La 27 octombrie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunțat hotărârea Matei și Tutunaru c. Moldovei (cererea nr. 19246/03).


*  *  *


În această cauză, reclamanții, Constantin MATEI și Elena TUTUNARU, împreună cu alte câteva persoane, au creat în 1987 o asociație de afaceri („asociația”), pe care au transformat-o în 1992 într-un SRL, păstrându-i denumirea de „Victoria”. Până la crearea SRL-ului, celelalte persoane s-au retras din asociație, fondatori ai SRL-ului rămânând reclamanții.


În urma unor proceduri judiciare inițiate de câțiva foști angajați ai asociației, care pretindeau că au fost membri ai asociației și cereau anularea transformării în SRL, la 10 septembrie 1998, Curtea de Apel a Republicii Moldova a pronunțat o hotărâre definitivă în acest caz, prin care a respins cererile foștilor angajați.


În urma recursului în anulare al Procurorului General, la 26 ianuarie 2000, Curtea Supremă de Justiție („CSJ”) a anulat hotărârea din 10 septembrie 1998 și a dispus rejudecarea cauzei. Procedurile s-au finisat cu decizia Curții de Apel a Republicii Moldova din 12 septembrie 2002, prin care a fost menținută hotărârea Judecătoriei Buiucani din 27 noiembrie 2001, prin care transformarea asociației în SRL a fost recunoscută nulă, foștii angajați au fost recunoscuți membri ai asociației și a fost dispusă partajarea bunurilor asociației „Victoria”, situată la adresa str. Decebal 99, menționându-se că clădirea market-ului Victoria trebuie să rămână în proprietatea reclamanților.


La 21 februarie 2003, executorul judecătoresc a primit titlul executor pentru hotărârea din 27 noiembrie 2001 și a informat părțile că împărțirea bunurilor va avea loc la 26 februarie 2003. În urma unor dispute referitor la împărțirea bunurilor, la 18 noiembrie 2003, reclamanții s-au adresat la Judecătoria Buiucani pentru a fi explicat detaliat, cu referință la planul clădirii, care parte a clădirii trebuie să le fie atribuită. La 31 mai 2004, Judecătoria Buiucani a decis că hotărârea din 27 noiembrie 2001 urmează a fi executată după cum a fost formulat în hotărâre, „potrivit documentelor și a descrierii proprietății relevante după cum a fost înregistrată la autoritățile relevante”. Această hotărâre a fost menținută prin decizia Curții de Apel Chișinău din 18 noiembrie 2004.


La 3 august 2004, reclamanții au solicitat Organului Cadastral Teritorial („OCT”) înregistrarea dreptului lor de proprietate asupra clădirii Victoria situate în str. Decebal 99, în baza hotărârilor din 27 noiembrie 2001 și a celei din 31 mai 2004. La aceeași dată, OCT a refuzat înregistrarea, pe motiv că nu exista descrierea exactă a mărimii și a adresei camerelor care urmau a fi înregistrate, deoarece mai multe clădiri erau situate la adresa str. Decebal 99. Reclamanții au contestat decizia OCT din 3 august 2004.


La 22 decembrie 2005, Curtea de Apel Chișinău a ordonat efectuarea unei expertize pentru a se determina dacă au fost efectuate careva înregistrări ale Victoriei și, dacă da, în numele cui. La 21 aprilie 2008, Centrul Național de Expertize Judiciare a prezentat decizia sa, potrivit căreia era imposibil de răspuns la întrebarea instanței, deoarece Victoria nu fusese înregistrată în vreun registru, nici în numele reclamanților, nici în numele altor persoane.


La 13 iunie 2008, Curtea de Apel Chișinău a anulat decizia OCT din 3 august și a dispus înregistrarea market-ului Victoria pe numele reclamanților. La 26 noiembrie 2008, CSJ a casat această decizie și a constatat că drepturile unei persoane, S., la această clădire au fost înregistrate în registrul bunurilor imobile.


La 18 iulie 2005, N. Mardari a devenit reprezentanta reclamanților în fața Curții și, în aceeași zi, ea a încercat să obțină dosarul, dar nu l-a găsit la Judecătoria Buiucani. Avocata a avut acces la dosar la 19 octombrie 2005.


În fața Curții, reclamanții au invocat violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), pe motiv de durată excesivă a procedurilor judiciare și în urma casării unei hotărâri judecătorești definitive, violarea art. 11 CEDO (libertatea de întrunire și asociere), pe motiv că au fost forțați să se asocieze cu persoane cu care ei nu doreau să se asocieze, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (respectarea proprietății), deoarece în urma hotărârilor judecătorești ei au fost lipsiți de proprietatea lor, precum și violarea art. 1 CEDO (obligația de a respecta drepturile omului) și a art. 34 CEDO (cereri individuale), pe motiv că avocatul reclamanților nu a putut avea acces la dosar timp de 3 luni.


Curtea a examinat pretenția reclamanților, în temeiul art. 6 CEDO, privind casarea hotărârii judecătorești definitive, care a avut loc la 26 ianuarie 2000, și a respins-o ca tardivă și inadmisibilă potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO, deoarece cererea la Curte a fost depusă la 7 martie 2003 și termenul de 6 luni expirase deja până la acea dată.


Curtea a examinat pretenția reclamanților, în temeiul art. 11 CEDO, precum că ei au fost forțați să devină coproprietari ai companiei cu persoane cu care ei nu doreau să se asocieze. Curtea a respins această pretenție ca neîntemeiată și inadmisibilă potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO, deoarece instanțele naționale nu au dispus ca reclamanții să fie parteneri cu foștii angajați, dar au indicat partajarea bunurilor companiei, în orice caz, reclamanții puteau să părăsească compania oricând.


Curtea a examinat pretenția reclamanților, în temeiul art. 1 CEDO și a art. 34 CEDO, pe motiv că avocatul reclamanților nu a putut avea acces la dosar timp de 3 luni. Curtea a notat că cererea avocatului de a avea acces la dosar era datată din 18 iulie 2005. Deși procedurile judiciare au finisat la 12 septembrie 2002, procedurile de executate a hotărârii erau în proces de desfășurare. Mai mult, două hotărâri judecătorești au fost adoptat chiar înainte și după cererea de acces la dosar, ceea ce indică clar că dosarul era folosit activ de către diferite instanțe de judecată în acea perioadă. Este păcat că sistemele de înregistrare a dosarelor în diferite instanțe judecătorești este atât de confuz, încât angajații nu au putut determina repede locul aflării dosarului. Totuși, Curtea a notat că reclamanții au participat la o ședința din 21 septembrie 2005 la CSJ unde a fost examinat dosarul și, prin urmare, la acea dată, ei cunoșteau despre locul aflării dosarului, iar Curtea nu dispune de informații care să confirme că reclamanții au cerut acces la dosar la CSL la acea dată. Prin urmare, Curtea nu a fost convinsă că statul a acționat într-un mod incompatibil cu obligațiile lor potrivit art. 34 CEDO și a respins aceste pretenții ca neîntemeiate și inadmisibile potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO.


În ceea ce privește pretenția reclamanților prin prisma art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, Curtea a notat că, dacă titlul de proprietar al lui S., în privința clădirii disputate, e valid, atunci reclamanții nu pot să se plângă de violarea drepturilor lor de proprietate. Curtea a notat că, în absența detaliilor privind circumstanțele în care S. a devenit proprietar, ea nu va determina cine este adevăratul proprietar al acestei clădiri, deoarece aceasta ține de competența instanțelor naționale. Reclamanții nu au prezentat dovezi că ei au contestat titlul de proprietar al lui S. Prin urmare, pretenția reclamanților în baza art. 1 al Protocolului nr. 1 este prematură și trebuie să fie respinsă potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO pentru neepuizarea căilor de recurs interne.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO în ceea ce privește durata excesivă a procedurilor.


Curtea a notat că durata procedurilor este examinată prin prisma următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților și ce era important pentru reclamant. Curtea a notat că perioada totală a procedurilor a fost calculată din 12 septembrie 1997 și constituie aproximativ 10 ani și 8 luni.


În ceea ce privește complexitatea cauzei, Curtea a menționat că instanțele naționale au considerat potrivit de a ordona câteva expertize pentru a determina cui aparținea partea disputată din clădire. Primul expert a avut nevoie de un an și jumătate pentru a ajunge la concluzia că era imposibil de a întocmi un asemenea raport, iar după ce instanța a ordonat a doua expertiză, expertul a avut nevoie de 10 luni pentru a da același răspuns. În această situație, Curtea a notat că principalul responsabil de asemenea termene pentru așteptarea expertizei este statul.


Referitor la comportamentul reclamanților, Curtea a notat că reclamanții au cerut de 3 ori amânarea ședințelor de judecată, pe motiv de boală, confirmate prin certificate medicale, iar aceste amânări au fost prea puține pentru a explica întreaga durată a procedurilor. Curtea a mai indicat că refuzul reclamanților de a primi anumite obiecte repartizate lor de către executor în 2003 nu schimbă faptul că obiectul litigios – clădirea – a continuat să fie examinat mulți ani după aceasta și nu extinde durata totală a procedurilor.


În privința comportamentului autorităților, Curtea a notat că au existat perioade foarte lungi inexplicabile de inactivitate ale instanțelor judecătorești în această cauză. De asemenea, ea a notat că, mai întâi, cauza a fost decisă printr-o hotărâre definitivă din 10 septembrie 1998. Ulterior, procedurile au fost redeschide prin intermediul unei proceduri extraordinare care, prin sine, este contrară art. 6 CEDO. Reclamanții au depus cererea lor după expirarea termenului de 6 luni stabilit de art. 35 CEDO. Totuși, după redeschiderea unui dosar, autoritățile judecătorești trebuie să fie precaute de a pronunța rapid o concluzie pe marginea unui dosar redeschis. Curtea presupune că, deoarece o hotărâre definitivă fusese adoptată în această cauză, circumstanțele de fapt și de drept fuseseră stabilite deja. Astfel, instanțele nu ar trebui să examineze subiecte complicate în procedurile redeschise, decât dacă nu sunt descoperite noi fapte. Totuși, în această cauză, cea mai mare parte a termenilor s-au scurs după casarea hotărârii definitive.


Prin prisma aspectului ce era important pentru reclamanți, Curtea a notat că, la începutul procedurilor, Victoria era activitatea cea mai importantă a reclamanților. Deoarece ei nu au putu să-și continue activitatea, au fost lipsiți de venitul lor. Prin urmare, subiectul era foarte important pentru reclamanți.


Curtea a acordat reclamanților câte EUR 2,000 fiecare cu titlu de prejudiciu moral și EUR 556 cu titlu de costuri și cheltuieli.


În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de către dra Natalia MARDARI, avocat din Chișinău.