La 2 noiembrie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunțat hotărârea în cauza Mătăsaru și Savițchi c. Moldovei (cererea nr. 38281/08).


În această cauză, reclamanții, Anatol MÄ‚TÄ‚SARU și Djulieta SAVIȚCHI, sunt soț și soție. Primul reclamant este proprietarul unui internet café. La 22 octombrie 2006, el a dat afară din internet café un băiat care l-a împiedicat pe altul să folosească un calculator. Primul reclamant s-a dus în alt loc și, în timp ce revenea, în internet café au intrat două persoane (C.A., comandantul forțelor speciale a regimentului poliției „Scut”, și D.A.) care îl căutau. Managerul L.C. le-a spus celor doi că primul reclamant urma să revină în curând și aceștia au ieșit afară. În scurt timp, L.C. a ieșit și a văzut că primul reclamant era la pământ fără cunoștință, iar unul dintre cele două persoane îi oferea primul ajutor. L.C. a chemat ambulanța și poliția și a anunțat cel de-al doilea reclamant despre cele întâmplate.


Primul reclamant a fost transportat la spital, unde i s-a prescris tratament. La 25octombrie 2006, el a fost examinat de un medic, care a notat că el avea o vânătaie în jurul ochiului drept, a nasului și la spate; a confirmat diagnoza unui medic neurolog din 23 octombrie 2006, care a constatat că reclamantul a suferit o traumă la cap; și a ajuns la concluzia că leziunile de pe corpul reclamantului indicau că acestea nu au fost provocate de la cădere.


La 25 octombrie 2006, primul reclamant a depus o plângere la poliție, în care a indicat că, atunci când se apropia de internet café, la intrare se aflau doi bărbați și băiatul pe care el l-a dat afară. Unul din bărbați l-a întrebat pe acel băiat dacă reclamantul era acela. După ce băiatul a răspuns afirmativ, unul dintre bărbați l-a lovit pe reclamant în față, iar celălalt l-a lovit cu un obiect dur în cap, după care primul reclamant și-a pierdut cunoștința. Când și-a revenit, unul dintre cei care l-au atacat îi acorda primul ajutor. Acel bărbat a spus că reclamantul a avut un atac de epilepsie.


La 23 noiembrie 2006, procuratura a decis să nu inițieze o urmărire penală în baza plângerii reclamantului împotriva lui C.A. și D.A., deoarece „acțiunea nu era interzisă de legea penală”. Procurorul a mai menționat că C.A. a oferit reclamantului primul ajutor.


Ulterior, în urma contestației reclamantului, ordonanța de refuz de începere a urmăririi penale a fost anulată de 3 ori – la 10 ianuarie 2007 și la 6 iunie 2007, de către procurorul ierarhic superior, și la 15 aprilie 2008, de către judecătorul de instrucție de la Judecătoria Centru. Procurorul a refuzat să inițieze urmărirea penală de fiecare dată – la 15 februarie 2007, la 10 septembrie 2007 și, respectiv, la 11 iunie 2008. Motivarea acestor decizii era similară celei din 23 noiembrie 2006.


Primul reclamant a contestat în instanța de judecată ordonanța din 11 iunie 2008, care a fost transmisă spre examinare procurorului ierarhic superior, care a respins plângerea reclamantului la 17 iulie 2008. În urma contestației reclamantului, la 20 octombrie 2008, Judecătoria Centru a anulat ordonanțele din 11 iunie 2008 și 17 iulie 2008 și a trimis cauza la reexaminare procurorului.


La 25 noiembrie 2008, Procuratura Ciocana a inițiat urmărirea penală în temeiul plângerii reclamantului din 25 octombrie 2006. La cererea primului reclamant, la 2 februarie 2009, dosarul a fost transmis spre examinare Procuraturii mun. Chișinău, pe motiv că la Procuratura Centru exista o implicare tendențioasă a unor procurori în urmărirea penală. La 29 iunie 2009, după ce cererea reclamanților la Curte a fost comunicată Guvernului, procurorul i-a recunoscut formal pe C.A. și D.A. în calitate de bănuiți. Reclamanții au aflat despre acest lucru din observațiile Guvernului. La 28 septembrie 2009, învinuirile împotriva lui C.A. și D.A. au fost retrase. Reclamanții au primit o copie a acestei decizii împreună cu observațiile Guvernului din 30 decembrie 2009. Dosarul a fost transmis Procuraturii Centru, care, la 6 noiembrie 2009, a suspendat urmărirea penală din cauza imposibilității identificării făptașilor. În urma plângerii primului reclamant către Procuratura Generală, decizia din 6 noiembrie 2009 a fost anulată. Și că urmărirea penală a fost redeschisă, care este pendinte la Procuratura Centru.


La 29 ianuarie 2008, reclamanții au organizat un marș de protest în centrul mun. Chișinău, care a fost autorizat de Primăria mun. Chișinău. Ei au protestat în fața Comisariatului de poliție Centru, a Procuraturii Generale și a Ministerului Afacerilor Interne. La ora 10.15, de ei s-au apropiat polițiști îmbrăcați în civil, care le-au cerut reclamanților să-i urmeze la secția de poliție. Protestul și arestul reclamanților au fost filmate de către jurnaliști. În scurt timp, reclamanții au fost eliberați, dar au fost arestați ulterior în fața Procuraturii Generale și au fost deținuți până la ora 17.00. În aceeași zi, reclamanții au fost învinuiți de comiterea unor contravenții administrative prevăzute de art. 174 (1), 174/1 (2)-(4), 174/5 (1), 174/6 (1) Codul cu privire la contravențiile administrative. La 21 aprilie 2008, Judecătoria Centru a respins toate învinuirile împotriva reclamanților, cu excepția celei de insultarea ofițerului de poliție (art. 174/6 (1) CCA). În urma recursului reclamanților, hotărârea a fost casată și cauza a fost trimisă la reexaminare, în urma căreia toate învinuirile împotriva reclamanților au fost respinse.


La 18 decembrie 2008, ziua națională a poliției, reclamantul intenționa să organizeze încă un protest, pentru care a obținut autorizație de la Primăria mun. Chișinău. La ora 09.15, el a parcat minibusul său în fața garajului, în care se afla un măgar îmbrăcat într-o uniformă pe care scria ”miliționer” și un porc îmbrăcat în negru pe care scria ”porcuror”. La ora 09.30 un automobil care aparținea forțelor speciale a regimentului poliției „Scut” a ajuns la garajul reclamantului și a blocat ieșirea. Acolo au venit o mașină a poliției, un grup operativ al MAI și presa. La ora 11.30 șeful Comisariatului de poliție sect. Centru a ordonat arestul primului reclamant, pe motiv că acesta s-ar fi urinat în public. Reclamantul a negat acest fapt. În aceeași zi, primul reclamant a fost învinuit de comiterea unor contravenții administrative prevăzute de art. 164 (1), 174/5 (1), 174/6 (1) CCA. La 22 decembrie 2008, Judecătoria Centru l-a găsit vinovat pe reclamant de comiterea acestor contravenții administrative. În urma recursului reclamantului, la 2 februarie 2009, hotărârea a fost casată și cauza a fost trimisă la reexaminare. Printr-o hotărâre definitivă din 24 iulie 2009, toate învinuirile împotriva reclamantului au fost respinse.


În fața Curții, primul reclamant a invocat violarea art. 3 CEDO ca rezultat al anchetării insuficiente a plângerii sale cu privire la maltratare; ambii reclamanți au pretins violarea art. 5 § 1 CEDO în urma reținerii lor la 29 ianuarie 2008, primul reclamant a invocat același articol în urma reținerii sale la 18 decembrie 2008; violarea art. 11 CEDO în urma întreruperii protestului primului reclamant din 29 ianuarie 2008, precum și violarea art. 13 CEDO în colaborare cu art. 3 CEDO.


Guvernul a recunoscut că a existat violarea art. 5 CEDO în urma detenției ilegale, a notat că acest lucru a fost recunoscut de instanțele naționale, care prin sine constituie deja o satisfacție echitabilă parțială. Guvernul a notat că reclamanții urmau să se adreseze pentru compensații la nivel național în temeiul Legii nr. 1545 și că, deoarece reclamanții nu au făcut acest lucru, ei nu au epuizat căile interne de atac. Reclamanții au afirmat că, în practică, calea de a solicita la nivel național compensații în temeiul Legii nr. 1545 nu era efectivă, deoarece sumele acordate erau extrem de mici, iar termenul de examinare a cauzelor și de executare a hotărârilor – destul de îndelungat. Curtea a considerat că reclamanții nu au demonstrat cu suficientă certitudine faptul că instanțele de judecată nu acordă în mod sistematic satisfacție echitabilă adecvată victimelor violării art. 5 CEDO, precum și faptul că termenii de de examinare a cauzelor și de executare a hotărârilor sunt excesivi de mari. Totuși, Curtea a notat că va examina foarte minuțios evoluția practicii judiciare în acest sens și nu exclude faptul că ar putea să-și modifice poziția dacă se va demonstra că instanțele de judecată naționale nu acordă satisfacții echitabile consistente cu cele acordate de Curte. Astfel, pretenția reclamanților privind violarea art. 5 § 1 CEDO a fost respinsă pe motiv de neepuizare a căilor de recurs interne.


În ceea ce privește pretenția privind violarea art. 11 CEDO, Guvernul a notat că reclamanții puteau să ridice această chestiune în fața instanțelor naționale, dar nu au facut-o și, prin urmare, nu au epuizat căile de recurs interne. Curtea a admis obiecția Guvernului și a notat că toate procedurile în această cauză au fost inițiate de către polițiști. Instanțele de judecată i-au achitat pe reclamanți de învinuirile aduse, dar nu puteau să le acorde compensații în lipsa cererii acestora în acest sens. Astfel, pretenția reclamanților privind violarea art. 11 CEDO a fost respinsă pe motiv de neepuizare a căilor de recurs interne.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO, pe motiv de încălcare a obligațiilor procedurale a autorităților de a conduce o anchetă efectivă privind plângerea reclamantului de maltratare. Curtea a notat că anchetarea plângerii reclamantului a început în octombrie 2006 și continuă până în prezent, adică mai mult de 4 ani. În această perioadă, ea a fost întreruptă și suspendată de mai multe ori. După ce dosarul a fost transferat de la Procuratura Centru la Procuratura mun. Chișinău, din cauză că exista o implicare tendențioasă a unor procurori în urmărirea penală, peste 8 luni dosarul a fost transmis înapoi. Peste 2 săptămâni, Procuratura Centru a suspendat urmărirea penală, decizie care a fost anulată la cererea reclamantului. Curtea a notat că numeroasele întreruperi ale urmăririi penale au dus la termenul îndelungat în care s-a examinat dosarul. Refuzul de 4 ori de inițiere a urmăririi penale a dus la faptul că aceasta a început peste mail mult de 2 ani de la sesizare, ceea ce este incompatibil cu obligațiile procedurale ce derivă din art. 3 CEDO. Mai mult, reclamantul nu a fost infomat despre mai multe decizii care au fost adoptate pe marginea acestui caz, despre care el a aflat doar din observațiile Guvernului. Martorul L.C. nu a fost niciodată invitat pentru a recunoaște cele 2 persoane care erau învinuite de reclamant de maltratare.


Curtea a considerat că, în lumina constatării sale privind violarea art. 3 CEDO, nu mai este necesar de a se expune referitor la pretenția privind violarea art. 13 CEDO.


Primul reclamant a solicitat EUR 35,000 cu titlu de daune morale, iar cel de-al doilea – EUR 7,000. Ambii reclamanți au cerut Curții acordarea EUR 12,666 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Curtea a acordat primului reclamant EUR 8,000 cu titlu de daune morale și EUR 4,000 cu titlu de costuri și cheltuieli.


În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de către Vladislav GRIBINCEA, avocat din Chișinău.