La 24 noiembrie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunțat hotărârile Ipteh SA și alții c. Moldovei (cererea nr. 35367/08) și Flux (nr. 7) c. Moldovei (cererea nr. 25367/05).


*  *  *


În cauza Ipteh SA și alții c. Moldovei, reclamanții sunt compania Ipteh SA, cu sediul în Chișinău („primul reclamant”); Worldway Limited („cel de-al doilea reclamant”), o companie cu sediul în Regatul Unit care deține 35.29% din acțiuni ale primului reclamant; Kapital Invest SA („cel de-al treilea reclamant”), o companie cu sediul în România care deține 49.63% din acțiuni ale primului reclamant și Ion RUSU („cel de-al patrulea reclamant”), cetățean român, deținător a 11.72% din acțiuni ale primului reclamant.


La sfârșitul anilor 1990, Ipteh S.A. și o terță companie, I., erau proprietarii unei clădiri cu șase etaje care se află pe bulevardul central al municipiului Chișinău („clădirea”). Ambele companii se aflau în proprietatea statului și unica lor proprietate consista în diferite părți din clădire. În 1999, statul a decis să privatizeze companiile și a vândut acțiunile lor unei companii private numite U.  În 1999 și 2001, noul proprietar a transferat toate părțile clădirii primului reclamant.


În 2000, fostul director al companiilor a contestat privatizarea în instanțele judecătorești. Cererea acestuia a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă a Judecătoriei Economice a Republicii Moldova din 11 iulie 2000, instanțele de judecată constatând că privatizarea a fost legală în toate privințele.


În iulie 2001, cel de-al patrulea reclamant a cumpărat 141,772 acțiuni ale primului reclamant. În august 2001, cel de-al doilea reclamant a cumpărat restul acțiunilor ale primului reclamant. În august 2006, primul reclamant a emis 510,000 noi acțiuni și le-a vândut celui de-al treilea reclamant.


În 2002, în urma unei cereri a Primului ministru de a verifica legalitatea privatizării, Procuratura Generală a răspuns că privatizarea a fost efectuată în strictă conformitate cu legea și că aceasta a fost verificată în cadrul procedurilor judiciare care s-au finalizat cu hotărârea definitivă din 11 iulie 2000.


În 2003, în urma cererii președintelui Moldovei privind posibilitatea de contestare în instanța de judecată a privatizării, Procurorul General l-a informat pe președintele V. Voronin că tranzacția a fost legală și că, după adoptarea noului Cod de procedură civilă din 12 iunie 2003, era imposibil de a contesta hotărârea definitivă din 11 iulie 2000.


La 19 aprilie 2007, Procuratura Generală a inițiat proceduri judiciare din numele statului, prin care a contestat legalitatea privatizării din 1999 a primului reclamant și a companiei I. pe motiv că prețul oferit și cerut pentru acțiunile lor a fost prea mic și că nu au fost respectate anumite prevederi. În urma pretinsei privatizări ilegale, Procuratura Generală a cerut, de asemenea, anularea transferurilor efectuate ulterior și a emiterii de noi acțiuni, prin care cel de-al doilea, al treilea și al patrulea reclamanți au devenit acționari ai primului reclamant. Procurorul General s-a bazat pe prevederile art. 50 al Codului civil.


Reclamanții nu au recunoscut acțiunea și au argumentat, inter alia, că ea era depusă cu omiterea termenului de prescripție.  Ei au indicat că faptul că Procurorul General era exonerat de obligația de a respecta termenul de prescripție de 3 ani în privința cererilor înaintate în interesele statului, după cum prevedea art. 86 al Codului civil vechi, era contrar principiului securității juridice și. s-au referit la cauza Dacia SRL c. Moldovei (cererea nr. 3052/04, hotărâre din 18 martie 2008). Ei au mai susținut că legalitatea privatizării a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească definitivă din 11 iulie 2000 care avea putere de res judicata. De asemenea, ei au recuzat președintele completului de judecată și au motivat că în procedurile care s-au finalizat cu hotărârea definitivă din 11 iulie 2000, cererea lor de recuzare a fost acceptată pe aceleași temeiuri. Totuși, cererea de recuzare a fost respinsă.


La 10 iunie 2008, Judecătoria Economică de circumscripție Chișinău a admis acțiunea Procuraturii Generale în absența celui de-al treilea și al patrulea reclamanți, care nu au fost citați, respingând argumentele reclamanților.


Reclamanții au depus o cerere de recurs pe motive asemănătoare celor prezentate în primă instanță. De asemenea, ei s-au plâns de faptul că nu toți dintre ei au avut posibilitatea de a lua parte în proceduri și că judecătorul a fost imparțial.


La 28 august 2008, Curtea Supremă a Justiție a examinat recursul reclamanților. Pe parcursul ședinței de judecată, reclamanții au recuzat din nou unul din judecătorii care făcea parte din completul de judecată și și-au exprimat îngrijorarea în privința modului de compunere a completului de judecată de către președintele Curții Supreme de Justiție, judecătorul I.M. În aceeași zi, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamanților și a menținut hotărârea primei instanțe. Instanța a fost de acord cu obiecția reclamanților privind art. 86 al Codului civil vechi, însă a considerat că, deoarece cererea a fost depusă de Procuratură după intrarea în vigoare a noului Cod civil, trebuie să se aplice Codul civil nou. Curtea Supremă de Justiție a considerat că, deoarece cererea Procuraturii viza declararea nulității absolute a privatizării, potrivit art. 217 al Codului civil, acțiunea nu era prescriptibilă, și a respins celelalte argumente ale reclamanților.


La 3 octombrie 2008, Guvernul a decis să privatizeze clădirea din nou și, potrivit reclamanților, licitația privind vânzarea clădirii urma să aibă loc la 5 noiembrie 2008. Se pare că clădirea nu a fost vândută și Curtea nu dispune de informații referitor la desfășurarea ulterioară a evenimentelor.


Reclamanții s-au plâns de faptul că procedurile au fost inechitabile și contrare art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil). De asemenea, reclamanții au susținut că dreptul lor la respectarea proprietății garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății) a fost violat ca rezultat al inechității procedurilor civile.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO, în urma admiterii, cu încălcarea principiului securității juridice, a cererii Procurorului General privind anularea privatizării. Curtea a notat că termenul limită de contestare a privatizării din 1999, prevăzut de Codul civil în vigoare la momentul privatizării, a expirat în 2002. Aceasta a fost confirmat indirect de către Curtea Supremă de Justiție care a acceptat obiecția reclamanților privind art. 86 al Codului civil vechi. Totuși, Curtea Supremă de Justiție a ales să aplice prevederile noului Cod civil, care a intrat în vigoare în 2003, aproximativ peste un an după ce termenul limită a expirat, în loc să respingă cererea potrivit prevederilor Codului civil vechi.


Curtea nu contestă puterea statului de a adopta o nouă legislație privind termenele limită în procedurile civile. Totuși, aceasta nu înseamnă, după cum argumentează Guvernul, că aplicarea noilor reguli care duc la perturbarea situațiilor legale ce au rămas definitive, datorită aplicării prescripției, înainte de adoptarea legislației noi, poate fi compatibilă cu Convenția. Daca s-ar admite contrariul, am admite că statul poate să nu ia în considerație orice termen limită și să conteste o situație legală definitivă doar prin folosirea puterii sale de a adopta o nouă legislație după expirarea termenului-limită respectiv. Curtea a notat că această concluzie este consistentă cu art. 6 al noului Cod civil care prevede că el nu poate avea efect retroactiv și că nu „modifică și nici nu suprimă condițiile de constituire a unei situații juridice constituite anterior, nici condițiile de stingere a unei situații juridice stinse anterior”.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO. Curtea a menționat că admiterea cererii Procurorului General a constituit o ingerință nejustificată în dreptul reclamantului la protecția proprietății, deoarece nu a fost respectată o balanță echitabilă și reclamanții au suportat și suportă o sarcină excesivă, iar instanțele naționale nu au justificat această ingerință.


Curtea a rezervat chestiunea aplicării art. 41 CEDO pentru o hotărâre separată.


În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de către Janeta HANGANU, avocat din Chișinău.


*  *  *


În cauza Flux (nr. 7) c. Moldovei, reclamantul, ziarul Flux, a publicat la 9 aprilie 2004 un articol întitulat „Încă patru comuniști s-au pricopsit cu case din banii noștri”. În acest articol, ziarul se referea la faptul că un depozit al Parlamentului a fost transformat în patru apartamente, în care reparația era aproape finisată, după cum a constatat jurnalistul care a vizitat apartamentele. Înainte de apariția acestui articol, Vlad Cubreacov, deputat în Parlament a solicitat acces la informația privind modul în care deputații din cele patru parlamente alese de la declararea independenței au primit locuințe, însă nu a primit niciun răspuns.


Articolul conținea, printre altele, următorul pasaj: „Potrivit unor surse din Parlament, care au solicitat anonimatul, printre viitorii proprietari ai respectivelor apartamente se numără președintele grupului parlamentar al Partidului Comuniștilor, Victor Stepaniuc, șeful aparatului Parlamentului, Corneliu Gurin, și președintele raionului Florești, ex-deputatul comunist Mihai Rusu”.


În articol se menționa că ziarul a încercat să-i contacteze pe Victor Stepaniuc, pe președintele parlamentului și alte persoane care ar fi putut oferi informații, dar fără succes. Dl Ștefan Secăreanu, deputat, a informat ziarul că Corneliu Gurin și Mihail Camerzan, deputat, i-au spus că Parlamentul a plătit pentru acele apartamente. Articolul a mai descris eforturile dlui Secăreanu de a afla cui vor fi repartizate acele apartamente, care au eșuat. În final, articolul s-a referit la încercarea dlui Cubreacov în 2002 de a obține informație similară și cuprindea 2 fotografii ale apartamentelor.


La 5 mai 2004, Victor Stepaniuc a înaintat o acțiune judiciară civilă împotriva ziarului, prin care pretindea că pasajul menționat mai sus leza onoarea și demnitatea, solicitând dezmințirea acestuia și compensații morale pentru defăimarea sa.


Ziarul reclamant a argumentat că el a publicat opinia terților părți privind o chestiune de interes general, opinii sub care el nu a subscris. El s-a referit la încercările de a verifica informația, telefonându-l pe Victor Stepaniuc și pe alți oficiali, precum și refuzul conducerii Parlamentului de a face publică informația privind proprietarii apartamentului. El a mai notat că Victor Stepaniuc a inițiat 15 acțiuni împotriva ziarului, demonstrând lipsa de toleranță și criticism, în pofida rolului său de politician.


La 7 iunie 2004, Judecătoria Buiucani a admis integral cererea de chemare în judecată, constatând că pasajul relevant nu corespundea realității și era defăimător. Instanța a obligat ziarul să plătească dlui Stepaniuc MDL 30,000 (EUR 2,046 la acea dată), precum și să publice o dezmințire.


În cererea de apel, ziarul Flux s-a bazat pe argumente similare celor formulate anterior. Totodată, el a depus cerere de recuzare a judecătorului C., care era responsabil de caz la Curtea de Apel Chișinău, pe motiv că acesta din urmă examinase deja cauze inițiate de către politicieni sau figuri publice împotriva ziarului reclamant, cu același rezultat, și că el era rudă cu un membru al fracțiunii comuniste în Parlament. Cererea de recuzare a fost respinsă, pe motiv că nu a fost demonstrat că C. era rudă cu un membru al fracțiunii comuniste.  La 16 septembrie 2004, Curtea de Apel Chișinău a casat hotărârea primei instanțe în partea ce se referea la mărimea compensației, reducând-o la MDL 15,000. Instanța a constatat că ziarul Flux a publicat o informație a cărei veridicitate nu a fost probată și care a fost defăimătoare pentru Victor Stepaniuc.


La 19 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului constatând că decizia instanței inferioare a fost legală


Ziarul reclamant a prezentat Curții o înregistrare a ședințelor de judecată la nivel național în primele două instanțe de judecată, care demonstrau că instanțele nu puneau întrebări referitoare la fondul cauzei, limitându-se la respectarea procedurii și nu încercau să clarifice sau să verifice careva argumente sau probe prezentate de către ziarul reclamant..


În fața Curții, ziarul Flux a pretins violarea art. 10 CEDO (libertatea de exprimare), prin obligarea sa la plata despăgubirilor și publicarea dezmințirii în cauza în defăimare intentată de Victor Stepaniuc.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 10 CEDO. Ea a notat că, în această cauză, a existat o ingerință în libertatea de exprimare a ziarului reclamant, care era „prevăzută de lege” și urmărea „un scop legitim”, însă care nu era „necesară într-o societate democratică”.


Curtea a notat că principiile generale au fost rezumate în cauzele Busuioc v. Moldova (cererea nr. 61513/00, § 56-62, 21 decembrie 2004); Timpul Info-Magazin and Anghel v. Moldova, cererea nr. 42864/05, § 29-30, 27 noiembrie 2007; și Flux v. Moldova (no. 6), cererea nr. 22824/04, § 24-26, 29 iulie 2008).


Curtea a notat că, la momentul evenimentelor, reclamantul în procedurile naționale era un politician și președintele fracțiunii comuniștilor în Parlament. Prin urmare, acesta în mod inevitabil, trebuia să dea dovadă de un grad înalt de toleranță, iar instanțele trebuiau să constate o „necesitate socială presantă” pentru a condamna ziarul.


Curtea a observat că articolul avea mai degrabă scopul de a critica Parlamentul pentru lipsa de transparență, care constituie o chestiune de interes general, decât de a-l critica pe Victor Stepaniuc, al cărui nume apare în articol de 2 ori.


Curtea a considerat că pasajul din articol, pe baza căruia instanțele naționale au sancționat ziarul reclamant, poate fi considerat ca fapte sau cel puțin că 4 membri ai Partidului Comuniștilor, inclusiv Victor Stepaniuc, urmau să obțină apartamentele respective. În acest context, Curtea reiterează că, ca parte a rolului său de „câine de pază public”, raportarea de către media despre „„povești” sau „zvonuri” – care provin de la alte persoane decât reclamantul – sau despre „opinia publică”” urmează a fi protejată dacă acestea nu sunt complet lipsite de temei (a se vedea Thorgeir Thorgeirson v. Iceland, hotărâre din 25 iunie 1992, Seria A nr. 239, § 65 și Timpul Info-Magazin and Anghel, § 36). Curtea va examina dacă jurnalistul care a scris articolul contestat a acționat cu bună-credință și în conformitate cu etica profesiei de jurnalist (a se vedea Flux v. Moldova (no. 6) § 26 și urm.).


Curtea a notat că articolul includea anumite afirmații de fapt, care nu au fost contestate în instanță. Mai mult, jurnalistul nu doar a publicat ce i-a relatat sursa sa, dar a vizitat personal apartamentele respective. El a încercat să afle opinia persoanelor implicate pentru a verifica faptele. Curtea a notat că noutatea este un material perisabil și de aceea, orice cerere de acces la informații, după cum a fost sugerat de Guvern, nu era dorită, deoarece răspunsul avea să ajungă prea târziu. Mai mult ca atât, nu se știe dacă o cerere din partea unui ziar putea să aibă succes, atunci când deputații în Parlament nu au reușit să obțină astfel de informații. În plus, lipsa oricărei informații detaliate despre chestiunea în cauză, în pofida încercărilor ziarului reclamant de a obține astfel de detalii, și celelalte fapte, care nu au fost contestate și care au trezit suspiciuni legitime despre legalitatea distribuirii apartamentelor, ar fi putut, în mod rezonabil, să-l încurajeze pe jurnalist să raporteze cu privire la orice era disponibil, inclusiv zvonuri care nu au fost confirmate ( Timpul Info-Magazin and Anghel, § 36).


Având în vedere buna-credință a ziarului reclamant în raportarea chestiunilor de interes public, faptele relevante și lipsa de detalii despre modul în care banii publici au fost cheltuiți de Guvern, Curtea a considerat că ingerința în dreptul ziarului reclamant la libertatea de exprimare nu a fost „necesară într-o societate democratică”.


Curtea a acordat ziarului Flux EUR 12.25 (taxa de stat) cu titlu de daune materiale, EUR 3,000 cu titlu de daune morale și EUR 1,800 cu titlu de costuri și cheltuieli. 


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către Vladislav GRIBINCEA și Lilian CAZAN, avocați din Chișinău.