În luna august 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a comunicat următoarele cereri Guvernului Moldovei: Levința (nr. 2) c. Moldovei (cererea nr. 50717/09), Cocu și Calantiev c. Moldovei (cererea nr. 20919/05), Gorobet c. Moldovei (cererea nr. 30951/10) și Red Union Fenosa S.A. c. Moldovei (cererea nr. 40738/10).


***


În cauza Levința (nr. 2) c. Moldovei, reclamanții, Vitalie LEVINȚA și Pavel LEVINȚA, au fost arestați în Rusia în octombrie 2000 și apoi extrădați în Moldova, unde au fost maltratați cu scopul de a depune mărturii autoincriminatoare și au fost condamnați (Levința c. Moldovei, cererea nr. 17332/03, 16 decembrie 2008). În urma hotărârii Curții din 16 decembrie 2008, în care a fost constatată violarea art. 3 și 6 CEDO, la 3 aprilie 2009, reclamanții au depus un recurs în anulare, solicitând anularea condamnării lor.


La 8 februarie 2010, Plenul Curții Supreme de Justiție a admis recursul în anulare și a casat toate hotărârile adoptate anterior, dispunând rejudecarea cauzei. Instanța a mai notat că reclamanții urmau să fie deținuți în stare de arest și că instanța de fond urma să se expună asupra măsurii preventive. La 15 martie 2010, Curtea Supremă de Justiție a expediat cauza spre examinare Curții de Apel Chișinău.  


La 13 aprilie 2010, avocatul reclamanților a cerut Curții de Apel eliberarea clienților săi, în absența unei hotărâri privind arestul lor preventiv. Procurorul a cerut în aceeași zi arestul reclamanților pentru 30 de zile. La 14 aprilie 2010, instanța a amânat examinarea cauzei pentru 16 aprilie 2010, care la fel a fost amânată pentru 19 aprilie 2010. La 19 aprilie 2010, Curtea de Apel Chișinău a respins cererea avocatului reclamanților din 13 aprilie 2010 și a dispus arestul preventiv al reclamanților pentru 30 de zile, menționând că detenția continuă a reclamanților este necesară pentru desfășurarea procedurilor penale; că sunt suficiente motive de a crede că reclamanții au comis infracțiunile de care erau acuzați, care sunt deosebit de grave; și că erau suficiente motive de a crede că reclamanții se vor ascunde de instanță și vor perturba desfășurarea procedurilor penale. Instanța s-a desesizat în favoarea Curții Supreme de Justiție.


La 22 aprilie 2010, avocatul reclamanților a depus cerere de recurs la Curtea Supremă de Justiție. La 13 mai 2010, ora 10.30, avocatul reclamanților a fost contactat la numărul de telefon mobil de către un judecător al Curții Supreme de Justiție, care l-a informat că ședința în această cauză urma să aibă loc la ora 12.00 în aceeași zi. Se pare că avocatul a reușit să participe la acea ședință. Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamanților ca nefondat și a stabilit că Curtea de Apel Chișinău era competentă pentru examinarea cauzei în fond.


În aceeași zi, 13 mai 2010, la ora 14.00, avocatul reclamanților a fost contactat la telefonul mobil de către un angajat al Curții de Apel Chișinău și informat că o ședință a fost stabilită pentru ora 16.00 în aceeași zi referitor la cererea procurorului de prelungire a arestului reclamanților. Avocatul se afla la Anenii Noi, unde participa la o ședință de judecată în care reprezenta interesele altui client al său. La ora 17.00, în aceeași zi, Curtea de Apel Chișinău a examinat cererea susmenționată a procurorului din 7 mai 2010, prin care cerea arestul reclamanților pentru încă 60 de zile. Ședința a avut loc în absența reclamanților, unul dintre care a refuzat să participe, iar altul nu se simțea bine, și în prezența unui avocat numit din oficiu, a cărui poziție a fost prezentată în hotărârea instanței în felul următor: „avocatul apărării a obiectat împotriva cererii procurorului”. Instanța a admis cererea procurorului. Unul dintre judecători, Gh. I., a avut opinie separată. 


Avocatul reclamantului a contestat hotărârea din 13 mai 2010 și a notat, printre altele, că Curtea de Apel Chișinău a dispus arestul reclamanților peste 2 ore după ce mandatul de arest al reclamanților expirase și că, prin urmare, clienții săi au fost deținuți timp de 2 ore fără temei legal. La 3 iunie 2010, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamanților ca nefondat și a notat că mandatul de arest eliberat la 19 aprilie 2010 (în care era indicat că perioada de arest începea din 14 aprilie 2010) s-a finisat doar la 14 mai 2010 și, prin urmare, pretenția reclamanților precum că ei au fost deținuți timp de 2 ore la 13 mai 2010 nu era fondată.


În fața Curții, reclamanții au pretins violarea art. 5 CEDO, pe motiv că ei nu au fost eliberați imediat după casarea deciziilor de condamnare și în absența cererii procurorului de a le aplica măsuri preventive; din cauză că instanțele nu au motivat suficient menținerea arestului lor după anularea condamnării lor; deoarece ei au fost deținuți preventiv o perioadă mai mare de 12 luni permise prin lege; precum și din cauză că ei au fost deținuți fără o bază legală timp de 2 ore la 13 mai 2010. De asemenea ei au invocat violarea art. 5 § 4 și 6 § 3 CEDO, pe motiv că drepturile apărării au fost încălcate prin citarea tardivă a avocatului ales de reclamanți și că instanțele au decis detenția lor în absența lor. Reclamanții au mai pretins violarea art. 6 § 2 și 13 CEDO din cauză că ei nu au putut contesta decizia Curții Supreme de Justiție.


Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:


1. Faptele cauzei relevă violarea art. 5 § 1 CEDO? În special, detenția reclamanților după 8 februarie 2010 a avut o bază legală?


2. A existat violarea art. 5 § 3 CEDO în această cauză? În special, instanțele au dat motive „relevante și suficiente” pentru arestul preventiv al reclamanților?


3. A existat violarea art. 5 § 4 CEDO în această cauză? În special, au avut reclamanții și avocatul lor oportunitatea de a prezenta în mod deplin poziția lor împotriva arestului preventiv? Instanțele au decis oare referitor la arestul preventiv al reclamanților într-un mod rapid, în sensul art. 5 § 4 CEDO?


4. Faptele cauzei relevă violarea art. 6 § 2 CEDO? În special, constatarea Curții de Apel Chișinău din 19 aprilie 2010 precum că „sunt suficiente motive de a crede că reclamanții au comis infracțiunile de care sunt acuzați” ridică vreo problemă sub acest aspect?


În fața Curții, reclamanții sunt reprezentați de către Veaceslav ȚURCAN, avocat din Chișinău.


***


În cauza Cocu și Calantiev c. Moldovei, reclamanții, Irina COCU și Igor CALNTIEV, sunt soția primului reclamant și, respectiv, tatăl celui de-al doilea reclamant, care au fost omorâți în 2001 de către O.B. și S.C., angajați ai Ministerului Afacerilor Interne (MAI). Victimele erau șoferi de taxi și au fost omorâte cu scopul de a acapara banii lichizi pe care îi dețineau. La 11 iulie 2002, O.B. și S.C. au fost condamnați la privațiune de libertate pe viață de către colegiul penal al Curții de Apel a Republicii Moldova, care i-a obligat să achite soției primului reclamant MDL 160 (EUR 11.7) pentru suma de bani furată de la soțul ei și MDL 500,000 (EUR 36,558.80) cu titlu de prejudiciu moral, iar tatălui celui de-al doilea reclamant – MDL 14,080 (EUR 1,209.50) pentru suma de bani furată de la fiul său și MDL 500,000 cu titlu de prejudiciu moral. Instanța a notat că instanțele civile urmau să se expună asupra celorlalte pretenții din acțiunea civilă a reclamanților (cheltuieli de judecată și compensații legale de înmormântarea victimelor și repararea automobilelor lor).


În urma inițierii procedurilor civile, după dispunerea unei reexaminări, la 5 octombrie 2004, Curtea de Apel Chișinău a menținut hotărârea Judecătoriei Centru din 21 iunie 2004, prin care O.B. și S.C. au fost obligați să achite primei reclamante MDL 27,343 (EUR 1,901.50) și celui de-al doilea reclamant – MDL 47,190 (EUR 3,281.66). Printr-o decizie irevocabilă din 22 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârile instanțelor inferioare și a încetat procesul din motiv că reclamanții au obținut deja compensații prin hotărârea din 11 iulie 2002 a Curții de Apel a Republicii Moldova, care avea autoritatea lucrului judecat.


În fața Curții, reclamanții au pretins violarea art. 6 § 1 CEDO, pe motiv că , prin adoptarea deciziei din 22 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a încălcat dreptul lor de acces la un tribunal; precum și violarea art. 1 Protocol nr. 1, pe motiv că au fost lipsiți de proprietatea loc din cauza refuzului curții Supreme de Justiție de a judeca recursul lor.


Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarea întrebare: Circumstanțele cauzei relevă o violare a art. 6 § 1 CEDO? În special, încetarea de către Curtea Supremă de Justiție la 22 decembrie 2004 a procesului civil inițiat de reclamanți constituie o încălcare a dreptului lor de acces la o instanță de judecată? Dacă da, a fost ea oare justificată?


În fața Curții, reclamanții sunt reprezentați de către Vitalie IORDACHI, avocat din Chișinău.


***


În cauza Gorobeț c. Moldovei, reclamantul, Iurie GOROBEȚ, la 25 februarie 2008, a fost vizitat de doi polițiști care l-au amenințat să meargă cu ei la secția de poliție în legătură cu un conflict cu rudele sale privind dreptul de proprietate asupra unei case. În loc să fie dus la secția de poliție, reclamantul a fost dus la spitalul psihiatric din Bălți, unde a fost spitalizat împotriva voinței sale timp de 41 de zile. Primele 2 săptămâni reclamantul a fost ținut într-o încăpere împreună cu persoane ce sufereau de boli psihice grave, care nu erau capabili să-și satisfacă necesitățile primare și care îl intimidau în mod regulat. El a cerut întrevederi cu familia sa și cu un avocat, dar fără succes. După 2 săptămâni, el a fost transferat într-o secție unde pacienții erau într-o stare mai puțin gravă. Pe toată durata spitalizării, reclamantului i-au fost administrate injecții care îi provocau stări similare paraliziei și ca rezultat el își pierdea cunoștința. El era forțat să primească pastile în toată ziua. El a încercat să refuze medicamentele, dar a fost amenințat că va fi pus în cămașă de forță și că va fi legat de pat.


După ce a fost eliberat, reclamantul a făcut demersuri oficiale către Judecătoria Rîșcani pentru a afla dacă aceasta a autorizat spitalizarea lui forțată. La 27 iulie și 26 decembrie 2008, Judecătoria Rîșcani a răspuns reclamantului, notând că nu a fost sesizată oficial pentru internarea lui forțată într-un spital psihiatric.


La 13 iunie 2008, reclamantul a obținut de la spitalul său local 2 rapoarte medicale care confirmau faptul că el nu era dependent de alcool și droguri și că el nu suferea de vreo maladie psihică. Raportul medical privind starea sa psihică a fost întocmit în rezultatul examinării sale de către o comisie formată din 8 medici și a fost semnată, printre altele, de medicul psihiatric, A.G. Spitalul a mai eliberat un certificat care confirma faptul că reclamantul nu a suferit de dereglări psihice înainte de 25 februarie 2008.


La 29 august 2008, reclamantul a depus o plângere la procuratură, solicitând investigarea cazului său și pedepsirea persoanelor vinovate pentru detenția sa ilegală în spitalul psihiatric. Procuratura l-a audiat pe medicul A.G., care a declarat că, la începutul lunii februarie 2008, a fost vizitat de o doamnă care s-a plâns de comportamentul agresiv al fratelui său, care era reclamantul; că mai târziu reclamantul a fost adus la el pentru consultare de către unul din polițiștii la care s-a referit reclamantul și că el a determinat că reclamantul suferea de ideea delirantă că el era urmărit și că rudele sale vroiau să-i vândă casa. Medicul a considerat că reclamantul reprezintă un risc pentru societate și a dispus internarea acestuia. Pe durata urmăririi penale, procurorul a cerut reclamantului să treacă o investigație psihiatrică, pentru a determina dacă suferea de vreo boală psihică. La început, reclamantul a fost de acord, dar apoi el s-a răzgândit când a aflat că trebuie să se afle timp de 3 săptămâni în spitalul psihiatric.


La 12 iunie 2009, procuratura a respins plângerea reclamantului, din motivul refuzului acestuia de a trece examinarea medicală, pentru că era imposibil de aflat care era starea lui psihică. Reclamantul a contestat ordonanța la procurorul superior, dar cererea a fost respinsă la 13 iulie 2009. La 23 iulie 2009, reclamantul a depus cerere de recurs la Judecătoria Rîșcani, care a respins-o din motiv că reclamantul a refuzat să se supună examenului medical.


În fața Curții, reclamantul a invocat violarea art. 3 CEDO, având în vedere tratamentul inuman și degradant la care a fost supus; precum și art. 6 CEDO, deoarece procedurile penale nu au fost echitabile.


Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:


1. A fost supus reclamantul la tratamente inumane și degradante, cu încălcarea art. 3 CEDO?


2. A fost lipsit reclamantul de libertate, cu încălcarea art. 5 § 1 CEDO? În special, a fost privarea de libertate legală potrivit legislației naționale?


3. Guvernul a fost invitat să prezinte Curții copia dosarului medical al reclamantului pentru perioada când a fost deținut la spitalul psihiatric din Bălți, precum și copia dosarului penal intentat la plângerea reclamantului.


***


În cauza Red Union Fenosa S.A. c. Moldovei, compania reclamantă este specializată în furnizarea energiei electrice și are circa 800,000 clienți în Moldova.


La 25 aprilie 2008, ea a vândut companiei B. o creanță a sa către o companie terță în sumă de USD 1,000,000. Potrivit contractului între compania reclamantă și compania B., prețul contractului urma a fi achitat în rate, iar compania B. urma să obțină o garanție din partea unei bănci. La aceeași dată, banca E. e emis o scrisoare de garanție companiei reclamante, prin care ea se obliga să-i achite celei din urmă USD 1,000,000 în caz de neonorarea obligațiilor contractuale de către compania B.


În iunie 2008, compania B. nu și-a asumat obligațiile contractuale și compania reclamantă s-a adresat băncii E. cu cererea de plată în conformitate cu scrisoarea de garanție.


La 1 iulie 2008, banca E. a informat compania reclamantă despre faptul că compania B. a inițiat proceduri judiciare în fața Judecătoriei Economice de circumscripție Chișinău în vederea declarării nule a contractului din 25 aprilie 2008 și că, la 30 iunie 2008, aceeași instanță a dispus aplicarea măsurilor de asigurare privind amânarea achitării de către banca E. în conformitate cu scrisoarea de garanție din 25 aprilie 2008.


Compania reclamantă a contestat aplicarea măsurilor de asigurare, dar fără succes. La 13 aprilie 2009, Judecătoria Economică de circumscripție Chișinău a examinat fondul cauzei și a admis acțiunea depusă de compania B. împotriva companiei reclamante și a declarat nul contractul din 25 aprilie 2008. La 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Economică a admis apelul companiei reclamante împotriva hotărârii din 13 aprilie 2009 și a casat-o. De asemenea, ea a anulat măsurile de asigurare.


La 23 noiembrie 2009, compania reclamantă s-a adresat repetat băncii E. în vederea încasării sumei potrivit scrisorii de garanție. Totuși, banca a refuzat din nou și a informat compania reclamantă că, la 24 noiembrie 2009, măsurile de asigurare au fost dispuse din nou de către Curtea Supreme de Justiție. Contestația companiei reclamante împotriva măsurilor de asigurare au fost iarăși respinse la 23 decembrie 2009.     


La 27 ianuarie 2010, Curtea Supremă de Justiție a examinat recursul companiei B. împotriva deciziei Curții de Apel Economice din 23 noiembrie 2009 și l-a respins. Decizia este irevocabilă.


La 5 februarie 2010, compania reclamantă a apelat din nou la banca E. pentru a încasa suma ce îi revenea potrivit scrisorii de garanție din 25 aprilie 2008. Totuși, banca a refuzat repetat, pe motiv că noi măsuri de asigurare au fost dispuse prin hotărârea Judecătoriei Economice de circumscripție Chișinău din 5 februarie 2010.


Compania reclamantă a contestat din nou aplicarea măsurilor de asigurare, totuși, recursul său a fost respins la 5 mai 2010 de Curtea de Apel Economică. Decizia este irevocabilă.


Aparent, măsurile de asigurare sunt în vigoare și compania reclamanta nu poate obține banii săi de la banca E. în ciuda faptului că a avut câștig de cauză în procedurile privind fondul cauzei.


În fața Curții, compania reclamantă a pretins violarea art. 6 CEDO, deoarece instanțele de judecată nu au motivat aplicarea măsurilor de asigurare și respingerea contestațiilor companiei reclamante împotriva aplicării acestora. De asemenea, compania a invocat violarea art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO, pe motiv că aplicarea abuzivă a măsurilor de asigurare a constituit o încălcare a dreptului său la protecția proprietății.


Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:


1. Art. 6 § 1 CEDO sub aspectul său civil este aplicabil procedurilor în această cauză? Dacă da, procedurile au fost echitabile în sensul acestui articol? În special, instanțele de judecată au motivat deciziile prin care au aplicat măsurile de asigurare și cele prin care au respins contestațiile companiei reclamante împotriva acestora?


2. Rezultatul acestor proceduri relevă o încălcare a dreptului companiei reclamante garantat de art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO?


În fața Curții, compania reclamantă este reprezentată de către Sergiu BARGAN, șeful secției juridice al companiei.