreaptă a coloanei vertebrale la nivelul vertebrelor 6 – 7 un hematom cianhidric-verde de 4 x 2 cm.


Medicul, de asemenea, a notat faptul că reclamantul a efectuat o radiografie. Din rezultatele obținute la 26 septembrie 2006, medicul legist a concluzionat că un os a fost rupt. În plus, coasta nouă și zece au fost rupte.


Raportul medical a fost prezentat procurorului.


La 25 ianuarie 2007, reclamantul a fost arestat din nou și a fost deținut Penitenciarul nr. 13 din Chișinău.


În acest penitenciar el a fost plasat în celula nr. 97, având dimensiunile de 60 m.p., unde erau cazați între treizeci și cinci la patruzeci deținuți. A fost un singur veceu, care nu este separat de restul celulei. Au fost doar douăsprezece paturi supraetajate, iar deținuții erau nevoiți să doarmă pe rând.


Deținuții nu au fost asigurați cu lenjerie de pat, nu a existat nici ventilație sau încălzire, iar o fereastră a fost complet acoperită. Reclamantul a fost supus fumatului pasiv și era supus prezenței paraziților și șobolanilor. Deținuții care au avut tuberculoză și alte boli infecțioase au fost ținuți împreună cu cei sănătoși. Reclamantului îi era permis să facă un duș doar o dată la zece zile.


Potrivit reclamantului, la cererea sa, procurorul a inițiat o urmărire penală în privința pretinselor rele tratamente, dar apoi a încetat-o fără a efectua o anchetă efectivă. În urma plângerilor reclamantului la judecătorul de instrucție, ancheta a fost redeschisă. Ulterior aceasta a fost încetată din nou, doar pentru a fi redeschisă în urma unei alte încheieri judecătorești, abordare care a fost repetată în mai multe rânduri. Reclamantul susține că a trebuit să se plângă de cincisprezece ori la procuror pentru a obține responsabilizarea torționarilor.


La 28 iunie 2007, reclamantul a angajat un avocat care să îl reprezinte. În aceeași zi, avocatul a cerut Procuraturii Chișinău să-i trimită copii ale tuturor reclamațiilor făcute către organele de drept în legătură cu presupusele rele tratamente, precum și copii ale tuturor materialelor de investigație inițiate. Avocatul a informat procurorul că reclamantul intenționează să depună o cerere în fața Curții și a precizat că orice refuz de către autoritățile statului pentru a pune la dispoziție documente cu privire la plângerea reclamantului ar putea duce la o încălcare a articolului 34 din Convenție.


La 18 iulie 2007, Procuratura Chișinău a informat avocatul reclamantului că cererea sa a fost respinsă la 16 iulie 2007, în ceea ce privește eliberarea copiilor plângerilor făcute de către reclamant și a documentelor din dosar. Procuratura a adăugat că Codul de procedură penală nu prevede dreptul unei victime (partea vătămată) să examineze materialele obținute în cadrul unei anchete penale înainte de finalizarea acestei anchete, cu excepția actelor de investigație în care victima a participat. Ancheta privind plângerea reclamantului a fost încă în curs de desfășurare și nici o decizie nu a fost luată.


La 31 iulie 2007, avocatul reclamantului a depus o plângere la Judecătoria Centru, în care a cerut instanței să constate că reclamantul a fost deținut în condiții inumane de detenție, contrar articolului 3 al Convenției, că a fost maltratat de către poliție și că nici o anchetă efectivă de rele tratamente au fost efectuată. El a cerut de asemenea, o constatare a unei încălcări a articolului 8 din cauza ingerinței în corespondența reclamantului. El a cerut în cele din urmă, ca instanța să dispună urmărirea penală pentru investigarea integrală a pretinselor rele tratamente și de a suspenda ofițerii de poliție acuzați de rele tratamente din funcțiile lor, pe perioada anchetei. Avocatul reclamantului a solicitat, de asemenea, plata despăgubirilor.


La 14 august 2007, Judecătoria Centru a respins plângerea avocatului reclamantului, constatând că el nu a contestat vreun anumit act a procurorului în fața instanței. În ceea ce privește daunele solicitate, acestea ar putea fi solicitate într-o acțiune în instanță civilă. Mai mult, reclamantul nu a autorizat în mod specific avocatul să depună o astfel de acțiune în instanță. Această decizie a fost definitivă.


În ianuarie și februarie 2007, reclamantul a trimis numeroase plângeri la Judecătoria Centru cu privire la ancheta ineficientă a maltratării sale. La data de 3 martie 2007, Judecătoria Centru a transmis una din plângerile sale procurorului și a trimis un răspuns reclamantului. El a primit scrisoarea de la instanța de judecată deschisă și cu o ștampilă a închisorii pe ea. Același lucru s-a întâmplat în cazul multor scrisori trimise reclamantului de către Judecătoria Centru, procuratura și avocatul său.


La 1 iunie 2007, reclamanta s-a plâns din nou că nu a existat nici o anchetă efectivă a maltratării sale. În aceeași zi, el a făcut o plângere similară la Comitetul de Plângeri. Potrivit reclamantului, ambele scrisori au fost deschise de către administrația penitenciarului.


La 30 iulie 2007, reclamantul s-a întâlnit cu avocatul său în închisoare nr. 9 Pruncul. Întâlnirea nu a fost confidențială, din moment ce alți deținuți și vizitatorii lor au fost prezenți în aceeași cameră și au putut auzi conversația lor. La această întâlnire au discutat detaliile plângerilor reclamantului, pe care avocatul le-a indicat într-o plângere la Judecătoria Centru depusă a doua zi.


Invocând articolul 3 din Convenție, reclamantul s-a plâns că a fost maltratat de către poliție și că nu a avut loc nici o anchetă efectivă pe faptul maltratării. De asemenea, el s-a plâns, că condițiile de detenție au fost inumane. În continuare, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 8 din Convenție, de ingerință în corespondența acesta. Și că a fost împiedicat să aibă întrevederi confidențiale cu avocatul său în timpul detenției.


Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:


1. A existat o încălcare a articolului 3 din Convenție în cazul de față? În particular:


(a) a fost supus reclamantul la rele tratamente în detenție, contrar cerințelor articolului 3 din Convenție?


(b) a existat o anchetă rapidă și eficientă în privința pretinselor rele tratamente, în sensul articolului 3 din Convenție?


(c) a fost deținut în condiții inumane pe perioada detenției, contrar cerințelor articolului 3 din Convenție?


2. A existat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție în ceea ce privește presupusa lipsă de confidențialitate de comunicare dintre avocat și client pe perioada detenției reclamantului?


3. A existat o încălcare a articolului 8 din Convenție? În particular, a fost deschisă corespondența reclamantului de către administrația penitenciarului?


4. A existat o încălcare a articolului 34 al Convenției în ceea ce privește refuzul procuraturii, de a permite avocatului reclamantului să consulte și să copie materiale, inclusiv plângerile reclamantului, acumulate în cadrul urmăririi penale cu privire la pretinsele rele tratamente?


Reclamantul este reprezentat în fața Curții de către Roman Zadoinov, avocat din Chișinău.


***


În cauza Modarca c. Moldovei, reclamantul Constantin Modarcă, la 13 octombrie 2007 a fost arestat fiind suspectat de omor. La 7 august 2008 el a fost condamnat la 15 ani de închisoare de judecătoria Strășeni. Sentința a fost menținută de instanțele superioare.


La o dată necunoscută în 2008 reclamantul a fost plasat în Penitenciarul nr. 13 Chișinău. El a descris condițiile detențiile sale după cum urmează: el este ținut într-o celulă de 12 metri pătrați împreună cu mai mult de 5 persoane; celula nu este ventilată; celula este umedă și plină de paraziți; pe timp de iarnă în celulă este frig; mâncare este puțină și necomestibilă.


În fața Curții reclamantul s-a plâns de violarea art. 3 CEDO, deoarece a fost deținut în condiții inumane și degradante. De asemenea el s-a plâns de violarea art. 6 § 1, 2 și 3 CEDO, deoarece procuratura și instanțele nu au verificat toate circumstanțele cauzei prompt, a fost condamnat ilegal.


Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:


1. a existat o violare a art.3 CEDO privind condițiile de detenție a reclamantului în perioada de timp indicată?


În observațiile sale părțile sunt invitate să-și formuleze comentariile în lumina recomandărilor Comisiei Europene pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau a tratamentelor inumane și degradante în paragraful 63 al raportului său legate de vizita sa în Moldova în perioada 10 și 22 iunie 2001, și anume „… de a transfera deplina responsabilitate pentru deținuții din arest preventiv de la Ministerul Afacerilor Interne către Ministerul Justiției”.


2. având în vedere:


– rapoartele Comisiei Europene pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau a tratamentelor inumane și degradante, cu privire la vizitele sale în Moldova în 1998, 2001, 2004 și 2007;


– raportul privind tortura și alte tratamente inumane și degradante sau pedepse al Raportorului special (Consiliul Organizației Naționale pentru Drepturile Omului, document A/HRC/10/44/Add.3, 12 februarie 2009);


– Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pe cauzele Ostrovar v. Moldova, no. 35207/03, 13 Septembrie 2005; Sarban v. Moldova, no. 3456/05, 4 Octombrie 2005; Becciev v. Moldova, no. 9190/03, 4 Octombrie 2005; Boicenco v. Moldova, no. 41088/05, 11 iulie 2006; Holomiov v. Moldova, no. 30649/05, 7 Noiembrie 2006; Istratii și alții v. Moldova, nos. 8721/05, 8705/05 and 8742/05, 27 Martie 2007; Modarca v. Moldova, no. 14437/05, 10 mai 2007; Ciorap v. Moldova, no. 12066/02, 19 iunie 2007; Stepuleac v. Moldova, no. 8207/06, 6 Noiembrie 2007; Țurcan v. Moldova, no. 10809/06, 27 Noiembrie 2007; Paladi v. Moldova [GC], no. 39806/05, 10 martie 2009; Straisteanu și alții v. Moldova, no. 4834/06, 7 aprilie 2009; Gavrilovici v. Moldova, no. 25464/05, 15 Decembrie 2009; și I.D. v. Moldova, no. 47203/06, 30 Noiembrie 2010:


Situația cererilor de față atestă existența unei „probleme sistemice”, astfel încât lacunele în legislația națională și / sau practicii pot da naștere la numeroase cereri similare?


***


În cauza Radu c. Moldovei, reclamanta Liliana Radu, la momentul evenimentelor era lector la Academia de Poliție. La o dată nespecificată ea a fost supusă unei însămânțări artificiale la o clinică de fertilitate pe lângă Ministerul Sănătății și a rămas însărcinată. Între 4 și 20 august 2003 reclamanta a fost internată în rezultatul unui risc de a pierde sarcina și ulterior a fost supravegheată de doctor și a primit tratamentul necesar. Se pare că starea de sănătate a reclamantei o impunea să lipsească de numeroase ori de la serviciu și certificatele medicale indicau că absențele sale se datorau sarcinii și a riscului de a o pierde.


La 5 noiembrie 2003, angajatorul reclamantei a cerut, de la clinica unde reclamanta primea tratament, informația despre motivele concediului său medical. În scrisoarea din 7 noiembrie 2003 clinica a informat angajatorul reclamantei că ea era însărcinată cu gemeni, ca rezultat al însămânțării artificiale, că exista riscul de a pierde sarcina și că reclamanta are hepatită B. Fișa de observare a reclamantei a fost atașată la scrisoare.


Din cele relatate de reclamantă, informația prezentată de clinică a devenit fapid cunoscută staff-ului Academiei de Poliție, și chiar studenților. Ca rezultat al stresului reclamanta a pierdut sarcina câteva zile mai târziu. Soțul ei, care era de asemenea angajat al Academiei de Poliție, a fost nevoit să-și schimbe locul de muncă.


La 4 februarie 2004 reclamanta a inițiat proceduri împotriva clinicii de fertilitate, Academiei de Poliție și Ministerului Afacerilor Interne solicitând compensații pentru încălcarea dreptului la respectul vieții private. De asemenea, ea a solicitat compensarea prejudiciului material pentru costul însămânțării artificiale.


La 6 iulie 2004, judecătoria Centru a respins cererea reclamantei motivând că divulgarea informației de către clinica de fertilitate a fost legală, deoarece angajatorul reclamantei a pornit o investigație pe cazul dat. Reclamanta a depus apel și a argumentat, inter alia, că potrivit art. 12 al Legii cu privire la ocrotirea sănătății reproductive și planificarea familială, toată informația legată de sănătatea reproductivă a pacienților este confidențială.


La 2 noiembrie 2006 Curtea de Apel Chișinău a casat hotărârea primei instanțe și a admis acțiunea reclamantei. Clinica de fertilitate, Academia de Poliție și Ministerul Afacerilor Interne au fost obligate la plata prejudiciului moral în mărime de 20,000 lei, 15,000 lei și respectiv 7,000 lei. Prejudiciul material a fost refuzat ca nefondat. Și reclamanta și pârâții au depus recurs. La 10 mai 2007 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul depus de clinica de fertilitate și a respins acțiunea reclamantei. Instanța a reținut că clinica era în drept să divulge informația despre starea sănătății a reclamantei deoarece angajatorul trebuia să stabilească dacă concediul medical al reclamantei era justificat. Alte recursuri au fost respinse.


În fața Curții reclamanta s-a plâns de violarea art. 8 CEDO, deoarece Statul respondent nu i-a asigurat dreptul său la respectarea vieții private, în rezultatul respingerii de Curtea Supremă de Justiție acțiunii sale împotriva clinicii de fertilitate. Reclamanta s-a mai plâns de violarea art. 6 CEDO invocând că procedurile naționale au fost inechitabile, deoarece decizia Curții Supreme de Justiție a fost una arbitrară și pentru că instanțele nu i-au acordat compensații pecuniare.


Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:


A existat o ingerință în dreptul reclamantei la respectul vieții private în sensul art. 8 § 1 CEDO ca rezultat al divulgării informației de clinica de fertilitate?


Dacă da, această ingerință este în concordanță cu legea și necesară în sensul art. 8 § 2 CEDO?


***


În cauza Robuleț c Moldovei, reclamanta, la 17 septembrie 2003 G. l-a autorizat pe I. să-i vândă camionul săi și a întocmit o procură în acest sens. La 15 septembrie 2004, I. a vândut camionul unui magazin specializat, iar ultimul l-a vândut reclamantei în aceiași zi.


La 12 octombrie 2004 notarul care a autentificat procura a cerut autorităților competente să blocheze orice re-înregistrare a camionului, deoarece G. și-a revocat procura.


În noiembrie 2004 G. a depus o acțiune civilă împotriva reclamantei, marina Robuleț, solicitând anularea vânzării camionului. Reclamanta de asemenea a depus o acțiune reconvențională de recunoaștere a dreptului de proprietate asupra camionului.


La 7 decembrie 2005 judecătoria Râșcani a admis acțiunea reclamantei, a obligat pe G. la plata 3,624 lei taxa de stat.


G. a depus apel, dar nu a achitat taxa de stat. Reclamanta a notat că G. a evitat să achite taxa de stat și a omis termenul de adresare la Curtea de Apel.


La 24 mai 2007 Curtea de Apel Chișinău a admis apelul lui G. și a anulat vânzarea camionului. Curtea nu a luat în considerație argumentele reclamantei despre neplata taxei de stat și omiterea termenului de depunere a apelului de către G.


La 7 noiembrie Curtea Supremă de Justiție a examinat recursul reclamantei pe motive de drept. Examinarea cauzei a fost numită la ora 10 și reclamanta urma să parcurgă 120 Km din orașul său pentru a ajunge la Curte. Totuși, ea a fost nevoită să aștepte în coridor, împreună cu alte 100 de persoane până la ora 17 când recursul a fost examinat. Ea era obosită și flămândă și acolo nu existau condiții de așteptare în hol. Instanța a decis să amâne examinarea recursului pentru 14 noiembrie 2007. În acea zi, după o examinare foarte rapidă, unde reclamantei i s-a refuzat să citească recursul său, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul pe motive de drept.


În fața Curții reclamanta s-a plâns de violarea art. 6 CEDO, deoarece Curtea de Apel Chișinău nu a examinat cauza sa într-o ședință publică; nu i s-au oferit condiții pentru a se pregăti de examinare la Curtea Supremă de Justiție; deciziile instanțelor superioare au fost nemotivate; instanțele superioare au evitat să se pronunțe pe toate capetele de cerere înaintate și că procedurile în cazul său erau excesiv de lungi. În final reclamanta s-a plâns de violarea art. 13 CEDO deoarece nu a avut remedii efective în ceea ce privește plângerea ei în sensul art. 6 CEDO legate de durata excesivă a procedurilor.


Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:


A existat o violare art. 6 CEDO în prezenta speță? În particular, instanțele au luat în considerare cele mai importante argumente a reclamantei că G. nu a plătit taxa de sat sau că a depus apelul tardiv? Au avut posibilitatea reclamanta și avocatul său să susțină recursul corespunzător în fața Curții Supreme de Justiție?


În fața Curții reclamanta este reprezentată de Roman Zadoinov, avocat din Chișinău.


***


În cauza Soitu c. Moldovei, reclamantul Tudor Șoitu a lucrat la Curtea de Conturi a Republicii Moldova. La 29 octombrie 2001 a fost pornită urmărirea penală împotriva sa. La 15 februarie 2002 el a fost suspendat din funcție pe perioada investigațiilor.


La 5 martie 2002, urmărirea penală s-a finalizat și cauza a fost trimisă în instanța de judecată pentru examinare. Reclamantul a solicitat ridicarea suspendării, dar i s-a refuzat.


La 15 martie 2002 el a depus o acțiune împotriva Curții de Conturi solicitând anularea ordinului din 15 februarie 2002, reangajarea sa și prejudiciile.


Potrivit reclamantului, el s-a interesat permanent despre soarta dosarului său, în perioada 2004-2005, dar de fiecare dată Curtea de Apel și Curtea Supremă de Justiție a evitat să-i dea careva răspunsuri concrete, statuând că el va fi informat.


La 22 iunie 2006 el a formulat o cerere scrisă la Curtea Supremă de Justiție în vederea obținerii informației despre soarta dosarului. El a înaintat cereri similare la Curtea de Apel la 5 decembrie 2006 și la Curtea Supremă de Justiție la 8 decembrie 2006 și la 5 martie 2007.


La 13 martie 2007 Curtea de Apel Chișinău i-a comunicat că nu există nici o informație despre cauza sa și i-a sugerat să se adreseze la Curtea Supremă de Justiție. La 14 martie 2007 Curtea Supremă de Justiție l-a informat că cauza sa a fost examinată la 29 martie 2003. Reclamantul a solicitat o copie a deciziei și a subliniat faptul că i s-a comunicat o cauză diferită de cea inițiată împotriva Curții de Conturi prin care a solicitat anularea actului administrativ din 4 decembrie 2001.


În fața Curții reclamantul s-a plâns de violarea art. 6 § 1 CEDO, deoarece evitând să examineze cauza sa instanțele naționale s-a încălcat dreptul său la accesul la justiție.


Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarea întrebare:


A existat o violare a art. 6 CEDO în prezentul caz?


În fața Curții reclamantul este reprezentat de V. Tarnovschi, avocat din Chișinău.


***


În cauza Anatol Stepuleac c. Moldovei, la 11 ianuarie 2006 fratele reclamantului Anatol Stepuleac, Gheorghe Stepuleac, a fost arestat de poliție, Reclamantul s-a prezentat ofițerilor de poliție ca și avocat și rudă a persoanei arestate și a încercat să afle motivele arestării. Cu toate acestea, el nu a putut primi careva informații în ziua respectivă și sa plâns la procuratura Buiucani despre evenimentele respective.


Reclamantul susține că i s-a spus să nu mai reprezintă fratele său și a fost amenințat că va fi arestat.


La 7 februarie 2006 mai mulți anchetatori, sub conducerea colonelului P., au percheziționat apartamentul fratelui reclamantului și au confiscat trei telefoane mobile și o cameră video. Camera video a fost folosită de către fiul fratelui reclamantului pentru a înregistra percheziția și potrivit reclamantului a fost luată în scopul de a distruge dovezile comportamentului abuziv din partea anchetatorilor și a colonelului P. La 17 februarie 2006, Judecătoria Centru a constatat că anchetatorii nu au avut nici un motiv să ridice telefoanele și camera video și a ordonat întoarcerea lor la proprietar.


În timpul percheziției din 7 februarie 2006, soția fratelui reclamantului a telefonat acestuia și cerut asistență. Reclamantul a venit în apartament cu un avocat. Potrivit reclamantului, el a întrebat despre motivele percheziției și apoi a fost împins într-o cameră de colonelul P., care l-a lovit pe reclamant în cap și i-a rănit mâna. Reclamantul a fugit și mai târziu în seara zilei respective a primit tratament la un spital, refuzând tratamentul în ambulatoriu.


Cu toate acestea, el s-a simțit mai rău în dimineața următoare (8 februarie 2006) și a fost transportat cu ambulanța la un spital, unde a suportat o intervenție chirurgicală. În seara aceleiași zile, ofițeri din Direcția Generală de combaterea criminalității organizate din cadrul Ministerului Afacerilor Interne („Direcția”) au venit să-l aresteze, însă medicii au interzis transferul acestuia din cauza stării de sănătate slabe. De asemenea, în acea zi, un neurolog a stabilit că reclamantul a suferit un traumatism cranian.


La 9 februarie 2006 anchetatorii Direcției l-au reținut pe reclamant și l-au dus la izolatorul de detenție. Se presupune că, inițial medicii au protestat împotriva transferului, dar după un apel de la un oficial de rang înalt din cadrul Ministerului Afacerilor Interne transferul a fost autorizat și starea sănătății reclamantului a fost descrisă în documentul de eliberare medical ca fiind „satisfăcătoare”.


Două ore mai târziu, reclamantul a pierdut cunoștința în celula sa de la Direcție. A fost chemată o ambulanță pentru a oferi asistență medicală de urgență. Medicii au notat faptul că reclamantul a suferit o traumă la cap și a fost găsit inconștient, precum și faptul că „poliția refuza internarea”.


La 10 februarie 2006, șeful Centrului de detenție a Direcției a raportat conducerii că reclamantul s-a plâns de starea proastă a sănătății și că ambulanța a fost chemată de mai multe ori, însă medicii nu au găsit nici o problemă serioasă care ar necesita tratament ambulatoriu.


În aceeași zi, reclamantul a fost adus în fața unui judecător de instrucție, care a dispus arestarea lui pentru zece zile. Judecătorul a ordonat de asemenea, transferul reclamantului la Penitenciarul nr. 13 din Chișinău, unde el ar putea primi tratament medical. Cu toate acestea, reclamantul nu a fost transferat în închisoare și a continuat să fie deținut la centrul de detenție a Direcției. La 14 februarie 2006 reclamantul a solicitat administrației Direcției să fie transferat în Penitenciarul nr. 13. La 22 februarie 2006 a fost informat de către administrația Direcției că cererea a fost înaintată, în aceeași zi, la procurorul care instrumentează cazul, „pentru a obține acordul pentru transferul reclamantului în Penitenciarul nr. 13”.


La 7 martie 2006, judecătorul de instrucție a examinat plângerea reclamantului cu privire la modul în care a fost tratat de către poliție. Judecătorul a constatat că reclamantul nu a contestat vreun anumit act al poliției sau a procurorului și că el ar putea să se plângă la procuror.


La 8 martie 2006 procurorul a decis să nu inițieze procedurile penale în baza plângerilor reclamantului privind maltratarea sa în timpul percheziției în apartamentul fratelui său, etc. Procurorul a notat, printre altele, că, din cauza imixtiunii din partea reclamantului în procedura percheziției, ofițerii „au întreprins măsurile necesare pentru a stopa imixtiunea lui acționând legal”. Reclamantul a contestat ordonanța respectivă.


La 24 octombrie 2006, judecătorul de instrucție al Judecătoriei Centru a anulat ordonanța din 8 martie 2006 ca nemotivată. În special, nu a fost făcută nici o verificare a legalității utilizării forței împotriva reclamantului în timpul percheziției din 7 februarie 2006.


Reclamantul și avocatul său a continuat să se plângă despre maltratarea acestuia din 7 februarie 2006 și de lipsa asistenței medicale.


La 21 noiembrie 2006, procurorul din nou, a decis să nu inițieze urmărirea penală în baza plângerilor reclamantului.


Ca răspuns la plângerile sale numeroase, la 7 mai 2007, reclamantul a fost informat de către Procuratura Generală că decizia din 21 noiembrie 2006 a fost adoptată prematur și după o examinare superficială a materialelor. Ca urmare, procurorul care a examinat cauza și alți doi oficiali au primit mustrare pentru că nu au îndeplinit sarcinile în mod corespunzător.


La 8 mai 2007, ordonanța din 21 noiembrie 2006 a fost anulată.


La 28 iunie 2007, procurorul din nou, a decis să nu inițieze urmărirea penală.


La 17 august 2007, judecătorul de instrucție a anulat această ordonanță ca fiind superficială și în contradicție cu probele din dosar.


La 30 octombrie 2007, procurorul din nou, a decis să nu inițieze urmărirea penală, în mare măsură, bazându-se pe aceleași motive reținute anterior.


La 20 noiembrie 2007, judecătorul de instrucție a anulat această decizie ca fiind superficială și în contradicție cu probele din dosar, constatând aceleași deficiențele stabilite anterior.


La data de 9 ianuarie 2008, Procuratura Generală a decis să nu inițieze urmărirea penală, în mare măsură, bazându-se pe aceleași motive reținute anterior.


La 12 martie 2008, judecătorul de instrucție a anulat această ordonanță ca fiind superficială și în contradicție cu probele din dosar, constatând aceleași deficiențele stabilite anterior.


La 17 aprilie 2008, reclamantul a fost oficial recunoscut ca parte vătămată în cadrul urmăririi penale nr. 2008038049.


Reclamanta susține că în 2007 el a fost achitat pe toate capetele de acuzare împotriva sa.


Invocând art. 3 CEDO, reclamantul s-a plâns că a fost maltratat de către poliție în cadrul percheziției din 7 februarie 2006 și după arestarea sa, precum și că nu a primit asistență medicală necesară. El a fost intimidat pe parcursul detenției sale, în scopul de a-l împiedica să-l reprezintă în mod legal pe fratele său. De asemenea, a invocat violarea art. 13 CEDO, deoarece nu a avut remedii eficiente în ceea ce privește plângerile sale în temeiul art. 3 CEDO.


În final, invocând art. 18 CEDO, reclamantul s-a plâns că a fost arestat, nu din cauza unei suspiciuni că ar fi comis vreo infracțiune, dar în scopul de a-l descuraja să-l apere fratele său și în scopul de a exercita presiuni asupra familiei sale, astfel încât să renunțe la dreptul lor de proprietate asupra companiei lor private de securitate „Tantal”.


Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:


1. A existat o violare a art. 3 din CEDO? În particular:


(a) a fost reclamantul maltratat în timpul percheziției din 7 februarie 2006 și/sau în timpul detenției sale la Direcție?


(a) a existat o anchetă efectivă pe marginea acuzațiilor de maltratare?


(c) a fost lipsit reclamantul de asistența medicală necesară?


2. A existat o încălcare a art. 13 CEDO coroborat cu art. 3 CEDO în cazul de față?


Reclamantul este reprezentat în fața Curții de A. Ursachi, avocat din Chișinău.


***


În cauza Stepuleac c. Moldovei, reclamantul Gheorghe Stepuleac, la 14 iulie 2009, Procuratura mun. Chișinău l-a acuzat de comiterea infracțiunii de introducere în circulație a banilor falși. La 21 iulie 2009 reclamantul a fost reținut.


La 24 iulie 2009 procuratura a solicitat Judecătoriei Centru eliberarea mandatului de arest pe numele reclamantului.


Potrivit procuraturii, la 14 august 2007, reclamantul s-a întâlnit cu R.V. și a convenit să-i plătească 4000 dolari SUA (USD) în schimbul unor bani falși (USD 80.000) și cu scopul de a-i pune în circulație. La 15 august 2007, reclamantul a arătat lui R.V. un loc unde urmează să fie lăsați banii falși. La data de 16 august 2007 R.V. a lăsat banii falși în locul respectiv. Ulterior reclamantul i-a luat și i-a introdus în circulație. Aproximativ peste două săptămâni mai târziu, reclamantul a achitat lui R.V. USD 4.000.


La 24 iulie 2009, Judecătoria Centru a admis parțial demersul procurorului.


La 27 iulie 2009, avocatul reclamantului a declarat recurs, constatând că urmărirea penală a evitat să prezinte vreo probă în sprijinul demersului său, care a fost motivul refuzului instanței de judecată de a plasa reclamantul în detenție. Întrucât instanța nu a găsit motive pentru a arestarea reclamantului, atunci nu existau motive și nici pentru eliberarea mandatului de arest la domiciliu. Mai mult decât atât, în timpul ședinței din 24 iulie 2009, reclamantul a prezentat dovezi (ștampile în pașaportul său) care atestă faptul că el a fost în afara Republicii Moldova în zilele menționate de urmărire penală și, prin urmare nici teoretic nu a putut comite infracțiunea în zilele respective,după cum susținea acuzarea.


La data de 30 iulie 2009 Curtea de Apel Chișinău a respins recursul ca nefundat.


La 31 iulie 2009, Judecătoria Centru a respins cererea procurorului de a prelungi arestul la domiciliu a reclamantului pentru 30 de zile.


Reclamantul s-a referit la faptul că în trecut a fost acuzat pe nedrept de comiterea diferitor infracțiuni, în consecință petrecând șase luni în detenție în așteptarea procesului în perioada 2005-2006 înainte de achitarea de către Curtea Supremă de Justiție la 21 octombrie 2008. În ceea ce privește arestul respectiv, Curtea a constatat o încălcare a articolului 5 § 1 al Convenției în 2007 (a se vedea Stepuleac c. Moldovei, nr. 8207/06, 6 noiembrie 2007), menționând că el a fost arestat în absența unei suspiciuni rezonabile de comitere infracțiuni. Între timp, compania sa a fost, de asemenea privată de licență și redobândită în rezultatul hotărârii Curții Supreme de Justiție din 27 decembrie 2007. În pofida acestor evenimente, pe site-ul internet al Ministerului Afacerilor Interne continuă să fie afișat pentru o lungă perioadă de timp la rubrica „crime soluționate” informații despre arestarea reclamantului ca acțiune de lichidare a unei bande criminale.


Mai mult decât atât, în urma evenimentelor din 7 aprilie 2009 din Moldova, reclamantul a fost din nou arestat și acuzat de a fi participat la dezordini de masă. El a fost deținut timp de două luni și a depus o cerere separată în fața Curții în ceea ce privește această arestare.


Invocând art. 5 § 1 CEDO reclamantul se plânge că a fost arestat în lipsa unei suspiciuni rezonabile că ar fi comis vreo infracțiune. De asemenea, invocând violarea art. 18 CEDO, reclamantul se plânge că arestarea lui repetată nu a fost efectuată cu scopul de a investiga o infracțiune, dar a fost determinată de motive politice.


Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:


– A existat o încălcare a articolului 5 § 1 și / sau § 3 CEDO? În special, a existat o suspiciune rezonabilă că reclamantul ar fi comis vreo infracțiune? Instanțele judecătorești au reținut motive pertinente și suficiente în deciziile sale de dispunere și prelungire a detenției reclamantului?


Reclamantul este reprezentat în fața Curții de J. Hanganu, avocat din Chișinău.


***


În cauza Stratan c. Moldovei, reclamantul Ruslan Stratan, în martie 2000 împotriva reclamantului a fost pornită o urmărire penală fiind suspectat de furt. Reclamantul a fost arestat și l-a angajat pe V. Corobovțev ca avocat.


La 10 decembrie 2001 reclamantul a fost achitat și eliberat imediat.


Apelul depus de procuror a fost amânat de numeroase ori. Reclamantul și avocatul său au participat la examinarea cauzei până la 29 ianuarie 2004. La o dată necunoscută reclamantul a părăsit țara.


Deoarece reclamantul nu s-a prezentat în fața Curții la 19 și 24 martie 2004, la 24 martie 2004 a fost dispusă arestarea sa. Reclamantul a fost dat în căutare. Examinarea cauzei a fost suspendată.


La 20 iunie 2005 a fost reluată examinarea cauzei. Potrivit reclamantului, instanța nu a informat avocatul său despre acest fapt și a invitat un avocat din oficiu pentru a-i reprezenta interesele reclamantului.


La 30 iunie 2006 reclamantul a fost condamnat la 10 ani închisoare in absentia de judecătoria Râșcani.


Avocatul din oficiul nu a depus apel.


Un an mai târziu după ce sentința din 30 iunie 2006 a intrat în vigoare, avocatul care inițial l-a reprezentat pe reclamant a depus apel. El a invocat că nici dânsul, nici clientul său nu au fost notificați despre adoptarea sentinței și în consecință nu a putut să depună apel în termenul de 15 zile prescris de lege.


La 23 ianuarie 2008 Curtea de Apel Chișinău a lăsat fără examinare apelul depus ca tardiv. Soluția Curții de Apel a fost menținută de Curtea Supremă de Justiție la 30 aprilie 2008.


În fața Curții reclamantul s-a plâns că prin refuzul instanțelor naționale de a examina apelul avocatului, i-a fost încălcat dreptul garantat de art. 6 § 3 CEDO.


Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:


A existat o violare a art. 6 CEDO? În particular:


a) refuzul instanțelor de a examina apelul avocatului depus ca tardiv contravine art. 6 § 1 și 3 CEDO?


b) faptul că avocatul din oficiu nu a depus apel și lipsa de reacție a instanțelor naționale în privința acestei omisiuni este o problemă în sensul art. 6 CEDO?


În fața Curții reclamantul este reprezentat de V. Corobovțev, avocat din Chișinău.